Luca Mihai are doar 21 de ani, dar poate spune că a trăit o viață extrem de zbuciumată! Cel mai greu moment a fost în 2024, când, după un duel cu dinamovistul Homawoo, a ajuns la spital cu traumatism cranio-cerebral și fisură a timpanului drept. A crezut că nu va mai reveni niciodată pe teren, însă după câteva luni s-a întors și acum își povestește chinul.
FANATIK a stat de vorbă cu Luca Mihai în cantonamentul din Antalya al lui FC Buzău, noua sa echipă, după despărțirea de Poli Iași. Tânărul a vorbit despre momentele terifiante de după accidentare, despre primul contact cu Budescu, dar și despre cum a ajuns să cadă în genunchi în fața unui antrenor pentru a fi lăsat să dea probe de joc.
– Luca, mă bucur că te-am văzut din nou pe teren. De data asta, la Buzău. Cum a fost revenirea?
– Foarte greu! A fost foarte greu pentru mine și familia mea! Dar cel mai important lucru e că sunt din nou aici cu voi și sunt în cantonament unde pot să fac din nou ceea ce iubesc cel mai mult, să joc fotbal.
– Cum te-au primit noii colegi?
– M-au primit foarte bine. Nu îmi este greu să mă integrez. Sunt un băiat deschis. Sunt dornic să arăt ce pot. Sunt pregătit pentru primul meci din Liga 1.
– Ai primit „botezul” sau pe tine te-au sărit din schemă fiind mai mic?
– Încă nu, sper că au uitat, că sunt obosiți băieții. Dar cred că o să primesc botezul în Buzău.
– Cum e colegul Budescu?
– Pentru mine este important că e colegul meu pentru că pot să învăț foarte multe lucruri de la el. În primul rând să șutez, să lovesc mingea, pentru că e o calitate a mea fazele fixe. Mai am mult de învățat de la el și o să vreau să petrec mai mult timp pe teren în plus după antrenament, să pot învăța de la el să lovesc mingea mai bine.
– Am văzut la antrenament că Budescu și-a scos din nou la rampă exterioarele cu două execuții din afara stadionului.
– Da, ne uitam toți la el și nu ne venea să credem cu reușea. Nu venea autobuzul și s-a gândit să facă puțină magie. A spus chiar că vrea să dea din grădină, că le-a nimerit pe amândouă. A zis cineva să dea chiar de la hotel de aici.
– Vreau să vorbim un pic despre un subiect mai puțin plăcut. Accidentarea din meciul cu Dinamo. S-a petrecut anul trecut în aprilie. Care au fost primele tale gânduri când ți-au spus medicii diagnosticul de traumatism cranio-cerebral și fisură a timpanului drept?
-La momentul respectiv nu știa nimeni dacă o să mă fac bine 100%. Nu știa nimeni dacă o să pot să joc fotbal vreodată. Eu nu-mi mai amintesc nimic din ce s-a întâmplat în meciul respectiv. Nu îmi mai amintesc durerea, pentru că am căzut efectiv. Am fost două sau trei zile inconștient. Mama mea a fost disperată, pentru că a fost acolo și i-a fost foarte, foarte greu. Tatăl meu era în Germania și a venit de urgență în România. Ziarele ziceau că e foarte grav, că nu o să-mi mai revin. A fost foarte greu pentru mama mea, pentru că vedea pe telefon, citea. Oamenii îi spuneau.
– Tu ai avut puterea să citești presa în perioada aia? Bine, cred că tu știai cel mai bine ce probleme ai.
– Nu știam. M-am trezit după trei zile. L-am văzut pe domnul Burleanu. Erau și cei de la Federația Română de Fotbal. Le mulțumesc foarte mult pentru că m-au ajutat foarte mult în perioada aia, dar nu-mi amintesc nimic. Nu știu ce probleme aveam, știam doar că nu văd bine deloc. Nu vedeam deloc cu ochiul drept și nu auzeam nimic. Eram pe alt pământ. A fost foarte, foarte greu.
– Când erai pe patul de spital te-ai gândit că fotbalul e gata pentru tine?
