Interviu emoţionant cu Petre Cozma. “Îmi vine să mă duc peste ei cu lopata! Nu-mi omorau copilul dacă eram eu acolo!”

Au trecut 10 ani de când „Păsărilă” și-a luat zborul la cer. Dar trăiește prin copiii pe care îi învață handbal tatăl său. Căruia, cu scuzele de rigoare, FANATIK i-a deranjat antrenamentele și i-a răscolit amintirile… Am plecat să-l întâlnim pe Petre Cozma într-o după-amiază caldă de sfârșit de vară. În Doamna Ghica, între blocurile „ceaușiste” de vis-a-vis de Palatul Ghica Tei, este una dintre cele 400 de săli de sport marca „Adrian Năstase”, în curtea Școlii Gimnaziale Grigorie Ghica Voievod. Intrăm într-un zumzet de copii, vreo 15 fete și vreo 11 băieți, undeva la 12-13 ani. Echipament roșu, marca… n-o spunem, dar marcă de marcă. Relațiile lui nea Petre. Copiii sunt la încălzire, mingile de handbal se odihnesc încă. De pe un scaun de la masa arbitrilor se ridică o namilă de om care ne duce cu gândul la celebrele versuri „Și Vodă-i un munte!” ale lui George Coșbuc din poezia „Pașa Hassan”. Pentru că și Petre Cozma-i un munte!

La 60 de ani nu cară mingea în „marsupiu”, e drept ca bradul, un brad înalt de aproape doi metri, mai exact 1,98, are măsura 50 la picior și niște palme cât o lopată… și jumătate! E drept că merge mai greu din cauza unor afecțiuni care îl macină, nu numai sufletește, de când i-a fost omorât băiatul, în urmă cu 9 ani și 7 luni, într-o discotecă din Veszprém, oraș în care, culmea, era nu iubit, ci de-a dreptul adulat… Ne prezintă cu mândrie copiii, nu dăm nume ca să nu se simtă unii mai altfel decât alții, toți sunt buni spre foarte buni la handbal. De pe peretele opus ne privește Marian Cozma, care asta și-a dorit toată viața, să joace handbal și să-și facă o școală de handbal. El nu mai este printre noi, ucis mișelește, tatăl lui i-a dus visul la îndeplinire prin Asociația Marian Cozma, „un loc unde se lucrează cu sufletul”, spune nea Petre, haideți să mergem cu el în vestiar să ne spună cum a reușit asta, dar, mai ales, cum suportă despărțirea după atâția ani…

„Toate gospodinele gătesc ciorbă, dar nu fac două aceeași ciorbă, nu?”

Nea Petre, de ce vin copiii la Asociația Marian Cozma? Sau, mai dur, de ce mai vin copiii să joace handbal când banii mulți sunt la fotbal?
– Ăsta este motorul… Marian Cozma. Și asta vor copiii când sunt pe teren, „să nu-l facem de rușine pe nea Petre și pe Marian”… asta vor…

Copii, fete și băieți, câți?
– Patruzeci și șapte. Născuți între 2002 și 2006. Aaaa, stai așa că mai am câțiva mici, născuți în 2010-2011… vreo nouă, zece… Fac separat, de două ori pe săptămână cu ei, o dată o oră jumătate, și altă dată încă o oră, două ore și jumătate pe săptămână sunt de ajuns la vârsta lor. Problema e alta… de fapt nu problema… nu e o problemă… azi îmi vin trei, să zicem, mâine mai vin de mână cu încă trei: „Știi, nea Petre, că e vecina… vecinul… de la bloc, vrea la handbal”… ce să le spui? Hai, veniți la tata!

Dar ce e cu copiii… hai să nu spun refuzați… care nu joacă la alte echipe și aici vin și joacă?
– Da, la mine joacă titulari.

Cum?
– Nu știu… Fiecare antrenor își cunoaște meseria lui, are metodele lui, inspirația lui. Toate gospodinele gătesc ciorbă, dar nu fac două aceeași ciorbă, nu? Nu știu cum văd alții, ce văd alții, dar la mine, Maria Ivan, de exemplu, brunețica pe care v-am arătat-o la încălzire, dă 8-10-12 goluri pe meci și în altă parte a fost pusă pe liber.

