Fotbal intern

Foto. Vaporul care a salvat Mondialul! Uruguay 1930, punctul de pornire. Povestea primului turneu final

În fiecare weekend, FANATIK.RO îţi prezintă istoria Campionatului Mondial. Uruguay 1930 este startul poveştii „Zeiţei de Aur”.
28.01.2018 | 12:08

Pe 30 noiembrie 1872, Anglia şi Scoţia jucau primul meci oficial internaţional. Fotbalul începea să cucerească întreaga planetă, chiar dacă existau voci care contestau acest sport. „Fotbalul este un joc de gentlemeni jucat de zurbagii”, vorbe care erau auzite, poate nu în această formă, peste tot pe unde o minge era bătută. 58 de ani mai târziu, visul unui francez, pe numele său Jules Rimet, se împlinea. Campionatul Mondial nu mai era doar un proiect pe hârtie, 13 echipe porneau lupta pentru trofeul suprem, „Zeiţa de Aur”.

Ideea unui Campionat Mondial de fotbal părea doar un vis îndepărtat. În 1900, sportul cu balonul rotund ajungea la Jocurile Olimpice. Patru ani mai târziu se înfiinţa Federaţia Internaţională de Fotbal. Drumul încă era lung, dar visul exista. Abia în 1921, când Jules Rimet devine al treilea preşedinte FIFA, începea să se contureze planul. După Congresul din 1928, Campionatul Mondial devenea realitate, iar Uruguay urma să fie punctul de pornire al celei mai importante competiţii din istoria fotbalului. VEZI IMAGINILE SUS ÎN GALERIA FOTO.

Să nu ratăm vaporul

Congresul FIFA din 1928 a decis ca primul Campionat Mondial de fotbal să se dispute în 1930, iar Uruguayul devenea primul popas al caravanei nebune. Sud-americanii nu primeau această onoare oricum. Câştigaseră ultimele două turnee olimpice fotbal şi toată Europa se îndrăgostise de stilul de joc al băieţilor din Montevideo. Fără preliminarii, FIFA a început să trimită invitaţii către naţionalele din Europa.

Anglia a boicotat ideea şi s-a retras din FIFA. Englezii erau dezamăgiţi că nu primiseră dreptul de a organiza turneul final. Cehoslovacia, Italia, Ungaria sau Austria au spus pas, drumul era prea lung, iar promisiunea gazdelor de a plăti transportul părea doar un zvon. Cu două luni înainte de primul meci, nicio ţară din Europa nu părea convinsă să facă drumul spre Uruguay. Pe ultima sută de metri, Franţa, Belgia, România şi Iugoslavia au răspuns prezent. Jucătorii primelor trei selecţionate s-au îmbarcat în aventura vieţii la bordul pachebotului SS Conte Verde. Vecinii noştri au ales vaportul Florida pentru traversarea Oceanului Atlantic. Fără cele patru echipe naţionale, Campionatul Mondial era aproape de fiasco.

13 iulie nu a fost zi cu ghinion

Pe 2 iulie, cu 11 zile înainte de primul meci, europenii ajungeau în Uruguay. În total, 13 echipe porneau la startul Campionatului Mondial. Argentina, Chile, Mexic, Brazilia, Bolivia, Peru, SUA şi Paraguay se alăturau celor patru participante de pe Bătrânul Continet şi ţării gazdă. Cu o tragere la sorţi efectuată abia în momentul în care toate echipele au ajuns în Uruguay, preventiv în cazul în care apăreau retrageri de ultimă oră, turneul final putea să înceapă.

Era o luptă cu necunoscutul, cu Uruguayul ca mare favorită la câştigarea titlului. Specialiştii mai mergeau pe mâna Franţei şi Argentinei, dar ghinion, cele două urmau să se dueleze în Grupa A. În rest, mister. Primele meciuri s-au jucat pe 13 iulie. Franţa – Mexic 4-1 şi una din primele surprize, SUA – Belgia 3-0. Dar unde era ţara gazdă? Uruguayul făcea partea din Grupa C, alături de România şi Peru, însă Estadio Centenario nu era încă gata, aşa că gazdele nu puteau să joace pe un stadion oarecare.

