Interviu emoţionant cu Petre Cozma: „Visul lui Marian era o școală de handbal. N-a mai apucat. I-am făcut-o eu”

Au trecut 9 ani și 7 luni de când „Păsărilă” și-a luat zborul la cer. Dar trăiește prin copiii pe care îi învață handbal tatăl său. Căruia, cu scuzele de rigoare, FANATIK i-a deranjat antrenamentele și i-a răscolit amintirile…

Am plecat să-l întâlnim pe Petre Cozma într-o după-amiază caldă de sfârșit de vară. În Doamna Ghica, între blocurile „ceaușiste” de vis-a-vis de Palatul Ghica Tei, este una dintre cele 400 de săli de sport marca „Adrian Năstase”, în curtea Școlii Gimnaziale Grigorie Ghica Voievod. Intrăm într-un zumzet de copii, vreo 15 fete și vreo 11 băieți, undeva la 12-13 ani. Echipament roșu, marca… n-o spunem, dar marcă de marcă. Relațiile lui nea Petre. Copiii sunt la încălzire, mingile de handbal se odihnesc încă. De pe un scaun de la masa arbitrilor se ridică o namilă de om care ne duce cu gândul la celebrele versuri „Și Vodă-i un munte!” ale lui George Coșbuc din poezia „Pașa Hassan”. Pentru că și Petre Cozma-i un munte!

La 60 de ani nu cară mingea în „marsupiu”, e drept ca bradul, un brad înalt de aproape doi metri, mai exact 1,98, are măsura 50 la picior și niște palme cât o lopată… și jumătate! E drept că merge mai greu din cauza unor afecțiuni care îl macină, nu numai sufletește, de când i-a fost omorât băiatul, în urmă cu 9 ani și 7 luni, într-o discotecă din Veszprém, oraș în care, culmea, era nu iubit, ci de-a dreptul adulat…

Ne prezintă cu mândrie copiii, nu dăm nume ca să nu se simtă unii mai altfel decât alții, toți sunt buni spre foarte buni la handbal. De pe peretele opus ne privește Marian Cozma, care asta și-a dorit toată viața, să joace handbal și să-și facă o școală de handbal. El nu mai este printre noi, ucis mișelește, tatăl lui i-a dus visul la îndeplinire prin Asociația Marian Cozma, „un loc unde se lucrează cu sufletul”, spune nea Petre, haideți să mergem cu el în vestiar să ne spună cum a reușit asta, dar, mai ales, cum suportă despărțirea după atâția ani…

Campionatul European de handbal feminin se vede live video pe net

„Toate gospodinele gătesc ciorbă, dar nu fac două aceeași ciorbă, nu?”

Nea Petre, de ce vin copiii la Asociația Marian Cozma? Sau, mai dur, de ce mai vin copiii să joace handbal când banii mulți sunt la fotbal?

– Ăsta este motorul… Marian Cozma. Și asta vor copiii când sunt pe teren, „să nu-l facem de rușine pe nea Petre și pe Marian”… asta vor…

Copii, fete și băieți, câți?

– Patruzeci și șapte. Născuți între 2002 și 2006. Aaaa, stai așa că mai am câțiva mici, născuți în 2010-2011… vreo nouă, zece… Fac separat, de două ori pe săptămână cu ei, o dată o oră jumătate, și altă dată încă o oră, două ore și jumătate pe săptămână sunt de ajuns la vârsta lor. Problema e alta… de fapt nu problema… nu e o problemă… azi îmi vin trei, să zicem, mâine mai vin de mână cu încă trei: „Știi, nea Petre, că e vecina… vecinul… de la bloc, vrea la handbal”… ce să le spui? Hai, veniți la tata!

Dar ce e cu copiii… hai să nu spun refuzați… care nu joacă la alte echipe și aici vin și joacă?

Digisport.ro

FOTO Au apărut primele imagini: Ion Țiriac a primit ”bijuteria” după 5 ani! ”Nu întrebați cât costă, că e obscen”

– Da, la mine joacă titulari.

Cum?

– Nu știu… Fiecare antrenor își cunoaște meseria lui, are metodele lui, inspirația lui. Toate gospodinele gătesc ciorbă, dar nu fac două aceeași ciorbă, nu? Nu știu cum văd alții, ce văd alții, dar la mine, Maria Ivan, de exemplu, brunețica pe care v-am arătat-o la încălzire, dă 8-10-12 goluri pe meci și în altă parte a fost pusă pe liber.