Unde în altă parte?
– La Pantelimon și la Dobroiești. Acolo n-a fost de ajuns de bună, aici e, joacă meci de meci și joacă titulară.

Păi ce are în plus antrenorul aici față de ceilalți? Copilul e același, nu?
– Copilul e același, dar antrenorul are altă inimă. Ei sunt toți familia mea… (n.a. – i s-a pus un nod în gât, i-au dat lacrimile, a tăcut preț de aproape un minut)… Normal că mi-au dat lacrimile, ei sunt copiii mei. Familia mea mai dezvoltată.

De când lucrați cu ei? Cu cei mari…
– Cu cei mari de șapte ani. Dar care este problema… Eu după ce-i ridic, îi dau să zboare. Eu la CSM, la marele CSM, am dat cinci fete. Pentru că eu nu am posibilitatea să… acolo sunt alți bani, le ajută cu școala, le sprijină cu toate. Am dat la Dinamo 20 de juniori. Eu îi cresc, îi iau de la șapte, opt ani și îi învăț handbal.

Digisport.ro

FOTO Cine este modelul care i-a ”furat” inima lui Jude Bellingham: este cu 5 ani mai mare decât starul de la Real Madrid

„N-am nevoie de plată. Trăiesc din pensie. Cât am pensie? Nu știu!”

De unde are bani Petre Cozma pentru Asociația Marian Cozma?
– De la părinți. Strângem de la toți, facem chetă.

Deci părinții își susțin copiii de la A la Z…
– Da. Deci nu se discută. Datorită Primăriei Sectorului 2, de pe vremea când era domnul Onțanu, dar mai ales cu viceprimarul de acum, Cristian Popescu, mă am foarte bine, fac antrenamente gratuit, deci nu plătesc sala, vă dau cuvântul meu că am cu conducerea școlii o relație extraordinară, aici am învățat și eu (n.a. – Școala Gimnazială Grigorie Ghica Voievod), toată lumea mă știe, aici au învățat și copiii mei, aici învață acum nepotul meu… Deci nu plătesc sala, sunt niște bani dacă stai să te gândești. Aaaa, așa, un echipament, o pereche de adidași… am părinți avuți și am părinți săraci, și-l iau p-ăla avut „Mă, vezi, ăsta mic n-are adidași”, „Gata, nea Petre!”, „Cât pui?”, „50 de lei”, „Bun, pun și eu 50” și-i luăm încălțări la copil...

Bun, și pe nea Petre cine-l plătește?
– Nimeni. N-am nevoie de plată.

Bun, și nea Petre din ce trăiește?
– Nea Petre trăiește din pensie. Familia.

Cât e pensia?
– Să mor dacă știu! Moața mea știe, o ia, o gospodărește… Moața e nevastă-mea…

Adică ajunge pasiunea?
– Da, mie-mi ajunge. Am fost internat de patru ori cu infarct, credeți-mă că au venit o dată cu toții la Urgență… deci toți copiii au venit odată (n.a. – i s-au umplut iarăși ochii de lacrimi)… s-au adunat toți doctorii de la etajul cinci… mi-au zis „Nu credeam așa ceva”! Deci toți copiii, 40 de copii, au urcat cinci etaje și-au venit să-l vadă pe nen-su Petre. A doua zi m-au externat la ora patru după-amiază, la ora șase eram în sală cu copiii. Asta este. Nu pot fără ei.

„I-am spus Baghera că e brunet, cum să-i spun? Blându’ Ben?!”

I-am văzut că au început singuri antrenamentul, fără să le spuneți.
– Păi știu ce au de făcut. Nu fac același antrenament în fiecare zi, dar am și eu căpitanii mei. Și le spun lor dinainte… că eu nu-mi fac de acasă tema… și-i spun lui Cip, îi spun Cristinei „Asta faceți, asta și asta”. Noi acum dacă stăm de vorbă cât vreți… cât vreți, nu glumesc… îi scot afară să alerge și putem să stăm până mâine dimineață, ei până mâine dimineață aleargă, nu se opresc. Nu mai pot alerga, merg… și după aia iar aleargă, n-au fost pândari niciodată… adică să mă pândească și să facă treabă numai când îi văd eu.

