Trauma abandonului i-a marcat viața actriței Alexandra Velniciuc: “Îi mulțumesc mamei că a plecat! Nici nu și-a dat seama ce bine mi-a făcut”. Interviu exclusiv

Alexandra Velniciuc (41 ani) este una dintre actrițele cele mai iubite din România. Deși mereu este cu zâmbetul pe buze și plină de voie bună, vedeta ascunde o durere care îi este înfiripată adânc în suflet. Chiar dacă are parte de succes pe toate planurile, trauma din copilărie cauzată de lipsa mamei parcă nu a trecut niciodată cu adevărat.

Alexandra Velniciuc, despre abandonul mamei: “Îi mulțumesc că a plecat! Nici nu și-a dat seama ce bine mi-a făcut”

Alexandra Velniciuc joacă roluri celebre la teatru și are parte de faimă și iubire alături de partenerul ei de viață, regizorul Șerban Puiu, cel care îi este alături și în viața personală, dar și în cea profesională.

În plan personal, abandonul mamei sale a făcut-o pe Alexandra Velniciuc să fie matură înainte de vreme. Amintirile când plângea neîncetat parcă o sperie și acum pe actriță și o fac să nu-și dorească neapărat un copil. Ba chiar, nici căsătoria cu acte nu-i face cu ochiul, având parte alături de Șerban Puiu de liniștea sufletească, după care a tânjit cu ardoare.

„Îi mulțumesc că a plecat! Ea nici nu și-a dat seama ce bine mi-a făcut plecând. Îi mulțumesc pentru că a făcut-o, îi mulțumesc lui Dumnezeu că viața mea s-a rostogolit așa, pentru că altfel poate eu nu aș fi fost omul care sunt acum!” , spune Alexandra Velniciuc despre cea care a adus-o pe lume.

Digi24.ro

O femeie de 60 de ani, cu un aspect uluitor de tânăr, a câștigat un concurs de frumusețe și s-a calificat pentru Miss Argentina

Destăinuirile Alexandrei Velniciuc continuă într-un interviu acordat, în exclusivitate pentru FANATIK, în care își povestește cu sinceritate viața. Pe actriță am găsit-o la teatru, pregătindu-se de spectacol. Cu zâmbetul pe buze și cu inima împăcată, a vorbit chiar și despre moartea bunicii sale, femeia care i-a ținut locul mamei, dar care i-a fost și cel mai aspru critic.

Alexandra Velniciuc, suferința din spatele zâmbetului

– Rolul din seara asta este unul clasic pe care orice actriță și-l dorește pentru că „Puricele în ureche” este o bulevardieră binecunoscută și face parte de obicei din repertoriul oricărui teatru care se respectă. Iar rolul ăsta e cu atât mai greu de făcut, cu cât eu vin în trena unor mari actrițe care l-au jucat de-a lungul timpului. Și mărturisesc că am avut ambiția, deși am văzut de multe ori spectacolul, și când eram mică, și când deja eram adolescentă, și când deja terminasem facultatea. Înainte de a începe lucrul eu, personal, la rolul ăsta, m-am ținut tare pe poziții așa să nu mă uit la Puricele care s-a jucat înainte pentru că există filmat, dar am vrut să nu mă uit ca să nu mă inspir și să nu fiu marcată de ce văd acolo. (…)

Ai jucat vreun rol și nu ți-a plăcut? 

– Nu! Nu mi s-a întâmplat niciodată și pentru că am fost răsfățată de soartă și mi-am putut permite, cu ghilimelele de rigoare, atunci când n-am crezut într-un personaj să pot să refuz. Adică, dacă nu simt că mă pot duce cu tot sufletul în rolul respectiv, eu prefer să mă retrag. Le iubesc pe toate, îți dai seama, că sunt viața mea și sunt atât de fericită că putem din nou să jucăm. Mi-a lipsit atât de mult acest lucru și nu din narcisism, nu din egoism, mi-a lipsit pentru că eu chiar mă încarc din întâlnirile cu publicul meu și simt că așa mi-e mie bine când îi am lângă mine și când pot să-i cuprind pe toți în brațe și să le dau ce simt eu că am de dat.

Ambele bunici ale Alexandrei Velniciuc au murit în pandemie

Cum a fost pandemia pentru tine? 