– Nu puteam să mă gândesc, în primul rând, pentru că eram foarte rău. Nu vedeam, nu auzeam, nu-mi dădeam seama cine e lângă mine, nu o recunoșteam pe mama. Mama era lângă mine, plângea, țipa pe acolo să-mi revin. ‘Luca, te rog, revino-ți’. Eu nu-mi dădeam seama. Țipam la ea. Doamnele de serviciu, care încercau să mă ajute, le vorbeam urât fără să-mi dau seama. Am fost foarte, foarte rău. Practic, eu nu mi-am dat seama dacă o să mai joc fotbal sau nu pentru că la momentul respectiv nu asta era important. Alte lucruri erau importante. Să-mi revin, să-mi dau seama cine sunt.
– Practic, tu ai avut această amnezie în care nu ai știut cine ești?
– Da, pentru câteva zile. După aia m-am trezit definitiv și am recăpătat puterea de a vedea și a auzi cât de cât. Dar după două luni eu în continuare nu vedeam bine. După ce am ieșit din spital plângeam efectiv că nu vedeam. Era să cad pe jos. Tatăl meu și mama mea m-au ajutat extrem de mult. Mergeau cu mine de mână. Era să cad pe jos. Și cu urechea la fel. Nu auzeam! Mergeam în fiecare zi la spital. Am fost și operat la ureche, am avut niște dureri foarte mari. Dar lucrurile astea dacă nu ești tare te duci în jos. Eu sunt mândru de mine că am putut să continui.
– Cum ai reușit să te menții atât de bine psihic, ținând cont că erai un tânăr de doar 20 de ani, cât aveai anul trecut?
– În timpul ăsta în care am fost accidentat m-am gândit foarte, foarte mult la viață, la mine și mi-am dat seama că Dumnezeu are un plan cu mine. Nimic nu se întâmplă întâmplător. Dumnezeu are un plan și știe de ce s-a întâmplat chestia asta. Am devenit mult mai puternici și cred că Dumnezeu le dă celor care pot să ducă și eu sunt un luptător, un băiat puternic. Am putut duce chestia asta și sunt mult mai puternic acum.
– Cu Homawoo ai apucat să vorbești? Și-a prezentat scuzele?
– Nu, nu am vorbit nimic. Cei de la Dinamo au vorbit cu mine. Îi mulțumesc domnului Nicolescu că a fost alături de mine. Îi mulțumesc și domnului Kopic. Mi-au dat mare încredere. Eu fiind de mic fan Dinamo, a însemnat foarte mult chestia asta pentru mine. Mi-a părut într-un fel rău că m-am accidentat cu echipa mea de suflet.
– Spuneai mai devreme că chiar plângeai de durere, de frustrare? Ai avut momente tu cu tine însuți în care stăteai în cameră și dădeai cu pumnul în masă sau în pat de nervi?
– Din păcate, nu aveam puterea să dau nici măcar cu pumnul. Eu mereu am fost lângă cineva pentru că puteam să leșin. Nu aveam deloc forță. Plângeam din tristețe, în primul rând. Mă gândeam că eram la un nivel bun la momentul respectiv, mă dezvoltam de la meci la meci. A venit povara asta peste mine fără să greșesc cu ceva.
– Acum ai revenit pe teren. Cum este Luca Mihai în 2025, după ce a trecut prin acel chin, atunci când trebuie să aibă un duel aerian cu un adversar sau când există un contact mai dur? Te gândești un pic înainte, ești mult mai prudent acum?
– Luca Mihai e mai puternic decât a fost în duel înainte să se accidenteze. Sunt mult mai puternic. Nu mi-e frică!
– Hațegan a luat decizia să nu-l elimine atunci pe Homawoo. Ai aflat probabil din presă, că a fost o întreagă discuție la momentul respectiv. Ție cum ți s-a părut chestia asta?
– La momentul respectiv nu m-a interest nimic. Dar ca să răspund la întrebare, când văd lucrurile acum zic că e de nedescris, că nu e un arbitru care arbitrează de ieri. De nedescris, mai ales că este și VAR! Important e că sunt sănătos. Dacă îi dădea roșu și-l suspenda un an și eu nu eram bine, degeaba!
– Te-am văzut la ultimul meci amical al Buzaului că i-ai spus unui om din staff că ești puțin amețit? Cum ești acum, ce s-a întâmplat?
– Da, din cauză că am fost în vacanță în Egipt și am mâncat ceva greșit de acolo. Am avut durere de burtă și m-a luat și puțin amețeala, dar nu e din cauza problemei pe care am avut-o. Eu sunt 100% acum, nu mai am nimic. Sunt dornic să arăt ce pot și abia aștept să încep.