Unde în altă parte?

– La Pantelimon și la Dobroiești. Acolo n-a fost de ajuns de bună, aici e, joacă meci de meci și joacă titulară.

Păi ce are în plus antrenorul aici față de ceilalți? Copilul e același, nu?

– Copilul e același, dar antrenorul are altă inimă. Ei sunt toți familia mea… (n.a. – i s-a pus un nod în gât, i-au dat lacrimile, a tăcut preț de aproape un minut)… Normal că mi-au dat lacrimile, ei sunt copiii mei. Familia mea mai dezvoltată.

De când lucrați cu ei? Cu cei mari…

– Cu cei mari de șapte ani. Dar care este problema… Eu după ce-i ridic, îi dau să zboare. Eu la CSM, la marele CSM, am dat cinci fete. Pentru că eu nu am posibilitatea să… acolo sunt alți bani, le ajută cu școala, le sprijină cu toate. Am dat la Dinamo 20 de juniori. Eu îi cresc, îi iau de la șapte, opt ani și îi învăț handbal.

„N-am nevoie de plată. Trăiesc din pensie. Cât am pensie? Nu știu!”

De unde are bani Petre Cozma pentru Asociația Marian Cozma?

– De la părinți. Strângem de la toți, facem chetă.

Deci părinții își susțin copiii de la A la Z…

– Da. Deci nu se discută. Datorită Primăriei Sectorului 2, de pe vremea când era domnul Onțanu, dar mai ales cu viceprimarul de acum, Cristian Popescu, mă am foarte bine, fac antrenamente gratuit, deci nu plătesc sala, vă dau cuvântul meu că am cu conducerea școlii o relație extraordinară, aici am învățat și eu (n.a. – Școala Gimnazială Grigorie Ghica Voievod), toată lumea mă știe, aici au învățat și copiii mei, aici învață acum nepotul meu… Deci nu plătesc sala, sunt niște bani dacă stai să te gândești. Aaaa, așa, un echipament, o pereche de adidași… am părinți avuți și am părinți săraci, și-l iau p-ăla avut „Mă, vezi, ăsta mic n-are adidași”, „Gata, nea Petre!”, „Cât pui?”, „50 de lei”, „Bun, pun și eu 50” și-i luăm încălțări la copil…

Bun, și pe nea Petre cine-l plătește?

– Nimeni. N-am nevoie de plată.

Bun, și nea Petre din ce trăiește?

– Nea Petre trăiește din pensie. Familia.

Cât e pensia?

– Să mor dacă știu! Moața mea știe, o ia, o gospodărește… Moața e nevastă-mea…

Adică ajunge pasiunea?

– Da, mie-mi ajunge. Am fost internat de patru ori cu infarct, credeți-mă că au venit o dată cu toții la Urgență… deci toți copiii au venit odată (n.a. – i s-au umplut iarăși ochii de lacrimi)… s-au adunat toți doctorii de la etajul cinci… mi-au zis „Nu credeam așa ceva”! Deci toți copiii, 40 de copii, au urcat cinci etaje și-au venit să-l vadă pe nen-su Petre. A doua zi m-au externat la ora patru după-amiază, la ora șase eram în sală cu copiii. Asta este. Nu pot fără ei.

„I-am spus Baghera că e brunet, cum să-i spun? Blându’ Ben?!”

I-am văzut că au început singuri antrenamentul, fără să le spuneți.

– Păi știu ce au de făcut. Nu fac același antrenament în fiecare zi, dar am și eu căpitanii mei. Și le spun lor dinainte… că eu nu-mi fac de acasă tema… și-i spun lui Cip, îi spun Cristinei „Asta faceți, asta și asta”. Noi acum dacă stăm de vorbă cât vreți… cât vreți, nu glumesc… îi scot afară să alerge și putem să stăm până mâine dimineață, ei până mâine dimineață aleargă, nu se opresc. Nu mai pot alerga, merg… și după aia iar aleargă, n-au fost pândari niciodată… adică să mă pândească și să facă treabă numai când îi văd eu.