Îi aveți, totuși, pe cei doi colegi care vă ajută…
– Baghera și Doru, da… Baghera îi spun așa pentru că este țigan din Budești (n.a. – comuna Budești este la 41 de kilometri de București pe DN4 spre Oltenița). Și venind la noi, la Dinamo, copil, știți cum e cu ăia mai mari, mai șmecheri, s-au luat de el și normal că i-am spus Baghera, de la Mowgli, că el fiind brunet, cum să-i spun? Blându’ Ben?! Și Baghera i-a rămas numele de 30 de ani. Este prietenul meu din Budești, un țigan extraordinar, împreună cu el și cu primarul am deschis și acolo, la Budești, o secție a Școlii de handbal „Marian Cozma”, primarul cu directorul școlii au asfaltat, au făcut, au dres, toți țiganii de-acolo au ajutat „Facem sală, bre, să moară mama, într-un an de zile facem sală!”. Și pentru ei este o ușiță pe care o deschizi, e ceva nou. N-am făcut ură de rasă niciodată, am avut prieten și negru, și mongolez, n-a contat culoarea.

Și celălalt?
– Celălalt este un tată care e un fanatic, Doru. Eu dacă nu pot să merg, adică merg mai greu, ați văzut, vine și mă ia de-acasă, mă aduce la sală… Și atunci când nu pot eu sau Baghera, supraveghează el, nu se bagă la antrenament, copiii știu, v-am spus, ce au de făcut, el doar supraveghează, deși nu prea are de ce, copiii nu se ceartă, nu-și răspund, chiar dacă se mai lovesc, că-i handbal, sport de contact, dar cel care lovește se duce la cel lovit, îi dă mâna, se ridică și ceilalți aplaudă. (n.a. – exemplifică, aplaudă cu palmele sale uriașe, cât două, trei palme normale) Eu am băgat asta în handbal: când lovim adversarul, atunci când se ridică echipa mea se ridică și ea în picioare și aplaudă adversarul lovit. E o formă de fair-play.
Andrei, nepotul, „e viața mea, prin el trăiesc, prin el rezist”

Și la meciurile oficiale?
– Da, la toate meciurile. Toată lumea știe asta. Când lovesc un adversar, copiii mei se ridică de pe bancă și aplaudă adversarul lovit. Asta este legea mea. Așa i-am învățat, așa fac. (n.a. – moment în care a venit nepotul lui nea Petre, Andrei, băiatul fetei mai mari, nea Petre a rămas cu două fiice după dispariția prematură și atât de dramatică a lui Marian, singurul fiu…) Da, Andrei, ce s-a întâmplat? (n.a. – nu se întâmplase nimic, Andrei voia doar să bea o gură de apă și sticlele erau în camera bunicului. Care, din pensia lui, aia pe care n-o știe, le cumpără tuturor apă plată la fiecare antrenament… Din când în când mai face acest gest și câte un părinte, dar mai rar…) Ăsta-i nepotul meu, viața mea. (n.a. – după ce a plecat copilul) Are 11 ani și 9 luni. Este băiatul fetei mele mari, Marian nu a avut copii… și de când s-a întâmplat nenorocirea cu băiatul meu, l-am luat pe Andrei și l-am crescut noi. Este la mine de nouă ani. Na, e… e viața mea, prin el trăiesc, prin el rezist, el este omul care mă ține, sufletul care mă ține… E foarte cuminte, nu ne iese din cuvânt, 9,44 media anuală la școală, 1,74 înălțime, 43 jumate la picior…

La 11 ani și 9 luni?! Ohoho…
– Păi Marian purta 52, eu 50… Păi vă dați seama, au am 1,98, Marian avea 2 și 15, dacă aveam labele picioarelor mai mici mă bătea vântul pe gârlă, era stuf… Dumnezeu ne face înalți, mici, voinici, slabi, frumoși, urâți, dar eu zic că e loc sub soare pentru toată lumea…

Nea Petre, de ce mergeți așa greu?
– De la diabet. De când cu nenorocirea copilului meu, am făcut diabet pe sistem nervos, am făcut coxartroză (n.a. – artroza șoldului), eu n-am avut nimic înainte…

Totul a venit după nenorocirea din Ungaria, de acum nouă ani…
– Păi eu am jucat handbal până la 44 de ani, făceam de două ori pe an vizita medicală, pe bune, nu cu bani sau Kentane. Nenorocirea aia m-a topit. Da’ nu numai pe mine, toată familia e lovită de nouă ani și șapte luni… dacă ne ducem în fiecare zi la cimitir… niciodată nu i s-a stins lumânarea la mormânt lui Marian de nouă ani și șapte luni! NICIODATĂ!!!