– O minune, o bucurie! (…)

Am stat și acasă… Eu nu fac parte din cei care au devenit depresivi în perioada asta, absolut deloc. Cred că a fost o bună pauză, binemeritată pentru mine, la început. Ajunsesem să alerg foarte mult și să nu mai apuc să mă bucur de tot ce mi se întâmplă. A fost și o perioadă delicată pentru mine sufletește, pentru că mi-am pierdut ambele bunici în perioada asta și cu una nu am putut fi pentru că era la Viena, dar cu cea de aici am putut sta secundă de secundă și m-am bucurat pentru că, în condiții normale, eu aș fi fost brambura prin București sau prin provincie și mi-aș fi reproșat toată viața că nu am putut să-i fiu alături în acele momente cât încă a fost conștientă.

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

Așa că, pentru mine, pandemia asta, poate că sună ciudat, dar va ocupa un loc foarte special în sufletul meu, pentru că a fost așa un cocon, în care m-a ajutat Dumnezeu să pot să mă adun, să-mi adun forțele, să mă regrupez, să înțeleg ce e cu adevărat valoros pentru mine, ce vreau cu adevărat, ce simt cu adevărat și să curăț mult din balastul care ajunsese să mă încolăcească. Mi-a prins bine pandemia, mi-a fost suficient! Am învățat, acum aș vrea să-i punem punct și să facem saltul către ceva mult mai bun.

Ai fost alături de bunica ta care te-a crescut? 

– Alături de cea care m-a crescut și lângă care am trăit și am fost norocoasă să o am până la 40 de ani lângă mine, mai ales că a fost perfect lucidă, perfect validă mental, cu un umor special, foarte mucalită, foarte critică a fost cu mine, foarte critică… Nu mai are cine să mă certe la toate aparițiile mele și prestațiile mele artistice.

Eu am crescut într-o familie foarte frumoasă, o familie foarte caldă, foarte echilibrată, o familie în care eu am văzut cu adevărat ce înseamnă iubirea, nu numai între el și ea, iubirea în general. Noi suntem foarte frumoși, deși nu suntem așa toată ziua de mână. Dar e un soi de protecție așa pe care o simți și când pleci din lumea frumoasă a familiei mele, adică știu că am un spate acolo, că sunt ai mei acolo și acum, și ei știu că mă au pe mine.

Ce îți amintești când vine vorba despre copilăria ta? 

– Aici eu am suferit un pic pentru că eu m-am născut la București și deja bunicii mei erau la București și eu nu am avut casă la țară, n-am avut copilăria aia idilică. Toți colegii mei plecau în vacanță la bunici, numai eu mă cocoțam pe calorifer. Din punctul ăsta de vedere, nu pot să spun că am avut o copilărie frumoasă, dar am avut o copilărie foarte bogată, cu foarte multe întâlniri. Am avut șansa ca la mine în familie să se facă mese unde veneau oameni de foarte bună calitate, uman… Veneau oameni de la care aveam ce învăța, oameni care fără voia mea m-au marcat și mi-au marcat evoluția ulterioară.

Sigur că nu am avut poveștile de la țară, pe uliță, n-am avut poveștile cu porcul care m-a fugărit prin curte, deși mi le-aș fi dorit enorm, dar am avut în schimb povești de viață, am avut tot felul de întâmplări… am avut o lume cu parfum! Pe care am senzația că tinerii din ziua de astăzi n-o mai au! Sau cel puțin nu mai știu să o găsească, nu mai știu să o ademenească. Am senzația că tinerii din ziua de astăzi, sub această aparență a libertății de a avea acces la tot, nu mai știu ce au ei nevoie, nu mai știu să selecteze, nu mai știu ce e cu adevărat valoros. (…)

Abandonul mamei i-a provocat o suferință groaznică, la doar trei ani

Cum ai perceput lipsa mamei tale în copilărie? 

– În copilărie, greu, foarte greu! Dar am înțeles că așa trebuia să se întâmple și acum am o relație foarte frumoasă cu maică-mea. Îi mulțumesc că a plecat, ea nici nu și-a dat seama ce bine mi-a făcut plecând. Îi mulțumesc pentru că a făcut-o, îi mulțumesc lui Dumnezeu că viața mea s-a rostogolit așa, pentru că altfel poate că eu nu aș fi fost omul care sunt acum! (…)

Nu, dar chiar așa e! Am convingerea că aș fi fost o răsfățată, o răzgâiată, căreia nu i-ar fi lipsit nimic, care considera poate că totul i se cuvine, așa cum fac mulți în ziua de azi. Eu am muncit pentru fiecare milimetru pe care l-am câștigat în viață, nu numai în profesie, în tot ce am făcut până acum, eu am muncit!