La nouă zile după startul turneului final se cunoşteau semifinalistele. Argentina, Iugoslavia, Uruguay şi Statele Unite ale Americii erau în careul de aşi. Favoritele certe, echipele sud-americane. Calculele hârtiei nu au fost dezminţite, iar Argentina şi Uruguay au mers la braţ în finală, după două victorii identice în faţa americanilor, respectiv a iugoslavilor, scor 6-1.

Viva Uruguay

John Langenus, arbitrul belgian al primei finale, îşi priveşte ceasul. E puţin trecut de ora 14:00. În câteva minute va fluiera startul primei finale din istoria Campionatului Mondial. Priveşte tribunele şi vede peste 60.000 de oameni care vor să fie martori la scrierea istoriei. Calcule oficiale, pentru că martorii oculari se jură că în acea după-amiază, pe Estadio Centenario se aflau 100.000 de spectatori. Alte câteva zeci de mii s-au oprit la porţile stadionului. E ora 14:15, Langenus fluieră startul meciului, iar fanii explodează. „Nu mai aud nimic. Izbutesc să apelez doar simţul văzului”, avea să-şi noteze Rudi Wetzer, component al naţionalei României, în jurnalul său.

Cele două naţionale se cunoşteau foarte bine, doar se luptaseră cu doi ani înainte pentru aurul olimpic. Gazdele dau lovitura şi marchează prin Pablo Dorado în minutul 12. Fiesta începea în tribune, însă argentinienii reduc la tăcere o ţară întreagă. Carlos Peucelle şi Guillermo Stabile marchează şi Argentina e la conducerea meciului. Fanii gazdelor erau fierţi, nu concepeau ca Uruguayul să piardă meciul şi „Zeiţa de Aur”. A doua repriză s-a jucat doar la o singură poartă. Juan Botasso, portarul celor de la Argentino de Quilmes, încerca să facă faţă atacanţilor lui Alberto Supicci. N-a fost să fie. Pedro Cea, Santos Iriarte şi Hector Castro au adus cupa în Montevideo. La final, tabela de pe „Centenario” arăta un sec 4-2. Argentina era din nou învinsă de Uruguay.

Lungul drum spre Uruguay

Echipa naţională a României avea doar opt ani de experienţă în spate, dar chiar şi în aceste condiţii a mers la Campionatul Mondial din 1930. Lupta a fost un grea. Erau puţini cei care credeau în visul lui Jules Rimet. Cehoslovacia, Ungaria sau Austria, etaloane pentru noi, au refuzat invitaţia. Erau anii romantici ai fotbalului, când jucătorii aveau locuri de muncă, iar un voiaj atât de lung era exclus. Octav Luchide, secretar general al FRFA, a fost omul care a făcut tot ceea ce i-a stat în putere să-i ducă pe tricolori în Uruguay.

Cea mai grea luptă a fost cu patronii care nu-şi lăsau angajaţii-fotbalişti să plece. Puterea de convingere a lui Luchide, plus intervenţia magistrală a viitorului Rege, Carol al II-lea, a făcut ca România să ajungă în Uruguay. Tricolorii au avut ghinion la tragerea la sorţi şi au picat în grupă cu Peru şi Uruguay. Primul meci s-a jucat pe Estadio Pocitos, iar victoria românilor, scor 3-1, a venit cu sacrificii imense. Adalbert Steiner şi Constantin Stanciu au ieşit pe braţe de pe teren. Tricolorii cunoşteau duritatea sud-americanilor. Adalbert Deşu, Constantin Stanciu şi Miklos Kovacs au fost primii români care au marcat la un Campionat Mondial. A urmat Uruguayul, o nucă mult prea tare pentru o echipă care avea deja doi oameni în minus din lotul de 15 care a traversat Oceanul. Viitoarea campioană mondială s-a impus cu 4-0, însă şi cu ajutorul arbitrilor.