„Fratele” Gigi Becali a dat locul de mormânt

Unde e…
– În Pipera. Are ceva frumos făcut. Îi mulțumesc lui Gigi, el voia să-mi dea loc chiar lângă părinții lui.

Gigi Becali?!
– Daaaa, e un om extraordinar, e un om deosebit, îl iubesc de mor. Mi-a dat loc de veci, mi-a fost alături. Și acum dacă-i spun „Frati-miu, uite-așa, așa…”, că noi așa ne vorbim, cu „Frate”, imediat sare, n-am nicio îndoială. N-am nicio legătură cu neamul lui de machedoni, dar ne știm de ani de zile, de peste 20 și ceva de ani. Eu n-am fost ușă de biserică, așa, băiat de Toboc. Dragii mei prieteni, eu m-am născut între țigani, trăiesc între țigani și am să mor între țigani. Eu am luat parte la două staboruri țigănești. Român get-beget, am luat parte la două staboruri țigănești. Sunt foarte respectat.

„Marian îmi spunea «Ta-sule» și-așa mă știe toată lumea în Toboc”

Ironia sorții… Cruzimea sorții, Marian să fie lovit de țigani…
– Țiganii care l-au lovit pe Marian au venit special să mi-l lovească pe Marian și numai pe Marian… marea mea durere că nu știu de ce… nu știu… pentru că din toată discoteca aia pe el au sărit. Deci n-au avut treabă cu nimeni. Pe el au venit, au făcut cerc în spatele lui, el normal că n-a fugit, că, na, dacă fugea poate scăpa… că era tare iubit acolo, a fost singurul sportiv din Ungaria care a avut supranume, Diamant, dat de unguri. El a fost iubit în Veszprém, oameni buni, ce Doamne iartă-mă să mai spun?! Săreau oamenii pe mașină când m-am dus prima dată, era mașina inscripționată cu numele lui, eu m-am speriat, „Ia uite la ăsta, Mariane, ce vrea?!”, „Stai, mă tată, sunt fanii”, ce vorbești, dom’le, era adulat, nu iubit. Cum să facă pas în spate, noi le avem cu artele marțiale, eu am făcut și rugby, nu făceam noi pas în spate. Dacă vin 100 de inși, nu mă bat 100, mă bat 99, că unul măcar tot cade… avem sânge-n instalație… fetele mele arte marțiale… eu am făcut 30 de ani și ceva jujitsu… dădeam cu piciorul sus de tot, că d-aia îmi și spuneau ăștia pe-aici „Calule”. N-am avut o viață de copil de bibliotecă, dar acum, la 60 de ani, am țigani sau oameni bătrâni în cartier la mine, în Toboc, cărora eu le spun „Săru’ mâna”. Când vreți, intrați în Toboc și întrebați, nu de Petre Cozma, de „Ta-sule”, că Marian îmi spunea „Ta-sule”, și toți țiganii „Ta-sule” îmi spun. Toată lumea. Marian a fost iubit rău de tot acolo.

„Dacă eram eu acolo, nu îmi omorau copilul sau ne omorau pe amândoi… dar mureau și de la ei doi, trei!”

