Cântăreața și profesoara de canto Viorela Filip își sărbătorește ziua de naștere și, în cadrul unui interviu acordat FANATIK, face dezvăluiri neștiute despre viața în pandemie, muzică, visuri împlinite și trucuri de frumusețe.
Chiar dacă anii au trecut, interpreta a rămas același om spiritual și plin de umor. “Nimic nu mă poate învinge, nimic nu mă poate face să-mi pierd echilibrul interior. Nu mi-au dispărut nici zâmbetul, nici simțul umorului, nici dragostea nesfârșită pentru ‘stăpâna mea, muzica’ “, spune Viorela Filip, în cadrul interviului. Recunoaște, însă, că sufletul îi plânge pentru victimele lăsate în urmă de pandemie, o perioadă neagră peste care a trecut datorită muzicii.
Cum vă descurcați de când a venit pandemia? Restricțiile au afectat mult artiștii…
– Sunt o optimistă incorigibilă, nimic nu mă poate învinge, nimic nu mă poate face să-mi pierd echilibrul interior. Nu mi-au dispărut nici zâmbetul, nici simțul umorului, nici dragostea nesfârșită pentru “stăpâna mea, muzica”, nici dragostea față de oameni, față de copiii pe care îi îndrum pe drumul muzicii și nu mi s-a stins nici micuțul soare care îmi arde în suflet. Credința în Bunul Dumnezeu mi-este, parcă, mai puternică, în vremuri ca acestea pe care le trăim, aș zice eu”Apocalipsa pe viu”.
Sufletul, însă, îmi plânge pentru multitudinea de vieți care s-au pierdut în această luptă, inegală, cu moartea, din cauza acestui virus parșiv, “ouat” de creierul deteriorat al vreunui savant, care se crede Dumnezeu. Planeta a trecut prin sute de astfel de evenimente tragice, dramatice, dar s-a regenerat, mereu, prin forța ei incredibilă. Cel mai rău este faptul că ele, aceste mari dezastre, au fost, mereu, provocate de om, creația a lui Dumnezeu. Restricțiile, este adevărat, ne-au afectat, pe noi, artiștii, prin lipsa spectacolelor cu public. Eu, însă, în această perioadă, am înregistrat multe piese, am fost la multe filmări, am compus zeci de piese, dintre care, aș aminti piesa “Viață dulce și amară”, cântată în duet cu interpretul Iustin Gondoș. Am scris, deopotriva zeci de poezii, care, în timp, pot deveni versuri pentru cântece, compuse fie de mine, fie de alți compozitori.
Ați mai plecat din țară de când a venit pandemia? Unde ați fi vrut să mergeți și nu ați reușit?
– De când a început pandemia, nu am mai fost decât în Bulgaria, la Ruse, la Festivalul Internațional “Auroro Boreală”, la care sunt membră în juriul de specialitate din 2005. Am compus chiar și imnul acestui festival, devenit șlagar. Este organizat de marele muzician, compozitor, instrumentist, profesor de Canto, Vili Ikonomov. (…)
Pot spune, fără să exagerez, că eu am schimbat multe destine în cei 30 de ani cât timp am fost profesoară de canto-muzică ușoară, la Școala de Artă din București. Am dat acestei țări, prin dragostea insuflată pentru muzică în cei trei ani de studiu, interpreți de muzică ușoară, soliști la teatrele de revistă, profesori de muzică, actori, cântăreți de operă, actori, compozitori, profesori de actorie… Mi-am iubit toți elevii ca pe copiii mei. Le-am fost mentor, prieten, soră mai mare, mamă, omul care i-a luat cu el la filmări și la spectacole…
Sunteți născută la malul mării. Care sunt cele mai frumoase amintiri pe care le aveți de pe litoral?
– M-am născut la țărm de mare, la fostul Dispensar din Eforie Sud. Sunt, ca zodie, “Pești”, deci nu putea fi loc mai potrivit în care să văd, întâi, lumina. Cred că în loc de sânge am apă de mare… până și ochii mei au culoarea mării, cu paleta ei, infinită, de tonuri și de nuanțe… Iubesc marea cu fiecare celulă a ființei mele. Ea este cea de la care îmi iau puterea în cele trei luni de vacanță de vară, cât stau lângă ea… De fiecare dată când o văd, parcă o văd prima oară și nu-mi pot stăpâni lacrimile. Marea este singura statornicie din viața mea, este mereu la fel, o găsesc mereu acolo, o visez noapte de noapte.