Îi aveți, totuși, pe cei doi colegi care vă ajută…

– Baghera și Doru, da… Baghera îi spun așa pentru că este țigan din Budești (n.a. – comuna Budești este la 41 de kilometri de București pe DN4 spre Oltenița). Și venind la noi, la Dinamo, copil, știți cum e cu ăia mai mari, mai șmecheri, s-au luat de el și normal că i-am spus Baghera, de la Mowgli, că el fiind brunet, cum să-i spun? Blându’ Ben?! Și Baghera i-a rămas numele de 30 de ani. Este prietenul meu din Budești, un țigan extraordinar, împreună cu el și cu primarul am deschis și acolo, la Budești, o secție a Școlii de handbal „Marian Cozma”, primarul cu directorul școlii au asfaltat, au făcut, au dres, toți țiganii de-acolo au ajutat „Facem sală, bre, să moară mama, într-un an de zile facem sală!”. Și pentru ei este o ușiță pe care o deschizi, e ceva nou. N-am făcut ură de rasă niciodată, am avut prieten și negru, și mongolez, n-a contat culoarea.

Și celălalt?

– Celălalt este un tată care e un fanatic, Doru. Eu dacă nu pot să merg, adică merg mai greu, ați văzut, vine și mă ia de-acasă, mă aduce la sală… Și atunci când nu pot eu sau Baghera, supraveghează el, nu se bagă la antrenament, copiii știu, v-am spus, ce au de făcut, el doar supraveghează, deși nu prea are de ce, copiii nu se ceartă, nu-și răspund, chiar dacă se mai lovesc, că-i handbal, sport de contact, dar cel care lovește se duce la cel lovit, îi dă mâna, se ridică și ceilalți aplaudă. (n.a. – exemplifică, aplaudă cu palmele sale uriașe, cât două, trei palme normale) Eu am băgat asta în handbal: când lovim adversarul, atunci când se ridică echipa mea se ridică și ea în picioare și aplaudă adversarul lovit. E o formă de fair-play.

Andrei, nepotul, „e viața mea, prin el trăiesc, prin el rezist”

Și la meciurile oficiale?

– Da, la toate meciurile. Toată lumea știe asta. Când lovesc un adversar, copiii mei se ridică de pe bancă și aplaudă adversarul lovit. Asta este legea mea. Așa i-am învățat, așa fac. (n.a. – moment în care a venit nepotul lui nea Petre, Andrei, băiatul fetei mai mari, nea Petre a rămas cu două fiice după dispariția prematură și atât de dramatică a lui Marian, singurul fiu…) Da, Andrei, ce s-a întâmplat? (n.a. – nu se întâmplase nimic, Andrei voia doar să bea o gură de apă și sticlele erau în camera bunicului. Care, din pensia lui, aia pe care n-o știe, le cumpără tuturor apă plată la fiecare antrenament… Din când în când mai face acest gest și câte un părinte, dar mai rar…) Ăsta-i nepotul meu, viața mea. (n.a. – după ce a plecat copilul) Are 11 ani și 9 luni. Este băiatul fetei mele mari, Marian nu a avut copii… și de când s-a întâmplat nenorocirea cu băiatul meu, l-am luat pe Andrei și l-am crescut noi. Este la mine de nouă ani. Na, e… e viața mea, prin el trăiesc, prin el rezist, el este omul care mă ține, sufletul care mă ține… E foarte cuminte, nu ne iese din cuvânt, 9,44 media anuală la școală, 1,74 înălțime, 43 jumate la picior…

La 11 ani și 9 luni?! Ohoho…

– Păi Marian purta 52, eu 50… Păi vă dați seama, au am 1,98, Marian avea 2 și 15, dacă aveam labele picioarelor mai mici mă bătea vântul pe gârlă, era stuf… Dumnezeu ne face înalți, mici, voinici, slabi, frumoși, urâți, dar eu zic că e loc sub soare pentru toată lumea…

„În afară de handbal, Marian mai visa ceva. Să facă croaziere pe ocean, să vadă balene, să vadă delfini… n-a avut parte…”

„Pe unde umbla, Marian venea cu câte o icoană. Avea tatuat pe braț «Nihil sine Deo», nimic fără Dumnezeu”

25 de juniori a „produs” Asociația Marian Cozma pentru prima divizie: 5 fete la CSM București și 20 de băieți la Dinamo

2,15 m avea Marian Cozma, care făceau din el, la vremea respectivă, cel mai înalt handbalist din lume

NU RATA PARTEA A II-A A INTERVIULUI CU PETRE COZMA: “ÎMI VINE SĂ MĂ DUC PESTE EI CU LOPATA! CU LOPATA AŞ DA”