Ce simțiți acum când vedeți că ucigașii lui ies rând pe rând din închisoare și revin la familii, la distracție, la viața dinainte în mai puțin de zece ani?
– Îmi vine să mă duc peste ei cu lopata! Cu lopata aș da! Dacă ne-am întâlni față în față un minut ar fi mult… Eu vă spun ceva din viața de toate zilele că sunteți și dumneavoastră bărbați: bă, ne luăm la bătaie, îmi dai un pumn, dau și eu, cade unu’, moare, eu am curaj să vin la familie, dom’le, asta este, așa și așa… dar să vină atâția, cu briceag, cu șiș, și întreabă unu’ „Do ogalo?”, „ogalo” în țigănește înseamnă pistol. Păi tu îmi spui mie, șeful poliției maghiare, „omul nepotrivit la locul nepotrivit”?! Păi, bă animalule, noi știm țigănește, că ne-am născut în țigănie, țigănește se vorbește oriunde, da, a întrebat unde e pistolul… Erau chitiți pe el… Dacă au făcut cercul, vă arăt reconstituirea, au făcut cercul acolo în jurul lui Marian, au început să-l ia la coate, ăsta s-a întors și atunci au lovit, păi băiatul meu a mai fost tăiat de două ori pe rinichi, în spate, jos a început și sus l-au așteptat ăialalții… Vă dau cuvântul meu de onoare, dacă eram eu acolo, nu îmi omorau copilul sau ne omorau pe amândoi… dar mureau și de la ei doi, trei!

„Nu m-au lăsat să-i văd la proces, că pe unul tot îl luam!”

Ivan Stojka ăsta care a ieșit ultimul din pușcărie…
– S-a comportat bine la pușcărie băiatu’… A avut portofelul mai greu. Au mai rămas doi. Ăia principali. (n.a. – a venit Andrei, nepotul: „Am terminat încălzirea”, „Bine, faceți echipele, dați drumul la joc, fluieră Baghera”) Când a fost la Giurgiu omorul ăla… baschetbalistul american de culoare… (n.a. – octombrie 2011) Justiția română le-a dat ălora… Butoane și nu mai știu cine… cinci ani… Dar acolo a fost altă treabă, au fost mai mulți, au dat cu pumnul. Imediat după ce a fost chestia asta, au schimbat și ungurii, și de pe viață le-au redus la 18 ani. Și uite ăsta Stojka… pentru purtare bună i-au dat drumul băiatului după nouă ani și jumate. Păi așa și eu… eu am 60 de ani, și eu mă duc să-l omor, vorba vine, pe unul dintre ucigașii copilului meu și fac numai trei ani de zile. Vă spun eu… după 60 de ani faci o treime din cât îți dă, cu comportare bună ieși și mai repede. Nici n-au timp să-mi scrie cazierul.

I-ați văzut vreodată față în față? La proces?
– Nu m-au lăsat. Credeți-mă că pe unul tot îl luam… Gândiți-vă că aveam 50 de ani, pe atunci eram chiar în putere, îi luam beregata în zece secunde, nu discutam.

Ați primit despăgubiri? Cât trebuie să vă dea?
– 700.000 de euro. De la proces, tribunalul de acolo a decis asta, trebuie să-mi dea ei mie banii ăștia. Statul maghiar cu ei cu tot. Este o adunătură. Și statul, și ei trebuie să-mi dea 700.000 de euro…

Statul maghiar de ce?
– Păi mi-au omorât băiatul acolo, pe teritoriul statului maghiar. Eu nu am nimic cu ungurii, vă dau cuvântul meu de onoare. Am fost de atâtea ori acolo, și acum mă mai duc, nu stau la vamă, nu se discută, n-am nimic cu ei. Și noi avem cioturile nostre, și ei au cioturile lor, cu omul om n-am nimic. Și încă o dată vă spun cu mâna pe inimă: Marian al meu a fost cel mai iubit handbalist care a călcat pe acolo.

„Mircea Sandu mi-a dat cel mai bun avocat din Ungaria”

Ați mai păstrat legătura cu cineva?
– Da, cum să nu, dar eu nu știu ungurește și când mă duc la ambasadă, am prieteni buni acolo, și ambasadorul, și viceambasadorul, și secretara, Aurora… este mâna mea dreaptă acolo, face parte din familia noastră, o chemăm la zilele noastre de naștere, noi ne serbăm mereu zilele de naștere, dar nu cu muzică, n-ascultăm muzică… niciodată de atunci… niciodată n-a mai cântat muzica… și nici nu va mai cânta. Păi am avut pe cineva de-aproape, s-a supărat pe mine că nu m-am dus la o nuntă la vreo doi, trei ani de atunci și i-am spus „Bă, tu ești prost? Păi eu mai sunt om să joc, să ascult muzică?!”. De nouă ani și șapte luni muzica a ieșit din viața familiei mele.

