Interviu cu Dumitru Prunariu despre copilărie, soție și dezamăgiri: “Am fost frustrat când am venit în țară, după zborul cosmic”

Câți oameni, în viața asta, au șansa să își cunoască idolul? Ei bine, eu am avut noroc. Se numește Dumitru Dorin Prunariu și este singurul român care a zburat în cosmos. A participat la misiunea Soyuz 40, din cadrul programului spațial „Intercosmos”, și a petrecut 8 zile în spațiu. A primit, conform acordului între statele participante la program, titlul de erou al României și al URSS, apoi, după 1990, Ordinul național Steaua României. Dar acest interviu nu este despre primul român care, la 14 mai 1981, a zburat în cosmos, ci este un interviu despre OMUL Dumitru Prunariu.

Cum l-a umilit Elena Ceaușescu pe Dumitru Prunariu

Singurul cosmonaut român și-a deschis sufletul și a vorbit cu emoție despre copilărie, despre ce năzbâtii făcea și despre perioada minunată petrecută la bunici. Și-a adus aminte, cu nostalgie, despre cum și-a cunoscut soția, cum și-au crescut împreună primul băiat, ei fiind încă studenți, și cum făcea bani extra pentru a-și întreține familia. În cadrul interviului acordat pentru FANATIK, Dumitru Prunariu a dezvăluit și când a simțit cel mai puternic sentimentul de frustrare, dar și cum l-a jignit Elena Ceaușescu, după misiunea Soyuz 40.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

-Copilăria mea a fost minunată. Am avut parte de părinți foarte iubitori, dedicați sută la sută familiei și copiilor, adică eu și sora mea mai mică, Marilena. Tata câștiga bine, dar părinții nu au avut proprietăți. Chiria locuinței era mică, se mergea cu transportul în comun, cu trenul sau pe jos (plăcerea tatei) așa că necesitatea unui autoturism nu era evidentă. Ca urmare, părinții au investit aproape tot în copii, în mine și în sora mea. Aveam parte de educație, de îmbrăcăminte de calitate, de cărți și orice ne mai trebuia la vârstă noastră, desigur și jucării când eram mici, ne-au ajutat cu bani în timpul studiilor universitare și chiar și după ce ne-am căsătorit. Nu am fost răsfățați, dar nu ne-a lipsit nimic.

“Mama ne lua la ‘educat’ cârpindu-ne peste fund pe amândoi”

Fiind fratele mai mare, eram cel dominant și, ca orice copil, făceam tot felul de nazbâtii prin casă. Îmi aduc și acum aminte că aveam sobă cu gaz metan, dar când nu erau părinții acasă aprindeam hârtii în sobă. Ca orice copil eram fascinat de foc. Când venea mama acasă și întreba cine s-a jucat cu focul, eu dădeam vina pe sora mea. Ea plângea și zicea că eu sunt vinovat, așa că în final mama ne lua la “educat” cârpindu-ne peste fund pe amândoi.
În copilărie, în cartierul Noua de la periferia Brașovului, locuiam într-o casă cu curte iar în fața casei aveam un prun. Țin minte că eram mic, încă la grădiniță, 5 sau 6 ani, era toamna târziu și am vrut musai să mă sui în copac. Eram îmbrăcat într-un paltonaș gros, făcut de mama, și nu știu cum am făcut de am am rămas blocat între două crengi atârnând cu picioarele în jos. Sub greutatea mea, crengile mă apăsau cumplit pe piept și abia mai puteam să respir. M-am speriat tare, am strigat cât am putut și în final a venit mama cu un vecin și m-au scos de acolo. Văzând cat de tare m-am speriat, n-a mai considerat necesar să mă certe.

Digi24.ro

Niște români s-au instalat confortabil în casa unei spaniole plecate la copii, în Canada, și nu mai vor să plece

“Bunicul făcuse școală, citea zilnic ziarele, o vreme fusese primar în sat și era apreciat”

Ce va mai amintiți despre vacanțele la bunici?