– Am văzut că ai și o cască specială. E de rugby? De unde ai luat-o?
– Da, am două căști. Aș vrea să joc cu una acasă și cu una în deplasare, depinde. Să văd cum mă simt cu ele. Important e că mă protejează. Domnul Răzvan Rotaru mi-a luat-o pe aceasta neagră. M-a ajutat foarte mult, a fost mereu alături de mine. El s-a ocupat de tot, de la spital până la cască, până la orice.
– Apropo de Răzvan Rotaru, l-am văzut la ultimul tău amical și l-am întrebat ce face. Mi-a spus că e fericit. L-am întrebat de ce și mi-a zis că este fericit pentru că ai revenit tu pe teren. Avea lacrimi în ochi și nu înțelegeam de ce e fericit și totuși are lacrimi în ochi.
– Pentru că și el este unul care știe exact prin ce am trecut. Este ca un tată pentru mine. M-a ajutat foarte mult și nu o să uit niciodată, dar niciodată oamenii care m-au ajutat în momentele grele sau în cel mai greu moment al vieții. Nu o să-I uit niciodată!
– Poli Iași te-a susținut în vreun fel în perioada asta neplăcută?
– Nu! Nu m-a susținut cu nimic, din păcate!
– E o întrebare stupidă pe care ți-o adresez, dar nu te-a ajutat nici măcar cu plata analizelor?
– Nu! Cu nimic! Domnul președinte nu a trimis pe nimeni la spital sau un doctor să stea cu mine după tot ce s-a întâmplat. Au plecat la Iași înapoi imediat după meciul cu Dinamo. Eu am fost tratat în București, la două minute de stadion. El a dat interviuri despre cum sunt, dar nu m-a întrebat cum sunt.
– E o situație incredibilă! Îmi dau seama că nu poți vorbi mai multe, pentru că încă ești legat de Poli Iași.
– Da, o să semnez în curând cu Buzău. Cred că voi semna definitive.
– Să trecem peste partea asta neplăcută a carierei tale. Mie îmi place când vorbesc cu jucătorii tineri, viitori fotbaliști, să-i întreb de copilăria lor. Cum era Luca Mihai în copilărie? Cum a fost copilăria?
– Plină de aventuri! Am plecat la 8 ani de acasă, cu familia mea în Germania. Tatăl meu și-a dat seama că trebuie să facă ceva pentru mine, ca să am șanse mai mari să devin fotbalist. În România este greu, mai ales la academii. Am plecat în Germania, ca să am un viitor mai bun. Ai mei au muncit din greu să-mi ofere un viitor mai bun. Am semnat la Karlsruher, echipă de Liga a doua, dar după 5 ani am fost dat afară, din păcate. În Germania trebuie să fii pregătit fizic, să fii tare, să fii strong. Eu la momentul respectiv eram mai mult inteligent, ethnic și am fost dat afară. Părinții mei au vrut să se întoarcă în România. Ei se chinuiau în Germania și eu nu făceam nimic cu fotbalul.
– Și ce ai făcut mai departe?
– Îmi amintesc că în ultima zi am fost cu tatăl meu la două-trei echipe și ne-am rugat de antrenor să dau o probă de joc. Nu m-a lăsat nimeni până când i-am căzut în genunchi antrenorului de la Astoria Walldorf, echipă de Liga a 4-a din Germania și echipa a doua a lui Hoffenheim. Am luat probleme, îi mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că aveam mare presiune, dar mi-am dorit foarte mult. Ne-am gândit cum să reușim să ajung iar la cel mai înalt nivel la vârsta mea.
– Tu te-ai pus pur și simplu în genunchi, la propriu, în fața unui antrenor să te lase să-i arăți că știi fotbal? Câți ani aveai atunci?
– Da! Da! Aveam 14 ani. Mi-am dat seama că dacă nu fac ceva în zilele alea, să găsesc un club și să rămân la un nivel ok, nu o să mai ajung fotbalist sau va trebui să ne întoarcem din nou în România.
– Dacă tu la 14 ani ți-ai dat seama cât de important este fotbalul pentru tine și ai făcut acest gest, eu cred că e o dovadă foarte mare de maturitate. Nu mulți își dau seama la 14 ani de abilitățile lor.