Ziceați că sunteți prieten bun cu Gigi Becali. I-ați zis că nu vă dau ăștia banii, că nu vă ajută statul maghiar, să vă dea un avocat bun…
– Păi Gigi îmi pune avocat și mâine, dar eu am avocatul meu acolo. Statul maghiar nu-ți permite avocat din România. Iar Gigi e în stare să-mi cumpere casă acolo până se termină toată povestea. E un om deosebit. M-ar ajuta oricând. Și nu numai pe mine. Pe oricine ar fi, cu adevărat, la greu.

Și avocatul acesta din Ungaria, vi l-a dat statul maghiar? Sau cum ați ajuns la el?
– Mi l-a dat Mircea Sandu. S-a jucat atunci, în vară, un meci de fotbal în memoria lui Marian, am ieșit în fruntea echipelor, cu fotografia băiatului în brațe… i-am bătut cu 1-0. Răzvan Lucescu era antrenorul naționalei. Și Mircea Sandu mi-a dat avocatul ăsta, Elmetzy se numește. Este cel mai bun avocat din Ungaria. Omul mi-a câștigat procesul, mi-a câștigat tot, acum trebuie să vadă el, deci nici dânsul nu știe, cred eu că statul maghiar vrea să-și tragă bani din banii mei ca să-și plătească cheltuielile de judecată. Eu zic așa: ia-ți tu, statule maghiar, toți banii, ia-ți și un rinichi de la mine și dă-mi copilul înapoi! Eu mă duc la cimitir, vara îmi ard buzele că pup o piatră, iarna îmi îngheață buzele pe granitul ăla, iar ei, nenorociții ăia care mi-au omorât băiatul, la trei luni le vine muierea la pârnaie, primesc pachete, de, drepturile omului… Domnule, să mă ierte Dumnezeu, ai făcut crimă, te mierlesc, ai făcut viol, ți-o tai, și degetele, și limba! Asta-i lege, măi tată, măi!

A vrut să se ducă după ucigași în pușcărie!

Vă abțineți cu greu să nu plecați în Ungaria…
– Eu, prima dată, nu mă feresc de nimeni, am mai spus-o și o spun, eu prima dată am vrut să-mi iau faptă în Ungaria să mă duc după ei în pușcărie. Dar mi-au spus și mie șmecheri de șmecheri „Stai cuminte, Pumn de Fier, că nu te trimite acolo unde vrei tu”. Repet, eu am vrut să-mi iau faptă pe teritoriul Ungariei ca să pot să mă duc după ei și să-mi fac dreptatea mea. Și mi-a spus un băiat deștept, pușcăriaș de pușcăriaș, Costel Maciu, poate cel mai mare pușcăriaș, „Stai cuminte, fratele meu, să-mi moară familia, că nu ajungi la ei, au grijă ei de asta”. M-am potolit greu, dar avea dreptate, știa mai bine decât mine cum merg lucrurile în pușcărie. Dar și-acum, Doamne, cum îmi mai vine să mă duc peste ei să-i iau la lopată! Ei ies și petrec și copilul meu putrezește-n pământ…

Soția cum a dus povara asta?
– Soția nu iese nici acum din casă, se duce la pâine, la țigări, la piață, ea chiar nu iese în altă parte, nu-i mai trebuie. Am adus-o odată aici, la sală, să vadă și ea copiii, să-l vadă pe nepotă-su… și-au venit părinții cu flori, cu… a bufnit-o plânsul și-a ieșit într-o clipă.

A avut probleme și cu auzul…
– De-atunci a rămas surdă. Și fi-mea cea mică a rămas cu o chestie, așa… ce să mai vorbim… toată familia s-a distrus…

Dar fetele cum sunt acum, și-au mai revenit?
– Fata cea mare, Ionela pentru lume, Bebița pentru noi, are doi băieți, am doi nepoți, Andrei și încă unul, i-au pus numele Marian, are trei ani, nu l-am strigat niciodată pe nume… dar cu timpul… e nepotul meu, e sângele meu până la urmă… da’ încă nu pot… Păi dacă vă spun, a luat ștampila de la asociație și toți pereții în casă i-a ștampilat, trebuie să zugrăvesc.