Lângă ea, orice vârstă aș avea, sunt mereu fetița cu colac din cameră de caucic de Wartburg, făcut de tata… Toate zilele petrecute la mare sunt icoane de lumină în sufletul meu. Perioada când îmi trăiau părinții, Elena și Stelian Filip, a fost cea mai frumoasă, învăluită în dragostea lor față de mine, și de soarele verilor apuse… mi-am iubit părinții cu disperare, cu ardoare, cu patimă, dar și cu spaima de a nu-i pierde.
Cum v-a schimbat viața pandemia?
Am învățat, în timp, să iau lucrurile așa cum vin. Sigur că îmi pun multe întrebări, că mă revolt, că uneori aș vrea să pot sta de vorbă cu însuși Dumnezeu, așa cum aș sta de vorbă cu cel mai bun prieten, la o cafea… dar, nu se poate, decât în gând și prin rugăciune. E drept, am stat cam mult în casă, dar am făcut, zi de zi, ceea ce știu să fac bine: să cânt, să compun, să scriu versuri…
Am ținut legătura cu prietenii mei, artiști sau “civili” prin telefon, prin net. Nu pot să nu mă gândesc la fluviile de lacrimi care au curs și vor curge mereu, din ochii celor rămași, înfrânți, disperați, după pierderea ființelor dragi sufletelor lor, la durerea care nu se va stinge, și la golurile imense, din inimi, pe care nimic nu le va mai putea umple vreodată…
Arătați foarte bine. Ce trucuri aveți de înfrumusețare? Ce secrete aveți?
– Scumpa mea, glumești? Spui că arăt bine la cei 400 de ani ai mei? Ha,ha,ha! Cred că am “gene bune”, cum se spune, bunicile și străbunicile mele au născut cate 9 copii, și au murit cu fețele frumoase și cu dantura completă.
Bunica maternă, Fănița, își dădea, când era tânără, cu unt sau cu smântână pe față, când nu o vedea “jupânu’ “, adică bunicul matern, Dincă Savu. Hai, să vă spun secretul: nu m-am dat, niciodată, cu nici un fel de cremă, mă spăl pe față cu apă, săpun și burete de bucătărie! Da, da, cu burete de bucătărie, ce-i drept, cu partea mai cuminte, nu cu cea aspră! Stau pe plajă 7 ore, cu apă de mare pe față, apoi, cum mă întorc acasă, mă spăl doar cu apă de la țuțuroiul din curte, așa, ca răcorire! Am să vă pun câteva poze, neretușate nici un pic, de la “frageda vârstă” pe care o am acum!
Hai să vă mai spun și ceva drăguț: una dintre străbunicile mele, era obsedată că moare de tânără, așa ca, pe la 50 de ani și-a cumpărat sicriu și l-a pus în pod, să fie acolo, la o adică! Anii au trecut, ea n-a murit, sicriul s-a coșcovit în pod de anotimpurile care au trecut peste el, și ce-a zis ea:” dați-l, maică, jos, că nu mai e bun, o să iau altu’ !”Drept care bietul de el a devenit cuibar pentru găini! A luat altul… l-a pus tot în pod, ea tot n-a murit, drept care, după ani și ani, l-a coborât, că nu mai era bun, și în el a pus fasole boabe, pentru iarnă! L-a cumpărat și pe al treilea, și de-abia acela – ca să fac o glumă nesărată! – a fost cu noroc, dar, la 101 ani ai mumei! Așa da !
În afară de săpun chiar nu folosiți creme? De ce?
– Serios, chiar nu mă dau pe față cu nici o cremă! Nu suport să îmi simt fața unsuroasă… mi-amintesc cum, micuță fiind, mă pupau pe obraji, mătușile mele, pomădate cu un deget de cremă de albit fața,, cu părul decolorat cu perhidrol, cu moațe în părul blond, păi, și date pe buze cu cea mai aprinsă culoare de ruj roșu! Mă duceam la bunica să mă șteargă de crema rămasă pe obraji!