Și mi-am pus la bătaie sufletul, mi-am pus la bătaie tot ce aveam ca să fac ceva, să institui ceva prin mine însămi, nu prin ai mei, nu prin tata, nu prin mama, nu prin familie, prin mine.

“Am avut o educatoare căreia i-am spus din prima secundă Mama”

Asta tu ai realizat acum, după o carieră de succes și când ai ajuns la maturitate, dar, atunci, în copilărie, de exemplu când mergeai la școală sau simplele lucruri pe care le faci cu mama ta… Cum era pentru tine? Cum le simțeai? Ce întrebări îți puneai? 

– Nu apucam să-mi pun întrebări pentru că suferința era atât de mare că eu nu apucam să-mi formulez. Eu sufeream pur și simplu, adică eu nu știam de ce, dar era ceva. Numai că ai mei au știut, toți ai mei, nu numai tata, ai mei familia, toți, soția lui tata… au știut să preia această lipsă pe care eu o resimțeam și s-o dilueze în alte acțiuni în așa fel încât să nu mai fiu conștientă.

Mai e o poveste foarte frumoasă, care mi-e acum foarte prezentă așa și freamătă în mine pentru că eu am avut o educatoare… Uite, cred că asta n-am zis, cred că n-am zis niciodată! Eu am avut o educatoare căreia eu i-am spus din prima secundă Mama Jeni. Un om dedicat, un om cu talent de pedagogie, care prima oară când m-a primit la grupa ei a fost pentru că eu nu am vrut să stau la grupa mică, așa cum îmi era vârsta. (…)

Primele întâlniri cu Mama Jeni au fost că eu plângeam mult, plângeam după mama și taică-miu îmi dăduse o batistă, care există și acum în casa noastră, o batistă în carouri așa, era foarte frumoasă, era atipică pentru vremea aia comunistă, era o batistă într-un degrade de albastru electric cu mov, era foarte frumoasă și era mare. Și eu plângeam în batista aia atât de mult că batista ajunsese să se numească „Batita Udi” pentru că batista era udă permanent. Și această educatoare a știut să-mi ofere atâta căldură, dragoste, siguranță, încredere, încât am 41 de ani… din momentul în care m-a cunoscut, femeia asta, care nu are copii, a umblat cu poza mea în portofel. (…)

Acum, după ce a murit bunica mea, am încercat să o sun, am găsit-o până la urmă. Ea nu mai e în condiții foarte bune de sănătate, i-am și promis că mă voi duce la ea. M-a recunoscut din prima secundă, vorbește foarte greu! N-am apucat să spun decât, ce faceți Mama Jeni și s-a auzit așa o răsuflare adâncă și bucuria că-mi aude vocea. Și acest om a însemnat foarte mult în existența mea pentru că ne-am marcat cumva, nu știu cum… A fost pur și simplu întâlnirea aia care face să vibreze diapazonul.

Am avut tipul ăsta de întâlniri în viață și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi le-a oferit. La vârstele alea nu știi să ademenești întâlniri importante pentru tine, ți le dă Dumnezeu.

Alexandra Velniciuc, abandonată de mamă pentru… carieră

După ce a plecat mama ta, când te-ai întâlnit cu ea? 

– Ne-am întâlnit când eu aveam deja nouă ani și ea plecase când aveam trei. Ne-am întâlnit și a fost frumos. Ne-am întâlnit împreună cu tata care a venit cu mine, invitat fiind de soțul mamei mele, soțul actual al mamei. A fost frumos. Cred că din toată povestea asta trebuie trasă o singură concluzie: E foarte important ca doi oameni care au un copil împreună, chiar dacă se despart, chiar dacă drumurile lor nu mai sunt deloc congruente, din respect, nu numai pentru copil, din respect față de ei înșiși, față de ceea ce au simțit la un moment dat în viața lor, să se poarte civilizat! Mama cu tata își vorbesc, se sună de sărbători. Întotdeauna s-a întâmplat asta, întotdeauna!