L-a lăsat bunicul?
– Aaaa, păi are cineva voie să mârâie la nepoți? Nu!

Și a doua fată?
– A doua fată, Alexandra… Piti pentru noi, este angajată la poliția locală OPC (n.a. – organizația de protecție a consumatorilor), copil cuminte… chiar dacă-mi zice „Căpățână”… la noi în familie n-am ținut la „mama”, „tata” și dup-aia să auzi copilul la colțul străzii „Să moară mama!”… iubire a fost, respect a fost, etichetă mai puțin. Că ziceam de Piti… o bat la cap să se mărite să-mi facă și mie o nepoată că sunt sătul de golani… cred că d-aia iubesc fetele astea de la handbal atât de mult…

Fosta iubită a lui Marian i-a cerut voie să-și numească primul născut tot Marian

Dar fata lui Marian, iubita lui de atunci, mai știți ce face?
– Da, sigur că da, este acum soția lui Druțu Relu, tatăl lui a fost coleg cu mine, el a fost portar, băiatul lui a fost portar la Dinamo, are și o soră handbalistă… eee, fata e cu el, are doi copii. Primul a fost băiat și m-a rugat atunci „Îmi dați voie să-i pun numele de Marian?”… Păi avea atunci 26 de ani, ce voiați? Să o trimit la mănăstire? O țigancă frumoasă, o focoasă… Cum s-o trimiți la mănăstire?! Și ea a rămas șocată, îi era frică să se mai ducă în Oradea, ea era din Oradea, e mătușa lui Ghionea, lui Vali, handbalistul, îl mai cheamă și Marian… A jucat la Dinamo, era la Pick Szeged când s-a întâmplat omorul… acum e prin Polonia… ba nu, s-a dus la Sporting, în Portugalia… Prin el s-au cunoscut, o fată frumoasă, o fată bună… Ce? Viața merge înainte. Ce zici? Că s-a oprit la mine și la familia mea? Da’ de unde…

Ce mai aveți de la Marian?
– Nu mai am nimic… Că m-a rugat Muzeul Sporturilor din Ungaria, din Budapesta, și le-am dat un trening, tricoul cu numărul 8 cu care a câștigat Cupa Cupelor, am dat medaliile… Acasă stătea tricoul ăla într-o pungă, acolo trece lumea și-l vede, rămâne o amintire… Și nevasă-mea mi-a spus „Mă Petruș, aici cine vine, mă, să-l vadă să și-l amintească? Noi îl uităm? Niciodată! Dă-le tricoul să pună la vedere să nu-l uite nici alții…”.

Dinamo mai păstrează ceva cu Marian?
– Cum să nu?! E și-n sala cu trofee, e un banner chiar lângă tabelă… e-n sala de trofee Marian…

Galeria lui Steaua a scandat numele lui Marian!

Mă uit la dumneavoastră și-l văd pe nea Mărin Hâldan…
– Păi eu cu nea Mărin nu putem să stăm de vorbă unul cu altul. Ne luăm în brațe și plângem… Noi nu putem să stăm de vorbă. Păi eram la mormânt la băiat și m-a văzut nea Mărin, era și el pe-acolo, și a luat-o pe altă alee, l-am strigat „Ce faci, nea Mărine? Vino să plângem împreună”… Cu Cristi, cu frate-su, la fel, ne vedem, îl iau în brațe, îl pup pe frunte și plecăm plângând. Suntem două familii distruse. Păi când a murit Patrick Ekeng, am luat o lumânare și m-am dus pe stadion, era tribuna I plină, mii de oameni… Păi când au început să cânte „Cătălin Hâldan, unicul căpitan” și „Ae, ao, Marian Cozma-nseamnă Dinamo” am căzut lat cât sunt de lung. Au venit rugbiștii cu Demici, „Hai, tata Cozma, hai sus”, m-au luat, m-au ajutat să-mi revin… Și la handbal, la sală, când începe galeria să cânte de Marian, mi se rupe inima, ies din sală. La ultimul meci din vară, la Chiajna, cu Steaua, pentru campionat… Știți și voi ce dăm noi lu’ Steaua și ce ne dă Steaua nouă… dar la un moment dat, spre sfârșitul reprizei a doua, galeria lui Steaua a început să scandeze „Marian Cozma”. Antrenorul lor, Coco, este un copil foarte drag mie, i-am spus „Coco, când te întâlnești cu ei, mulțumește-le din partea mea”. Pe urmă am scris eu pe facebook-ul ăla al lui nepotă-miu „Vă mulțumesc din suflet…”. Dom’ne, Steaua să strige „Marian Cozma”… pentru mine a fost o mare mirare și bucurie.