Vara mergeam cu părinții la bunicii din partea tatălui, la țară, în Banat, într-un sat necolectivizat pierdut printre dealuri. Bunicii ne iubeau tare mult. Eram singurii lor nepoți. Bunicului îi plăcea să mă ia cu el prin pădure și să mă învețe multe lucruri, cum să urmăresc albinele și cum să găsesc stupi sălbatici în copaci, cum se scoate mierea de acolo, mi-a explicat cum cresc copacii și cum pot să le determin anumite caracteristici, cum aș putea să mă orientez în pădure. Bunicul a apucat să facă primul război mondial, fusese înrolat, avea și fotografii cu compania lui în Austria și Italia. Bunicul făcuse școală, citea zilnic ziarele, o vreme fusese primar în sat, ca și tatăl lui cu ani în urmă, și era bine apreciat de oameni. Avea un scris extrem de frumos și ordonat și mulți oameni veneau acasă să-l roage să le scrie scrisori sau să le citească pe cele primite- căci erau destui oameni în vârstă care nu apucaseră să meargă la școală.

“Am pus servieta cu romul lângă gard, eu m-am suit primul pe stâlp și m-am aruncat”

Buncii din partea mamei trăiau la Săcele, lângă Brașov, locuiau la o casă cu chirie și aveau o curte mare. Bunica aduna toate rudele la ea în weekend, făcea masă mare, îi plăcea să știe că familionul este unit. Aveam 7 sau 8 ani, și eram în vizită la bunici cu toată familia, unde venise și un unchi de-al meu din Moldova, cu 2, 3 ani mai mare decât mine. Era fiul cel mic al unei surori mai mici de-a bunicii. Bunicii îi plăcea să servească musafirii cu rom.

Romul se vindea vărsat la prăvălie așa că mi-a dat mie și lui Nicușor bani să mergem la magazin. Ne-a dat și o servietă de piele ponosită să punem sticlă cu rom în ea, plus o umbrela, căci era vreme ploioasă. Am cumpărat romul, am ajuns acasă și, când să intrăm în curte, ne-a venit o idee năstrușnică. În jurul curții largi, gardul din șipci de lemn avea doi stâlpi înalți de vreun metru și jumătate de care era prinsă poarta, așa că ne-am gândit că ar fi interesant să sărim cu umbrela de pe stâlp, ca și când am fi sărit cu parașuta. Am pus servieta cu romul lângă gard, eu m-am suit primul pe stâlp și m-am aruncat. Umbrela s-a dat peste cap și s-a stricat; între timp, romul se vărsase în servietă. Când am apărut cu romul vărsat și umbrela stricată, bunica s-a înfuriat și ne-a fugărit prin toată curtea să ne prindă, strigând după noi că suntem “draci impielitati” și că ne arată ea nouă. Nu a prea avut succes, spre bucuria noastră care eram îngrijorați ce ne-ar putea face dacă ne prinde!

“Consider acea întâmplare aeronautică drept primul meu antrenament vestibular”

Bunicul avea un atelier de tâmplărie în fundul curții și avea acolo o grămadă de șipci de lemn. Aveam vreo 5 ani și m-am gândit să-mi fac un avion. Când bunicul nu era prin preajma, m-am furișat singur în atelierul lui și am bătut în cuie niște șipci sub formă de fuselaj, aripi și profundor. Nu știam eu pe atunci cum se numesc, dar știam cum arată un avion. Le-am legat cu o sfoară de vreo doi metri de o aripa și în mijlocul curții m-am învârtit cu el ca și când ar zbura până am căzut jos amețit și mi s-a făcut rău. M-a salvat mama care a venit să vadă ce am pățit și mi-a udat fața cu apă rece ca să îmi revin. Consider acea întâmplare aeronautică drept primul meu antrenament vestibular. Cine s-ar fi gândit atunci, când încă nu zburase în cosmos Iuri Gagarin, că puțin peste 20 de ani începeam să fac regulat astfel de antrenamente pentru a zbura eu însumi în cosmos?

Digisport.ro

Ilie Năstase a văzut "bijuteria" de 2,8 milioane € a lui Ion Țiriac și a făcut gluma zilei

“Luam cărțile cu mine și la toaletă, iar noaptea citeam sub plapumă, să nu vădă părinții că nu dorm”

Ce cărți citeati în copilărie?