Am avut și eu momentele mele de răzvrătire, tata niciodată nu mi-a permis să vorbesc urât despre mama, niciodată! Și când mă auzea că aș putea aluneca pe panta asta, mă punea la punct de nu mă vedeam. Nu că mă bătea, tata n-a dat în mine niciodată, dar mă punea la punct cu niște argumente de atât de mult bun simț și cu atâta fermitate, că nu-mi mai permiteam eu să vorbesc, nu urât, că nu vorbeam urât, vorbeam cu năduf așa despre maică-mea, cu durere și nu mă lăsa. Asta e o calitate pe care tata a avut-o, la fel și mama.

Contează foarte mult educația și contează să-i imprimi copilului să fie civilizat, iar ai mei au făcut asta. Probabil, tocmai d-asta, acum, suntem în relații atât de bune. Noi vorbim acum. Sigur că, de când eu am crescut, pentru că s-au încălzit și mai mult relațiile cu mama, ea mă sună, vorbește cu mătușă-mea, sora lui tata, s-au atenuat tensiunile care erau de când eram eu mică. Dar chiar și atunci, n-a existat niciodată să se vorbească urât, să aud mă-ta, tac-tu, eu în familia mea n-am auzit așa ceva niciodată.

Ai întrebat-o vreodată de ce nu te-a luat cu ea? 

– Era simplu de ce nu m-a luat, pentru că ea a plecat cu contract, ea era angajata Operei Române, ea a plecat cu contract, ea n-a fugit în străinătate. Nu putea să ia un copil de trei ani, că ea se ducea practic la muncă acolo. În plus, tata a demonstrat din primele mele zile de viață că e o mamă foarte bună și atunci mama a avut curajul să-l lase pe tata să-mi fie mamă.

Era lesne de înțeles de ce nu m-a luat, mai ales că aici aveam tot. Ea se ducea acolo cu o valiză și cu o mare de necunoscut în față. Aici aveam casă, aveam tot. Era clar că nu poate să mă ia cu ea. După aceea a fost un moment când cred că ei au discutat despre eventuala mea mutare în Italia și tata cred că a avut suficiente argumente să se opună și cred că bine a făcut. Pentru că timpul a trecut și eu m-am dus în Italia, eu de la vârsta de nouă ani m-am dus în Italia până la 18 ani, constant, îmi făceam vacanțele acolo. Tot răul spre bine, pentru că italiana este limba mea maternă, eu și acum vorbesc cu mama italiană. Adică, eu vorbesc italiană chiar ca la mama acasă. Dar nu am putut niciodată să-mi părăsesc țara.

Actrița nu vrea să se mute din România: “N-aș pleca să-mi oferi luna de pe cer. Jur pe viața mea!”

– Eu chiar iubesc România și nu sunt vorbe în vânt. Aș fi putut pleca! Gândește-te că mama este plecată de 38 de ani în Italia. Bunica mea a murit anul trecut la Viena după ce a stat 51 de ani la Viena, deci eu m-aș fi dus în niște țări unde ai mei erau deja naturalizați și își făceau profesiile. Bunica a fost profesoară de canto, maică-mea pianistă, adică erau oameni realizați, nu e că s-au dus să stea pe acolo la mila cuiva. Cu toate astea eu nu am putut să plec din România.

Eu plec din țară, dar mi-e un dor de țara mea cum nu pot să-ți spun. Și în clipa în care pășesc pe teritoriul țării mele, simt că sunt acasă. E o chestie pe care nu pot să o explic. Nu ține neapărat de profesie, ține pur și simplu de ceea ce simt. E aici ceva care îmi spune că aici e la mine acasă. Și n-aș pleca să-mi oferi luna de pe cer, să-mi spui că primesc rolul vieții mele la Hollywood. Îți jur pe viața mea că eu nu aș pleca din țară! (…)

Nu fac parte din artiștii care cred că în străinătate aleargă câinii cu covrigii-n coadă. Ai mei și-au făcut meseriile artistice în străinătate, dar eu cred că în țară ar fi fost mult mai realizați, dacă mă întrebi. Adică, eu prefer să fiu puținul care sunt la mine în țară, decât nimeni în străinătate! (…)

Putem spune că tu ai crescut pe scenă. Care sunt amintirile tale de când tatăl tău te lua cu el la spectacol? 

– Tocmai că mă lua de când eram mică, mie mi se părea ceva firesc. Pentru mine evoluția în lumea teatrului mi s-a părut normală, că nu aveam alt univers.