Ați mai avut așa dovezi spontane că lumea nu l-a uitat pe Marian?
– Oooo, daaa… Eram la Sfântu Gheorghe cu copiii acu’ vreo doi ani în vară, la un turneu, la un moment dat s-a umplut sala, a intrat galeria lui Sepsi și a început să cânte „Marian Cozma”… (n.a. – i-au dat lacrimile și vocea i s-a înecat într-un suspin)

Și abia ce intraseră și ei în „B”, erau o echipă mică…
– Da, echipa aia mică de„B” avea galerie de „A”. Dom’ne, Sfântu Gheorghe, ce vorbim?, unde „Nem tudom romano” e la fiecare cuvânt. Deci lumea îi respectă memoria copilului meu.

„În afară de handbal, Marian mai visa ceva. Să facă croaziere pe ocean, să vadă balene, să vadă delfini… n-a avut parte…”

„Pe unde umbla, Marian venea cu câte o icoană. Avea tatuat pe braț «Nihil sine Deo», nimic fără Dumnezeu”

25 de juniori a „produs” Asociația Marian Cozma pentru prima divizie: 5 fete la CSM București și 20 de băieți la Dinamo

2,15 m avea Marian Cozma, care făceau din el, la vremea respectivă, cel mai înalt handbalist din lume

„Îmi vine să mă duc peste ei cu lopata! Cu lopata aș da!”

„Am vrut să-mi iau faptă în Ungaria să mă duc după ei în pușcărie și să-mi fac dreptatea mea”

„Eu dorm în camera în care a dormit Marian… …cred că plâng opt ore pe zi”

700.000 de euro trebuie să primească familia Cozma despăgubiri de la ucigașii lui Marian și de la statul maghiar

8 a fost numărul pe care l-a dorit și l-a purtat pe tricou Marian Cozma. Numărul destinului său. Pe 8 septembrie 1982 s-a născut, pe 8 februarie 2009 a fost ucis

„Nu mă pot uita nici acum la casetele cu meciurile lui… Am cartea aia făcută despre el… „Nimic fără Dumnezeu”… o pagină nu pot citi, mă bufnește plânsul

86 de metri arunca Marian Cozma cu mingea de handbal

• În camera lui Marian de acasă, de pe strada Nicolae Pârâu din Toboc, unde doarme acum „Ta-sule”…
• Lui Marian îi plăceau tare mult delfinii, așa că din primul salariu de la Dinamo a cumpărat un tablou cu delfini, care este și acum în camera sa. Alături de altă iubire a sa, icoanele…
• Dejan Peric, portarul lui Veszprém și al naționalei Serbiei în 2009, declarat de două ori cel mai bun portar din lume, l-a pictat pe nea Petre: „Eu cu soarele și luna, cinstind un pahar de vin roșu pentru handbaliștii din toată lumea”
• Tata Cozma a plantat un brad în apropierea mormântului lui Marian chiar după nenorocirea din 2009: „Uite ce înalt și drept e, își trage seva din copilul meu”
• Zi de zi, Petre Cozma vine la fiul său: „Vara îmi ard buzele că pup o piatră, iarna îmi îngheață buzele pe granitul ăla, iar ei, nenorociții ăia care mi-au omorât băiatul, sunt acasă, cu familia”
• În camera sa de la sala de sport a Școlii Gimnaziale Grigorie Ghica Voievod, nea Petre are un adevărat altar cu fotografii și medalii ale lui Marian

„Dacă eram eu acolo, nu îmi omorau copilul… sau ne omorau pe amândoi… dar mureau și de la ei, doi, trei! Nu m-au lăsat să-i văd la proces… Credeți-mă că pe unul tot îl luam!”