Îmi amintesc că am citit cu sufetul la gură mai toate romanele lui Jules Verne, eram foarte impresionat de cărțile “De la Pământ la Luna” și “Douăzeci de mii de leghe sub mări”, apoi mai târziu am citi multe cărți de Science Fiction. Se vindeau la chioșcurile de ziare fascicule săptămânale de astfel de povestiri. Nu scăpam nici una. Țin minte că luam cărțile cu mine și la toaletă, iar noaptea citeam la lanternă sub plapumă, să nu vădă părinții că nu dorm. Multe elemente din acele cărți mi se păreau atât de realiste încât, cu mintea infierbantata, mă gândeam des când și unde aș putea să le văd și realizate?

Desigur, citeam și toate cărțile care ne erau recomandate la școală. Când am mai crescut l-am descoperit pe Isac Asimov. În liceu, învățând încă din gimnaziu limba franceză, țin minte că am citit în franceză “Cei trei mușchetari” și ,incitantă pentru mine atunci, “Madam Bovary”.

Când ați fost cel mai rebel?

Am avut și eu perioada mea de rebeliune, dar să nu înțelegeți că în vremea aceea am fost rebel în sens negativ sau chiar revoluționar! Când eram în liceu, începuseră să se poarte pantalonii evazați, dar nu se găseau în comerț. M-am născut cu mașina de cusut în casă, mama o moștenise de la bunica și cosea de toate, iar pe mine și pe sora mea ne punea de mici să o ajutăm, să surfilăm, să facem tivuri, desigur manual. Nu eram pasionat de cusutul manual, dar îmi făcea cu ochiul mașina de cusut. După ce prin gimnaziu am încercat singur să o folosesc, după ce am rupt ace și am încurcat ațe, mama m-a învățat cum să o folosesc corect că să nu mai fac atâta pagubă.

În clasa a 10-a trebuia să plec în tabăra la Costinești și voiam neapărat să fac senzație cu o pereche de pantaloni evazați. Mama a zis că nu e nicio problema. Am cumpărat împreună lungimea necesară de material, un velur raiat bej, acasă mi-a pus în mâna o carte de croitorie în care se explică și cum se face tiparul de pantaloni evazați și mi-a spus să mă descurc! M-a ajutat să-mi iau măsurile, apoi mi-am desenat singur pe hârtie de ziar tiparul pentru toate părțile componente, am întins materialul pe masă și am prins cu bolduri tiparul de el și stăteam cu foarfeca în mâna încă nehotarât cum să o bag în material. Îmi făceam griji: dacă tai greșit? Dacă stric materialul? Dacă nu am lăsat destulă margine pentru cusături? Până la urmă mi-am luat inima în dinți și am tăiat. Cu cartea în față, cu destul efort și învățând o grămadă de lucruri noi mi-am terminat pantalonii și, mândru de ei, am plecat în tabăra cu ei pe mine. Începutul a fost greu, apoi m-am specializat, am învățat o grămadă de trucuri și am mai făcut multe perechi de atunci, pentru familie și, mai târziu, cu dragoste pentru băieții mei.

“În anul doi de facultate mi-am propus să îmi las părul lung și barbă”

În altă ordine de idei, în anul doi de facultate, singur la București, mi-am permis să mă aliniez modei promovată de unii colegi de-ai mei și să îmi las părul lung și barbă, în semn de libertate și decizie personală. În vacanță de vara, am venit acasă cu noul look. Tată m-a întâmpinat la ușa. Când m-a văzut, figura luminoasă cu care mă întâmpină de obicei s-a transformat într-una încruntată, și mi-a spus hotărât să mă duc direct în baie să mă barbieresc și a două zi să merg la frizer să mă tund. Tata era șeful serviciului Scularie de la Uzina de autocamioane din Brașov și avea în subordine și câteva sute de tineri pe care îi educa și cărora le impunea o anumită ținută și atitudine față de muncă. Părul lung și barba nu făceau parte din conceptele de aspect și igienă personală impuse atunci în uzină. Tată mi-a spus că, dacă fiul lui apare pletos și cu barbă pe stradă și e văzut de lume, el își pierde toată autoritatea față de tinerii din uzina. Așa că… l-am ascultat și am procedat în consecință. Am mai purtat periodic barbă după câțiva ani, dar în alte circumstanțe și medii.