Nu te-ai gândit să faci altă meserie? 

– Nu, nicio secundă! Dar nici acum, eu nici nu cred că există alte meserii. (…)

Nici nu mi-am pus problema de altă meserie, deși l-am păcălit pe tata, i-am zis că voi face limbi străine. Așa spera el, eu am ascuns, am disimulat până în ultimul moment. (…)

Actoria îi curge prin vene Alexandrei Velniciuc

– Actorii nu sunt oameni prefăcuți! Nu poți să fii prefăcut dacă ești actor cu tot sufletul. Să fii actor înseamnă să te expui pe tine în rolurile pe care le joci, nu să te prefaci că le joci. Că dacă te prefaci, publicul simte și nu te place. Asta e așa o chestie între ghilimele că e actriță… nu e așa! Actorii, de obicei, sunt oameni onești care își pun sufletul pe tavă.

Iar în ceea ce mă privește, mi-ar fi plăcut o singură meserie, evident că nu mi-a trecut prin cap să o fac, dar cred că mi-ar fi plăcut, să fiu arheolog. Și într-un fel dacă stai să te gândești înseamnă tot o recompunere de vieți din urmă. Tot în zona asta m-aș fi învârtit. Dar, nu, n-aș fi ales altceva. Și dacă mă mai nasc de zece ori, eu tot asta fac.

Care sunt amintirile care ți-au rămas acolo întipărite în minte de când erai tu mică de mergeai și stăteai în culise? Ce vedeai? Ce te uimea pe tine? 

– Nu știu ce mă uimea, dar știu că există o poveste pe care o spuneau cei care au fost părtași la ea. Din păcate, nu mai sunt, aproape toți s-au dus. Dar tata juca la Bulandra Izvor… Sigur că putea să mă lase cu bunicii, dar eu am fost un copil care nu a crescut cu cheia de gât și eu dormeam toate serile cu tata, acasă. Eu n-am dormit la bunici, eu dormeam cu tata acasă. Și atunci lui tata îi era mult mai simplu decât după spectacol să se ducă să ia coletul numit copil de pe undeva, să mă ia cu el la teatru. Eram un copil ascultător, știam că nu am voie să înaintez în scenă, știam că n-am voie să fac gălăgie, eram foarte cumințică. Știam că trebuie să mă duc la baie înainte de începerea spectacolului ca să nu deranjez, știam că nu trebuie să stau în picioarele actorilor pe acolo prin culise. Și era un spectacol unde protagoniștii erau, că vezi, eu d-asta îți zic, pe mine m-a iubit Dumnezeu, că protagoniștii erau așa: Ștefan Bănică Senior, Rodica Tapalagă, Dem Rădulescu, erau toți… și eu eram mică. (…)

„Tata a vrut foarte mult să nu-mi distrugă copilăria! Și nu a vrut să fiu copilul minune al scenei! Nu a vrut ca eu să apar, să fiu folosită în filme!”

„Eram animal de scenă de mică. Oriunde mă duceam eu făceam spectacol în felul meu. Dar niciodată tata nu m-a încurajat să joc în vreun film. (…) Tata a știut să mă învețe că nimic nu mi se cuvine. El tot timpul mi-a zis, nu te culca pe-o ureche pentru că ești fata lui Velniciuc! Ceea ce așa a și fost! Tata nu m-a ajutat cu nimic în profesia asta. Tata în viața lui n-a pus o vorbă bună, în viața lui nu s-a dus la cineva să spună, ia-o bă și pe fii-mea! Niciodată! Mai mult decât atât, au fost momente când unii, pentru că eram haioși așa împreună, tată și fiică, au vrut să ne distribuie împreună. Și tata le-a zis, ori eu, ori ea, nu amândoi! Cred că într-un fel mi-a făcut și bine. La momentul ăla, eu îl condamnam că face asta, dar cred că mi-a făcut bine, pentru că tot ce am realizat până în momentul ăsta a fost exclusiv pe umerii mei, pe mintea mea, pe ceea ce am simțit că am de făcut și pe sufletul meu.”, spune Alexandra Velniciuc, precizând că tatăl său, Ștefan Velniciuc, a apărat-o cu orice preț de luminile orbitoare ale scenei.

Acum, cum te simți când joci pe aceeași scenă cu tatăl tău? 

