Ion Draica, interviu savuros pentru FANATIK: „Tata m-a înscris la lupte înainte să merg la școală”. Exclusiv

Ion Draica este unul dintre cei 7 luptători români care au câștigat titlul olimpic. A obținut pe parcursul carierei patru medalii la Mondiale și cinci medalii la Campionatele Europene, iar la ultimul său meci al carierei a obținut medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. 

Fostul luptător este protagonistul episodului 57 din seria “Olimpicii României”. Ion Draica a acordat un interviu pentru FANATIK în care explică cum tatăl său mai întâi l-a înscris la lupte și apoi la școală, dar și cum a ajuns la marea performanță.

Ion Draica a vorbit și despre viitorul acestui sport în România spunând că luptătorii din generația actuală au probleme mai complexe decât cei din generația sa. Nu este un adept al naturalizărilor, însă atâta timp cât alte națiuni “importă” străini, nu vede nicio problemă în naturalizarea lui Albert Saritov, medaliat în 2016 la Rio de Janeiro.

Ion Draica, interviu savuros pentru FANATIK: „Pe 1 septembrie m-a înscris la lupte și pe 15 septembrie m-am dus la școală”

Cum v-ați apucat de lupte?

– Motivul a fost tata. M-a înscris la lupte înainte să mă înscrie la școală. De la 7 ani. M-am născut în comuna Traian și frații mei mai mari au făcut școala generală acolo. În 1965 tatăl meu voia ca unul din copii să facă școala la oraș, eu fiind cel mai mic, pe vremea aceea. În vara anului 1965 am venit în Constanța. Pe 1 septembrie m-a înscris la lupte și pe 15 septembrie m-am dus la școală (râde).

Digi24.ro

Vedeta de filme pentru adulți Jenna Jameson a mai primit o lovitură după ce medicii i-au spus că mai are câteva luni de trăit

Ați făcut multe performanțe majore în această disciplină. Cum ați ajuns la nivelul maxim de performanță?

– Sunt foarte importanți și părinții. La vârste foarte mici, cum am început eu, la 7 ani, și tata era înnebunit după lupte. Participa la tot soiul de lupte tătărești, pe la țară, și mi-a insuflat un pic din pasiunea lui. Pe lângă asta am avut și un antrenor de excepție, pe Constantin Ofiterescu, cel care a crescut foarte multe generații de tineri, cu performanțe importante. Antrenorul este esențial în sportul de performanță. Este pionul principal. Așa am ajuns de mergeam la 9-10 ani zilnic la antrenament. Zilnic de la 5 la 7 (17:00-19:00) la antrenament. Am concurat de tânăr, de copil. M-au băgat în față. La competiții amicale… La 18 ani eram în lotul național de seniori, la 19 ani am câștigat titlul european și mondial. Toate titlurile mele europene și mondiale au fost obținute când eram foarte tânăr.

„Știi cum e, ți-o mai iei și în cap un pic și în 1980 a fost un eșec la Jocurile Olimpice”

În 1978 ați câștigat medalia de aur la Campionatele Mondiale de la Mexico City. V-ați pus atunci în țel să câștigați și aurul la Jocurile Olimpice?

– Un titlu olimpic îl ai în cap de când te apuci de sport. Este cel mai frumos lucru care poate să ți se întâmple ca sportiv. În schimb, în anii 77-78 și 79 eram în vervă. M-am și îngrășat un pic și am început să slăbesc și să intru în categorie. Știi cum e, ți-o mai iei și în cap un pic și în 1980 a fost un eșec la Jocurile Olimpice. Și după asta… vă dați seama. Doar titlul olimpic îmi mai lipsea. Patru ani de zile m-am gândit numai la titlul olimpic. Am mai luat câteva medalii la europene și mondiale, dar obiectivul era titlul olimpic și să mă retrag din activitatea sportivă. Și mi-a ieșit la Los Angeles, finala olimpică a fost ultimul meci din cariera sportivă. M-am retras la 26 de ani.

Digisport.ro

FOTO Proteste la Munchen. ”Nici nouă nu ne place de tine! Ieși de pe stadionul nostru” / ”Își mulg fanii ca pe vaci”

Cum a fost experiența Jocurilor Olimpice de la Los Angeles? Ați avut presiune pe umeri?

– Dom’le, a fost o presiune care mă privea pe mine că trebuia să iau și acest titlu. Pe lângă asta, a fost și un fel de degajare, presiunea nu a fost foarte mare pe competiția în sine pentru că, de exemplu, rusul cu care trebuia să lupt în finală nu a venit. Ei au boicotat acea ediție.

A luat aurul olimpic în 1984: „Este un sentiment chiar special și emoționant și, din toate punctele de vedere, este o împlinire”

V-a ajutat și boicotul URSS din 1984…

– Eu îl bătusem cu câteva luni înainte, m-a bătut și el. Ne împărțisem, deci meciul era deschis. Faptul că n-au venit rușii la competiție mi-a ușurat sarcina.