Ce a făcut cu primii bani câștigați și de ce s-a căsătorit cu iubita din facultate

Ce hobby-uri aveați în tinerețe?

În afară de aeromodele și de rachetomodele de care mă ocupasem în gimnaziu și liceu, eram pasionat de fotografie. Încă din liceu mi-am cumpărat o enciclopedie foto din care am învățat toate elementele de bază, tehnici, expunere, lumini, calcule de toate felurile etc. În facultate câștigam bani făcând fotografii la evenimente, petreceri, zile de naștere. Aveam un mic aparat rusesc, Chaika II, care făcea 72 de cadre pe un film normal. Se găseau filme alb/negru nemțești, ORWO, pe care le foloseau mai toți fotografii. Făceam poze și le vindeam la preț de dumping. Și acum mai țin minte, o poză 9×12 cm se vindea uzual cu 7 lei, iar eu o vindeam cu 5 lei, așa că toți colegii și cunoscuții apelau la mine. Întrucât colegul meu nu stătea foarte mult cu mine, îmi făcusem laborator în camera de cămin, noaptea acopeream geamurile cu o pătură, aveam aparat de developat filme, aparat de mărit, uscător, munceam toată noaptea și scoteam câte un teanc de câteva sute de poze.

Din banii câștigați așa am luat primul televizor alb negru, se numea Sport și era portabil, apoi primul calculator științific, Casio Fx15, pe care mi l-a adus o cunoștință din străinătate. Am ajuns să dețin câteva recorduri în facultate: am fost primul care m-am căsătorit, în anul patru, primul care și-a luat din bani proprii un televizor folosit în familie în camera de cămin și primul care am avut un calculator științific. Când intram in anul 4 m-am căsătorit cu Crina, colega mea cu un an mai mică decât mine, și apoi am avut și primul copil, născut in timpul studenției. Am fost urmați mai târziu și de alți colegi. Deci, a fost tot un record.

Dar când v-ați gândit prima dată la cosmos?

Pentru mine, cosmosul părea prea îndepărtat de o țară ca România. Tata venise la Brașov în anul 1941, la 17 ani, să se angajeze la Uzinele Astra, care caută forță de muncă. Avea calități tehnice înnăscute și era foarte inteligent. S-a remarcat, a făcut Școală de maiștri, apoi a mers la seral la facultate, la politehnică din Brașov. Când a teminat facultatea, eu aveam 6 ani. Îmi amintesc că seara lucra acasă la planșele pentru diferite proiecte relizate cu creionul pe hârtie de calc, mă lua des în brațe că eram curios să văd ce face. Uneori îmi desena vulpițe și iepurași pe marginea planșei, pe care le ștergea apoi, și mă lasă și pe mine să mă joc cu creionul pe marginea planșelor. Cred că de acolo mi s-a deschis gustul pentru a proiecta. Tata avea la uzina invenții și inovații brevetate și lua chiar și premii în bani pentru ele. Probabil că și aceste lucruri mi-au stimulat dorința de a găsi soluții tehnice la multe probleme, de a fi original și creativ.

“Aviația era visul meu din copilărie. Părinții au fost de acord, mi-au dat bani, m-am suit în tren și am venit la București”

Zborul în sine era important pentru mine, mă pasiona, dar mă gândeam doar la aviație. După ce construisem de mic aeromodele și rachetomodele, ideea mea, când am devenit mai mare, era să-mi proiectez și să-mi și construiesc propriul avion cu care să zbor.
În liceu, analizând un anuar al instituțiilor de învățământ superior din România, am constatat că singura instituție care pregătea ingineri de aviație era Politehnica bucureșteană, facultatea de Mecanică, secția Aeronave. Doar acolo puteam să învăț cum să construiesc un avion adevărat.