Sunteți o fire gurmandă?
– Ca orice “Pește” sunt, și eu, o gurmandă! Nu există decât două feluri de mâncare de care nici să nu aud, că “mor pe loc, în direct și în reluare!” Acestea sunt: mâncarea de prune uscate cu orez și mâncarea de gutui cu carne afumată de porc! Cu astea două, ai scapat de mine pe viață! În rest, mănânc de toate, dar ocolesc carnea. Nu prea am mai mâncat carne în acești doi ani, cât am stat mai mult în casă, ca o “cloșcă”! Dacă mai și mâncam pe rupte, mă faceam cât o mașină cu tracțiune pe patru roți, “4×4”!
Ce gătiți mai mult pentru soțul dumneavost?
– Am mare noroc cu soțul meu, Cristian Bârlădeanu, Doctor în Muzică, pentru că nu e o persoană mofturoasă, dar având ascendetul în “PEȘTI”, și el este gurmand, și mănâncă, orice gătesc eu, cu mare plăcere. Nu mă laud, dar sunt o bună bucătăreasă! Gabriel Dorobanțu, prietenul și fratele meu, cum îi spun eu, când locuia în Drumul Taberei, venea des pe la noi, și, de cum intra, mă întreba ce-am mai gătit, iar eu deschideam frigiderul, și când i se arătau vederii nenumăratele oale și crătiți pline, zicea: “măi ,Viorița, ce faci cu atâta mâncare? Tu ești mama revoluției lui Lenin! Ia o masă, oalele, un polonic, și ieși colea, în fața scării, să dai, de mâncare, la lume!” Mor de râs și acum, când povestesc!
Ce ați mai făcut în ultime vreme?
– Continui să cânt, merg la emisiuni TV, unde sunt invitată, la spectacole, voi merge la Iași, unde voi filma pentru d-na Gabriela Puiu, la Tele M. Peste câteva zile voi înregistra o piesă în primă audiție primită cadou de la marele compozitor și prieten, Nicolae Caragea, pe versurile mele, intitulată “Astăzi te iubesc mai mult”. Tot în zilele următoare sunt invitată la mult îndrăgita emisiune “Matinali și populari” de pe ETNO TV. Nu-mi părăsesc nici copiii ,”puișorii” de care mă ocup, în continuare, cu dragoste, pasiune și dăruire.
În călătoriile în care ați fost, unde v-a plăcut cel mai mult?
– Am fost în multe țări, dar țara sufletului meu rămâne Italia. Nu am spus prea des acest lucru, și deci, puțină lume știe, debutul meu absolut, ca interpretă, a fost în Italia, în vara anului 1974. M-a auzit cântând aici, în țară, cu prilejul unui turneu al său, la noi, interpreta italiană, un nume la acel moment, Maddalena Ricchi. În vara lui ’74 am fost invitată de ea să cânt în spectacole în aer liber, pe mari scene, alături de: Robertino Loretti, Maddalena Ricchi, Gilda Belante, orchestra condusă de Bogumil Tchacharov… nu prea se făceau poze atunci, am doar un afiș, la care țin ca la ochii din cap.
Întoarsă în țară, am primit de la impresarul lui Robertino Loretti o scrisoare care conținea o invitație pentru un turneu de șase luni în Australia, dar am refuzat, și am ales, în schimb, să fac naveta, zilnic, la Școala de Artă din Giurgiu, timp de opt ani și jumătate! Bună alegere! Trenul tău nu oprește în gară decât o dată! De unde să știu asta, atunci, când aveam 23 de ani, eram absolventă a Conservatorului “Ciprian Porumbescu” și când “tot ce zbura, se mânca?!” Ale tinereții valuri…
Revenind la lucruri serioase, la statutul meu de muzician, de artist, aș vrea să vă spun că toată viața mea artistică mi-a fost călăuzită de crezul că omul și artistul care locuiesc în același trup trebuie să se suprapună, perfect, ca palmele în rugăciune.