– Mă simt minunat pentru că îl simt și pe el că e mândru. Mă bucur din suflet că la vârsta lui este mai activ decât mine uneori. Este foarte ocupat. Mă bucur enorm că-mi este sănătos și să dea Dumnezeu așa să rămână! Și mă simt foarte bine pentru că orice copil își dorește să fie cu părintele lui pe scenă. Și mă bucură foarte mult faptul că avem așa o relație atât de firească, atât de naturală, atât de neforțată. (…)

“Dacă simt că e ceva care mă trage în jos, îmi dau pumni pe dinăuntru și mă remontez imediat”

Cum este Alexandra Velniciuc în viața personală? 

– Nu e nimic artificial la mine. Dar e foarte adevărat, că multă lume mă întreabă dacă n-am și eu momente de cădere… Nu prea am! Mie nu-mi dau voie să cad. Nu e că de ochii lumii, nu e că să afișez imaginea asta de om vesel. Dacă simt că e ceva care mă trage în jos, îmi dau pumni pe dinăuntru, eu cu mine, și mă remontez imediat. N-ai să mă vezi că stau să jelesc, să fiu neagră și supărată, nu. Am și eu momentele mele de supărare, Dumnezeule, ca orice om, dar nu mă las în scări, nu-mi permit să fiu așa. Eu cred că tristețea e o boală și nu vreau să mă îmbolnăvesc de boala asta și încerc să-mi găsesc resurse interioare să nu mă las îmbolnăvită de tristețe.

Copilăria ta ți-a marcat toată viața, te-a învățat cum să nu fii tristă?! 

– Da, cred că da! Și d-asta spun că mulțumesc pentru ce am trăit. Și mai mult decât atât, m-a învățat și să nu fiu tristă, dar m-a mai învățat ceva… M-a învățat că fericirea nu trebuie căutată. Eu sunt un om care nu-și dorește mai nimic, în afară de sănătate, eu nu-mi doresc nimic. Eu nu-mi doresc cai verzi pe pereți, nu-mi doresc să-mi schimb mașina, să mă mut într-un palat, eu nu-mi doresc lucrurile astea. Dacă mi le pot permite, îi mulțumesc lui Dumnezeu, dar nu sunt tristă că nu le am. Cred că ăsta e, de fapt, secretul pozitivismului meu. (…)

Alexandra Velniciuc dezvăluie micile secrete din viața ei personală, lucrurile care îi plac, dar și gesturile care o înfurie teribil

Cum îți așezi tu pantofii? 

– Ca o nebună! Ca o maniaco-depresivă! (…)

Cum este relația ta cu Șerban Puiu? 

– Cum se vede. E frumoasă, e de lungă durată, e normală, e cea care ne încarcă pe amândoi să facem tot ce facem… Eu – pe scenă și el – în umbra mea, în calitate de regizor al multor spectacole în care joc și eu, și colegii mei, că nu numai eu joc în spectacolele lui. Sunt multe spectacole pe care el le-a regizat și-n care eu nu joc. (…)

Cred că relația mea cu Șerban e una foarte stabilă și foarte puternică pentru că doar această relație a făcut să putem împinge vagoanele pe care le împingem.

Ai fost blamată vreodată că ai o relație cu regizorul și că de aceea ai succes? 

– Probabil că mulți cârcotesc, dar știi cum e, vulpea nu ajunge la struguri, dar zice că-s acrii. Nu știu cum ar fi fost viața mea fără Șerban în profesia asta, dar eu am început să lucrez cu Șerban destul de târziu, după vreo șapte sau opt ani de relație. (…)

Dar sigur că am avut noroc cu Șerban și norocul cel mare nu este că el e regizor și că mă distribuie, norocul cel mare este că nouă ne e bine acasă. Și atunci cu energia bună de acasă venim aici și încercăm să o răspândim.

Alexandra Velniciuc, despre nunta cu Șerban Puiu: “Nu m-am visat niciodată mireasă!”

„Șerban este un tip foarte exigent! Șerban e un tip neiertător! Dacă ai greșit față de Șerban și nu ai argumentele să te scuzi, da, nu te iartă!” a adăugat Alexandra Velniciuc.

V-ați căsătorit cu acte? 

– Nu! Nu există un motiv așa punctual. Cred că am pierdut trenul. Dar nu cred că e fundamental. (…) Nu m-am visat niciodată mireasă! (Dezvăluirile integrale la minutul 50 al materialului video)

De ce nu și-a dorit copii Alexandra Velniciuc: “Am zis ce vrea Dumnezeu și realmente m-am lăsat în voia Lui”

Îți dorești un copil? 