Le-am spus părinților că acolo vreau să urmez facultatea. Ai mei nu împărtășeau opțiunea mea și încercau să mă convingă să urmez alte specialități la politehnică din orașul meu natal, Brașov. Nu m-am lăsat înduplecat, aviația era visul meu din copilărie, așa că, în final, părinții au fost de acord, mi-au dat bani, m-am suit în tren și am venit la București, m-am cazat la căminul studențesc, m-am înscris la examen și… am intrat la facultate din prima sesiune. Am venit acasă fericit, iar ai mei erau și ei fericiți că au băiat student- pentru ei, nu mai conta la ce facultate. În toamna am aflat că examenul dat de mine și seria mea a fost cel mai greu care se dăduse până atunci la aviație, în anul respectiv mai organizându-se încă două sesiuni de admitere ca să se ocupe locurile alocate acelei secții. După ce am început studiile, acea secție de Aeronave de la facultatea de Mecanică s-a transformat în facultate de sine stătătoare, cea de Construcții Aerospațiale, cu trei secții distincte.

“Am fost frustrat când am venit în țară după zborul cosmic”

De-a lungul vieții, care a fost cea mai mare frustrare a dumneavoastră?

-Am fost frustrat când am venit în țară după zborul cosmic. Eu știam de la ceilalți colegi de pregătire din celelalte țări cum a fost după zborul cosmic al fiecăruia. Deși programul nostru cosmic a fost pur civil, științific, toți eram militari. Era de preferat să se lucreze cu oameni care știau ce înseamnă ordinea, disciplina, organizarea militară. Pentru fapta eroică, pentru că zborurile cosmice erau considerate eroice, fiecare coleg din celelalte țări a primit un grad militar când a ajuns în cosmos și încă unul la revenirea pe Pământ.

Eu eram locotonent-major, și am rămas locotenent-major până după ce am fost primit oficial de Ceaușescu după zbor. În protocolul comun din programul Intercosmos era stipulat, și toate statele conveniseră, că după îndeplinirea cu success a misiunii spațiale, cosmonautii vor fi decorați cu ordinele maxime existente în țara lor, iar de la sovietici primeau ordinul de erou al URSS și Steaua de aur care îl însoțea. Toți primiseră decorațiile maxime din țara lor. Imediat după zbor s-a anunțat la radio că Brejnev ne decorase cu titlul suprem sovietic, iar Ceaușescu ne-a acordat nu titlul de erou al României, ci Ordinul Victoria Socialismului, cel mai mare ordin care se acordă oamenilor de rând. După încă o zi, s-a anunțat că Ceaușescu ne-a acordat în final ordinul de Erou al României. Spun “ne-a acordat” pentru că e vorba de întregul echipaj, adică eu și cu Leonid Popov, partenerul meu de zbor.

”Când am intrat în sala de protocol, am auzit-o pe Elena Ceaușescu… Am văzut negru în fața ochilor”

Când ne-am prezentat la Ceaușescu pentru decorare, mi s-a dat un text să-l citesc. Mi-am aruncat ochii pe el și am spus că l-am memorat și nu mai am nevoie de el scris. Aveam o memorie fotografică foarte bună. Cei responsabili cu protocolul s-au alarmat și au spus să nu cumva să nu “citesc” textul, pentru că “tovarășul” (adică Ceaușescu) îl citește pe al lui. Am înțeles că nu trebuia să îi arăt că eu aș fi mai deștept decât el. Când am intrat în sala de protocol, am auzit-o pe Elena Ceaușescu mirându-se cât de tânăr sunt și spunând că azi nu e mare lucru să zbori în cosmos cu tehnologiile foarte avansate existente. Am văzut negru în față ochilor, știind câte sacrificii se făcuseră în domeniu. Nu era însă cadrul și contextul să iau atitudine. Astăzi, ca statistică, 4,5% dintre cei care ai zburat în cosmos au murit în timpul misiunii. Este încă un domeniu de activitate foarte riscant.