Ce ați simțit când l-ați bătut pe grec (n.r. Dimitrios Thanopoulos) în finală?

– M-au întrebat reporterii și acum 30 de ani sau chiar mai bine, că ne apropiem de 40 de ani de atunci. Ce le-am spus lor, vă spun și dumneavoastră. Este greu să reproduci. Este un sentiment chiar special și emoționant și, din toate punctele de vedere, este o împlinire pentru un sportiv și nu poate să aducă decât foarte multă plăcere și fericire. Chiar este greu de explicat.

„Se mândrea cu mine. Era cel mai fericit tată din lume”

Tatăl dumneavoastră cum a trăit succesele carierei dumneavoastră?

–  Se mândrea cu mine și era cel mai fericit tată din lume. El m-a susținut și practic l-am avut în spate mereu cât am fost sportiv. După aia, când am plecat la lotul național ne vedeam mai rar. Pe vremea aceea, stăteam 10 luni în cantonamente și competiții. Adunat eram 2 luni acasă. Acum s-a relaxat mult programul. Dar atunci făceam pregătire intensivă non-stop. Îl aveam în cap, îl aveam mereu în spate pe tata, chiar dacă nu era lângă mine.

Cum vedeți prezentul și viitorul luptelor în România?

– Vedeți voi, acum s-au schimbat foarte multe lucruri. Motivația sportivilor, viața foarte libertină de acum. Deja, la 18 ani, mulți pleacă să își caute de muncă, viața e mai grea. Înainte, pe acea vreme, nu laud în niciun caz comunismul, viața era mult mai relaxată exceptând partea de pregătire și competiție. Viața era fără probleme pentru noi. Acum, viața este mai grea și nu sunt nici condițiile. Federația se chinuie să adune din stânga, din dreapta să ofere ceva condiții sportivilor. Vă dau un exemplu: pe acea vreme eram 30 în lot, fiecare pe categorii, fiecare aveam 2 sparring parteneri, colegi de-ai noștri, în general locul 2 sau 3 la naționale. Acum abia se adună 12 sau 13 sportivi la o pregătire. Nu sunt bani, condiții, înțelegeți… În plus, și motivația sportivilor. Deja la 20 de ani ești bărbat în toată firea. Înainte, dacă erai sportiv de lot național n-aveai probleme, îți dădea salariu fără să mergi la muncă, dar acum problemele sportivilor sunt mult mai complexe.

„Uitați-vă la tenis de masă în Europa. Germania, Olanda, numai chinezoiace. S-au schimbat vremurile, deci e ok cu naturalizările”

Albert Saritov ne-a adus o medalie la Rio. Cum vedeți acest subiect al naturalizării?

– Dacă e să o spun personal, nu mă încântă. Dar dacă se permite. Uitați-vă la tenis de masă în Europa. Germania, Olanda, numai chinezoiace. S-au schimbat vremurile, deci e ok.

La final, spuneți-ne vă rog o amintire marcantă din cariera de luptător…

– Amintirile sunt multe. O groază. Cel mai mult am rămas șocat în 1977 când am avut o selecție cu Ion Enache, cel care a luat medalia de argint la Jocurile Olimpice de la Montreal, cu un an înainte. Eu eram mai copilaș și m-au făcut să fac selecție cu el. A fost un meci nul la selecție, el s-a supărat că l-a pus să facă meci cu mine, era cu 11 ani mai mare. El a fost și la Jocurile Olimpice cu un an mai devreme, la Montreal. S-a supărat maestrul Corneanu, un antrenor de excepție, a fost peste 40 de ani antrenorul lotului național. Și l-a lăsat acasă și m-a dus pe mine la Europenele de la Bursa din 1977.

„Mi-am spus: «Mă, sunt eu sau nu sunt eu?»”

Pe care le-ați și câștigat…

– A fost șocant și pentru mine atunci. Mă uitam în oglindă și nu îmi venea să cred. L-am bătut și pe Nazarenko, medaliat olimpic, campion mondial. Mi-am spus: «Mă, sunt eu sau nu sunt eu?». Dar a fost foarte important pentru că prinzi încredere…

V-ați dat seama că puteți să îi bateți pe toți…

– Absolut. Și apoi doi-trei ani am câștigat aproape tot. Dar cum se întâmplă uneori, ți se mai urcă și la cap. După doi ani a trebuit să îmi revin, să o iau de la capăt. Până la urmă s-a încheiat bine. Cu aur olimpic și finala olimpică pe care am câștigat-o la ultimul meci al carierei.

• 63 de ani are Ion Draica
• 1984 este anul în care a câștigat aurul olimpic