Cei 15 tricolori care au traversat Atlanticul

Ştefan Barbu (Gloria Arad), Rudolf Buger (Chinezul Timişoara), Iosif Czako (Banatul Timişoara), Adalbert Deşu (U.D. Reşiţa), Alfred Eisenbeisser (Dragoş Vodă Cernăuţi), Nicolae Covaci (Banatul Timişoara), Ion Lăpuşneanu (Sportul Studenţesc), Ladislau Raffinsky (Juventus Bucureşti), Corneliu Robe (Olympia Bucureşti), Constantin Stanciu (Venus Bucureşti), Adalbert Steiner (Chinezul Timişoara), Ilie Subăşeanu (Olympia Bucureşti), Emerich Vogl (Juventus Bucureşti), Rudolf Wetzer (Juventus Bucureşti) şi Samuel Zauber (Maccabi Bucureşti). Antrenor: Costel Rădulescu

Zeiţa de Aur

Între 1930 şi 1970, fiecare echipă care a câştigat Campionatul Mondial a pus mâna pe trofeul „Zeiţa de Aur”. Cupa era înaltă de aproape 35 de centimentri şi era turnată din argint placat cu aur. Trofeul o reprezenta pe Nike, zeiţa victoriei în mitologia greacă. La primele trei ediţii, cupa a fost numită „Victoria”, însă a primit rapid renumele de „Zeiţa de Aur”. Abia în 1950, la ediţia din Brazilia, trofeul a primit numele de „Cupa Jules Rimet”.

5 curiozităţi de la ediţia din 1930

– Lipsa arbitrilor s-a resimţit din plin în momentul în care echipele naţionale au ajuns în Uruguay. Astfel, Constantin Rădulescu şi Ulises Saucedo, selecţionerii României şi Boliviei, au participat la turneul final şi din calitatea de arbitri. Antrenorul român a fost tuşier la două meciuri de la ediţia din 1930.

– FIFA nu permitea încă schimbările de jucători, iar câteva meciuri de la ediţia din Uruguay au fost afectate de acest lucru. Cel mai elocvent exemplu a fost partida Franţa – Mexic 4-1. Alex Thepot, portarul „Les Blues”, a fost accidentat de unul dintre atacanţii mexicani şi nu a mai putut continua. În locul său a fost introdus unul dintre jucătorii de câmp, iar Franţa a fost nevoită să joace în zece oameni timp de 64 de minute.

– Finala Campionatului Mondial a început cu o controversă. Reprezentanţii ambelor echipe doreau ca meciul să se joace cu o altă minge. Gazdele preferau balonul „T-Model”, în timp ce argentinienii îşi doreau modelul „Tiento”. John Langenus a propus o înţelegere acceptată de oficialii celor două selecţionate. În prima repriză să se joace cu „Tiento” şi în a doua cu „T-Model”. Argentina a condus la pauză, dar a pierdut trofeul în a doua repriză.

– Ediţia din 1930 este singura care s-a disputat într-un singur oraş. Montevideo a fost gazda Campionatului Mondial, meciurile disputându-se pe Estadio Centenario, Estadio Parque Central şi Estadio Pocitos. Ultima arenă nu mai există în prezent, fiind demolată în 1940.

– Chiar dacă nu existau cartonaşe galbene sau roşii, în 1930 s-a consemnat şi prima eliminare a unui jucător la Campionatul Mondial. Placido Galindo a fost eliminat de pe teren în minutul 70 al meciului România – Peru 3-1. Mijlocaşul peruanilor îşi lovise adversarii în repetate rânduri, iar Alberto Warnken a decis să-i dea o lecţie. Colegii lui nu i-au permis arbitrului să-şi pună în aplicare decizia, însă intervenţia tuşierului i-a făcut să dea înapoi. Galindo a fost singurul fotbalist eliminat la ediţia din 1930.

8 goluri a înscris Guillermo Stabile (Argentina), primul jucător care a primit „Gheata de Aur” la un Campionat Mondial.

590.549 de specatori au asistat în total la cele 18 meciuri jucate la ediţia din 1930