“Cutiile cu lucrările noastre din hangarul de la Otopeni au fost găurite și ronțăite de șobolani”

Ce recompensă ați primit după misiunea Soyuz 40?

-Când eram încă în pregătire, oficialii români ne-au promis că recompensă, atât mie cât și lui Dediu, rezerva mea, câte un apartament și o mașină la întoarcere după efectuarea zborului cosmic. Când ne-am întors acasă însă, am constatat că nu era nimic rezervat pentru noi. Am locuit o perioada la căminul militar Haiducului din Drumul Taberei. Având în vedere că în 3 ani de pregătire am adunat o grămadă de lucruri pentru casă și pentru noi, la revenire acestea, împachetate în cutii, au fost depozitate într-un hangar la Baza aeriană de la Otopeni.

Am aflat că apartamentele inițial rezervate pentru noi în centrul capitalei, pe strada George Enescu, fuseseră luate de niște generali și că urma să ni se caute altceva. Cutiile cu lucrările noastre din hangarul de la Otopeni au fost găurite și ronțăite de șobolani. Eram deja foarte dezamăgit.

“Am făcut multe împrumuturi ca să îl mobilăm și să ne cumpărăm un autoturism Dacia”

După un timp mi s-a propus un apartament cu 4 camere pe Calea Moșilor, apartament standard care avea în total 65 de mp. În camera cea mai mică, avea loc doar un pat din care sareai pe ușa direct în hol. Deși acestea erau standardele atunci, apartamentul mi s-a părut foarte înghesuit și meschin. După încă un timp, mi s-a propus un apartament similar pe stradă Titulescu, numai că acesta fusese inundat și avea deja igrasie. Mi s-a spus că dacă investesc niște bani în el, îl fac locuibil și că armata nu îmi mai poate oferi altceva. Deja mi se părea că bătaia de joc față de tot ce realizasem eu pentru România era mare. Dezamăgirea era totală.

Până la urmă, am ajuns “printr-o relație” la primarul adjunct al capitalei. Mi-a spus că, fiind militar, nu puteam obține locuința decât de la armata, el nu putea face nimic, dar îmi poate “vinde un pont”. Generalul Milea, șeful Marelui Stat Major (actualul Stat Major General al Armatei) și membru în Comitetul Politic Executiv, urma să se mute într-o vila dintr-un apartament ultracentral, generos, și că ar trebui să mă duc să vorbesc personal cu el să mă ajute să mă mut în locul lui. Mirat- pentru că i se raportase că toate problemele mele sunt rezolvate, dar eu încă umblu după locuința, generalul mi-a promis că mă ajută să mă mut în locul lui.

Lucrurile însă nu s-au desfășurat fără peripeții. După ce s-a mutat și a igienizat apartamentul, generalul m-a trimis să iau cheia de la un oficiu din centru. Când am ajuns acolo, un “tovarăș” mi-a explicat că nu pot să mă mut în acel apartament pentru că acela ține de “Gospodăria de partid”, echivalentă de acum a RAAPPS, iar eu nu am funcție politică care să îmi dea dreptul să stau într-o astfel de locuința. Am fost din nou foarte dezamăgit. Cu ajutorul generalului Milea, care nu se gândise la astfel de implicații, am făcut rapid raport la ministrul apărării, acesta l-a dus la șeful Gospodăriei de Partid, care a pus o rezoluție pe colțul paginii: “apartamentul să treacă la ICRAL și să se mute Prunariu în el”. Prin ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă), primeau atunci locuințe toți cetățenii de rând ai României, iar acestea erau întreținute de stat după norme mult inferioare locuințelor care aparțineau de Gospodăria de Partid.

-Și când ați reușit să vă mutați?

La finalul lui 1981 ne-am mutat în sfârșit, cu chirie, desigur, într-un apartament generos în care locuim și acum. Ca recompensă materială pentru zborul cosmic, armata a avut dreptul legal să îmi ofere 3 prime egale cu valoarea unui salariu. Mi s-a spus, de către oficialii de atunci, că se dorise mai mult, dar tot ce ne promiseseră înainte de zbor trebuia prins într-un raport către Ceaușescu pe care nimeni nu a îndrăznit să îl înainteze, iar pentru o singură persoană, eu, nu s-a putut promova o lege care să schimbe situația. După ce am primit apartamentul, am făcut multe împrumuturi la CAR și la rude, ca să îl mobilăm și să ne cumpărăm un autoturism Dacia, foarte necesar pentru o familie cu doi copii.