– Nu! Nu pot să spun că mi-am dorit și nu l-am avut. Nu pot să zic asta! (…)  Nu am absolut niciun fel de problemă, sunt super, mega sănătoasă. Medicul meu îmi spune că sunt mai tare decât alea de 20 de ani. (…)

N-am nicio problemă de sănătate. Pur și simplu nu a fost să fie, nu ne-am propus, dar nu am nicio problemă că nu e. Sunt foarte echilibrată cu mine… Mi-e bine așa cum e și nu e egoism. (…) Nu știu dacă nu simt, am zis ce vrea Dumnezeu și realmente m-am lăsat în voia Lui. Dacă e să fie e, dacă nu, nu e nicio problemă. (…)

Cred că undeva, la cât de responsabilă sunt eu, cred că m-am gândit: bă, dar dacă nu am timp să mă ocup de copil? (…) Probabil că în subsidiar a existat teama asta. În niciun caz nu a fost că mă deformez, că mă îngraș, n-am avut eu probleme de genul ăsta, că eu nu mi-am pus merele în coșul ăsta. Eu nu mizez pe cum arăt, eu îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru cum arăt. Nu țin dietă, mănânc ca porcul.

„Nu dau socoteală nimănui că nu am de ce. (…) Probabil că nu sunt iubită în breaslă, probabil că sunt mâncată de fund, bârfită. (…) Sunt convinsă că alții care sunt mai puțini ocupați decât mine au timp și de chestii d-astea, dar nu mă interesează, e problema lor, nu e problema mea!” a concis actrița.

Alexandra Velniciuc dă de pământ cu lumea mondenă autohtonă: „Dacă tu ești un tâmpit, gol ca o doagă, ce poți tu să oferi?!”

Ce părere ai despre showbiz-ul din România? 

– Jalnică! (…) E business, nu mai e show de mult. Este o defilare tristă, jalnică și de foarte proastă calitate. Și acei puțini oameni care încă se zbat să facă televiziune vor muri în curând, vor fi asfixiați de prost gust, de lipsă de calitate, de lipsă de valori. Din păcate din acest showbiz, într-un fel, fac parte și eu, dar sunt undeva la coada ierarhiei, sunt la periferia opțiunilor celor care conduc și mă bucură, pentru că ăsta e un imens compliment pe care mi-l fac. Mi se pare foarte trist, mi se pare foarte periculos, mi se pare un joc foarte perfid, mi se pare că vom culege roadele în timp și că ele nu vor fi deloc bune. Mi se pare că dezvoltăm mințile tinerilor într-o direcție total eronată și că d-asta au nevoie de psiholog, de psihiatru, că d-asta sunt pe antidepresive copii tineri. Mi se pare că e foarte trist ca fată să-ți dorești să fii o bombă sexy. (…) Mi se pare că e foarte trist că nu mai văd fete frumoase, frumos însemnând natural. E înfiorător că toate arată la fel! (…)

„Emisiunile astea după părerea mea pervertesc suflete, pervertesc generații întregi care nu se vor mai regăsi în nimic. (…) Showbiz-ul este o catastrofă! Am trăit niște experiențe care m-au marcat. Am fost invitată în niște emisiuni unde nu mai cunoșteam pe nimeni. Oameni care apar și dispar ca și ciupercile după ploaie, oameni care sunt influenceri, dar dacă îi iei la bani mărunți nu știi ce fac, ei ce influențează, nimicul din golul suprem… Ce influențează ei, care sunt armele lor să influențeze ceva?! (…) Ca să poți să fii influencer trebuie tu însuți să ai ceva de oferit, nu mă refer la carcasă, eu mă refer la ceva, la ceva din interiorul tău. Dacă tu ești un tâmpit, gol ca o doagă, ce poți tu să oferi?! (…) Iar dacă tu, printr-un joc nefericit al vieții ai ajuns să fii influencer și tu dai tonul în existența altora, tu-ți dai seama în ce lume trăim! (…)” a ironizat actrița.

Interviul exclusiv și dezvăluirile integrale le puteți vedea în video-ul de mai sus, în care puteți afla ce spune Alexandra Velniciuc despre scandalurile mondene în care a fost implicată și nu numai!