– Era vorba de obsesia pe care tatăl meu mi-a dat-o! De a ajunge fotbalist, de a iubi fotbalul! Și, în al doilea rând, respectul față de părinții mei. Pentru că le-a fost foarte greu. Mă uitam la mâinile mamei mele, îmi era foarte milă de ea și am zis că o să reușesc pentru mine și pentru voi. Ne-am gândit cum să ajungem la nivelul la care am fost. Tatălui meu i-a trecut prin cap să mă filmeze meci de meci și la final de sezon am făcut un videoclip cu cele mai bune faze ale mele, apoi l-am pus pe YouTube. Videoclipul Acela l-am trimis la peste 1.000 de agenți.
– Incredibil!
– Nu dormeam noaptea. Voiam să reușesc! Mi-am dat seama că e șansa mea. Nu mi-a răspuns nimeni până într-o zi în care un agent albanez pe nume Rajko a văzut ceva în mine și a zis că o să mă ajute. Mulți mi-au spus că o să mă ajute și nu m-a ajutat nimeni. Mi-a zis că într-o săptămână voi avea probe la Chievo Verona în Italia. Îi mulțumesc din inimă, pentru că acest om mi-a schimbat viitorul într-un mod pozitiv. Am fost acolo, am luat probele și la 15 ani am schimbat țara singur. Ai mei au rămas în Germania. Mi-am dat seama că cu mult sacrificiu o să pot ajunge fotbalist.
– Părinții tăi ce munceau în Germania?
– Tatăl meu e în continuare taximetrist în Germania și mama mea lucre în farmacie. Acum și-ar dori și ei să se mute în România să ne bucurăm de momentele frumoase și să mă vadă la meciuri.
– Numele tău în buletin este Luca Mihai Alessandro. Îmi poți spune de unde vine numele mai puțin românesc?
– Tatălui meu i-a plăcut mereu Italia și se uita mereu la fotbalul din Italia. A zis că poate într-o zi va juca și copilul meu în Italia, de aceea mi-a dat numele de Alessandro.
– Ai fost la mai multe echipe de Primavera din Italia. Sunt curios de ce ai ales în 2023 să vii să joci în România?
– Am făcut pasul la echipa mare, eu aparțineam de SPAL la U19. Am fost împrumutat în Serie C ca să acumulez experiență, dar SPAL a retrogradat în Serie C. Era perfect dacă rămânea în Serie B, că eram pentru lotul de Serie B. Din păcate, a retrogradat! Apoi a venit oferta de la CFR Cluj, de la domnul Zamfir, care m-a văzut la naționala U20, unde am impresionat. Am preferat CFR Cluj, un nume mare în cupele europene decât să mai joc un an în Serie C.
– Regreți în vreun moment ca n-ai continuat în străinatate?
– Nu regret! Sunt sigur că dacă voi face niște jocuri bune vor veni oferte din străinătate! Important e să fiu sănătos.
– La ce echipă te-ai simțit cel mai bine până acum?
– În Italia la Chievo, dar și la Bologna. Și la CFR Cluj m-am simțit foarte bine, că erau condiții foarte bune.
– În copilărie erai fan Dinamo, acum că te-ai mai maturizat și ai devenit profesionist cum ai reacționa dacă ai primi o ofertă de la Rapid sau de la FCSB?
– Cum ai spus și tu, până la urmă sunt jucător profesionist. Sunt deschis pentru orice. Nu spun nu nimănui. Vreau să-mi fac treaba 100%, dar deocamdată sunt la Buzău. Dacă va veni vreo ofertă, eu sunt 100% deschis. O să luăm atunci cea mai bună decizie pentru mine.
– Care e cel mai mare vis al tau în fotbal?
– Să joc în Champions League. Nu contează cu ce echipă. Asta îmi doresc cel mai mult.
– Care e cea mai frumoasă amintire a ta de pe terenul de fotbal?
– Când am semnat contractual de profesionist, dar cu o zi înainte am dat un gol important .Cred că atunci s-au decis cei de la Bologna să semnăm contractual de profesionist. Atunci l-am sunat prima data pe tatăl meu. Am trecut prin multe și am fost doar eu cu tatăl meu.
– Cu naționala U21 mergi la Campionatul European?
– Sper! Important e să am continuitate. De-aia am și venit la Buzău, îmi doresc foarte mult să joc. Dacă voi juca, sunt sigur că o voi face bine. Asta e datoria mea. Să fiu din nou la nivelul la care am fost. Dacă vrea Dumnezeu, o să fiu acolo!