Au trecut anii, sunteți deja bunic pentru Andrei, Ana, Ela și Ilinca, cea mai tânăra membră a familiei. Cum se raportează ei la dumneavoastră?

-Fiii mei, care la zborul meu cosmic aveau 5 și 3 ani, anul acesta împlinesc 47 și 45 de ani, au familiile și copii lor. Andrei, băiatul cel mare a lui Cătălin, care acum este în clasa a 8-a și este mai înalt cu un cap decât mine, ne vizitează des, îmi declara des că mă iubește, și, deși a văzut ce reprezint în societate (l-am luat cu mine la unele activității profesionale), el personal continuă să se raporteze la mine ca la un bunic obișnuit care îl răsfață adeseori. Îi place să se joace și să umble prin calculatoare, dar încă nu este hotărât ce vrea să facă în viață.

Ana-Gabriela și Elena-Maria sunt fiicele de 13 și 5 ani ale fiului meu mai mic, Daniel. Avem relații foarte bune, dar ne vedem mai rar. Ana are ore la școală într-un laborator care poartă numele meu. Trebuie să ai o anumită stare să înveți într-un laborator care poartă numele pe care îl ai și tu! Ilinca-Maria, fiica din a două căsătorie a lui Cătălin, s-a născut pe 7 ianuarie anul acesta. Cu precauțiile pandemice, am văzut-o doar de câteva ori, am împins căruciorul cu ea în parc, dar nu am apucat încă să o ținem în brațe.

-Cât ați stat în Star City s-au legat prietenii pe viață. O astfel de prietenie este cea cu Leonid Popov. În ce relație mai sunteți cu dumnealui?

Am mai păstrat relația, ne-am văzut la o serie de întâlniri internaționale. Acum câțiva ani i-a murit soția și a făcut o depresie- erau împreună de la 17 ani și a fost ca o dădacă pentru el. Popov a fost cel mai răsfățat din familia lui. Acum și-a revenit, dar nu mai participa la activități publice. Locuiește într-o vila lângă Moscova și își vede de nepoți. Are o fată stabilită în Australia și un băiat înstărit, care acum câțiva ani și-a permis chiar că la o aniversare să-i dăruiască o mașină de lux. Împlinește 77 de ani anul acesta, ne sunăm cu ocazia zilelor de naștere, de sărbători, povestim despre familie și copii. La aniversările zborului nostru cosmic, o dată la cinci ani, mă vizita în România, dar deja sunt 10 ani de când nu a mai venit.

“Am demontat obiectivul acestei camere video, l-am adus acasă și îl păstrez că amintire”

– Ați păstrat ceva de pe nava Soyuz 40?

În nava cosmică, în modulul de comandă, în fața echipajului era montată o camera video care ne transmitea imaginea la sol pe perioada lansării. Înainte de revenirea pe Pământ, aceasta se demontează, are peste un kg, și se lasă în stația spațială ca obiect deja inutil. În locul ei, în nava cosmică se aduc la sol alte echipamente, rezultate ale experimentelor etc. Eu, cu permisiunea comandantului misiunii, am demontat obiectivul acestei camere video, l-am adus acasă și îl păstrez că amintire. De asemenea, mai am ceasul de mână pe care l-am folosit în cosmos și fotografiile copiilor pe care le-am luat pe stație și pe care le-am ștampilat cu o ștampila care există doar la bordul stației spațiale.

Ne dezvăluiți 3 calități și 3 defecte ale dumneavoastră?

Nu am defecte, am numai calități! Sunt zodia Balanță, nu recunosc nimic. Și uneori sunt atât de calm încât enervez pe toată lumea. Desigur, aici ar trebui să o intervievați pe soția mea. Nu garantez că o să va confirme tot ce am afirmat eu aici.