”Poți ajunge în vârf urcând pas cu pas”. Lecția de viață a lui Junko Tabei, prima femeie care a urcat pe Everest

Un boț de om (1.52 m și 47 de kilograme), Junko Tabei, și-a găsit puterea în natură. A luptat cu sărăcia, preconcepțiile societății nipone și a ajuns deasupra lumii. În mai se împlinesc 47 de ani de când a devenit prima femeie care a urcat Everestul. Și tot în acest an aniversăm 30 de ani de când a fost cea dintâi care a bifat Cele 7 vârfuri.

Junko Tabei s-a îndrăgostit de munți la 10 ani

Junko Tabei, născută Ishibashi, s-a născut în 1939 în Miharu, un mic oraș agricol din prefectura Fukushima. Era al cincilea copil din cei șapte al unei familii a cărei singură sursă de venit era tatăl, zugrav.

Primii ani de viață au fost marcați de privațiunile amplificate de război într-o țară oricum măcinată de sărăcie. Și nici după încheierea acestuia, lucrurile nu erau mai bune. Chiar dacă se reconstruia.

Miharu nu era tocmai un loc în care oamenii să-și permită să plătească pentru zugrăvit. Și nici o prioritate pentru stat.

Digi24.ro

Vedeta de filme pentru adulți Jenna Jameson a mai primit o lovitură după ce medicii i-au spus că mai are câteva luni de trăit

Nevoile i-au dat însă putere. Și, într-o superbă parabolă, avea să și canalizeze energia pentru a urca spre cele mai înalte vîrfuri după ce, la zece ani, a fost într-o excursie pe Muntele Nasu din Parcul Național Nikko.

A știut de-atunci că asta își dorește. Să lupte să ajungă în vârf. Deasupra tuturor. Deasupra întregii lumi. Pe Everest. Indiferent de piedici.

O țară conservatoare prin excelență. ”Chiar și femeilor care aveau un job li se cerea doar să servească ceaiul”

Nu era însă simplu. Japonia nu era, la acea vreme, doar o țară săracă, în reconstrucție după război. Ci și una conservatoare.

Între chestiunile tabu se număra și cel legat de statutul femeilor. Sarcinile lor erau cele de a crește copii și de a se ocupa de casă. Chiar și ascensiunea din punct de vedere al job-ului sau în politică era legată de modul în care-și îndeplineau rolul de mamă.

Digisport.ro

FOTO Proteste la Munchen. ”Nici nouă nu ne place de tine! Ieși de pe stadionul nostru” / ”Își mulg fanii ca pe vaci”

Un lucru care, de altfel, nu s-a schimbat cu trecerea anilor. Statisticile spun că jumătate dintre femeile din Japonia sunt absolvente de liceu și studii superioare.

Iar statul se îngrijește să le ofere posibilitatea de a-și dezvolta și ulterior abilitățile, în varii domenii, prin cursuri gratuite. Însă scopul primordial este acela de a oferi o educație cât mai bună celor mici. Acasă sau ca învățătoare sau profesoare.

Și pentru Junko drumul trebuia să fie la fel. Visa la Everest, dar era conștientă de necesitatea de a urma studii superioare și de a găsi un loc de muncă respectabil.

Astfel că în perioada liceului ascensiunile sale pe munți au fost rare. S-a concentrat pe educație, pe care avea să o continue la Showa’s Woman University, unde a continuat să studieze literatura engleză și americană. Cu scopul de a deveni profesor.

Întoarcerea la ascensiuni

După ce a absolvit, în 1962, Junko avea să se reîntoarcă la pasiunea ei, înscriindu-se la mai multe cluburi de alpinism. Evident, acestea erau dedicate bărbaților. Iar prezența ei acolo și entuziasmul cu care lua parte la ascensiuni era pus pe seama faptului că își caută de fapt un soț.

Nu i-a luat în seamă. A continuat să exploreze vârfurile Japoniei în timp ce lucra ore îndelungate ca editor al unui jurnal științific și ocazional preda pian și engleză pentru a-și finanța hobby-ul scump. Iar la mijlocul anilor şaizeci, ea escaladase deja cele mai înalte creste ale Japoniei, inclusiv Muntele Fuji.

A fost și momentul în care le-a dat apă la moară celor care credeau că este doar în căutarea unui bărbat. L-a cunoscut pe soțul ei, Masanobu Tabei, un alpinist renumit, în timpul unei ascensiuni periculoase pe Muntele Tanigawa.

Chiar dacă mama ei a dezaprobat căsătoria ei cu un bărbat care nu fusese la universitate, Junko și-a găsit un partener care îi împărtășea pasiunea. Au avut doi copii, o fiică, Noriko, și un fiu, Shinya. Dar, mai important, Masanobu avea să o susțină mereu. Inclusiv ani mai târziu, când a decis să renunțe la muncă pentru a se concentra pe alpinism.

Primul club exclusiv pentru femei și întâia ascensiune de referință

În 1969, Junko Tabei a fondat clubul de alpinism Joshi-Tohan. Dedicat exclusiv femeilor, acesta avea drept motto „Hai să plecăm singure într-o expediție peste mări și țări”.

Evident, conservatorismul deja amintit, dar și faptul că, așa cum avea să povestească Junko, ”societatea știa să bată înapoi orice cui care ieșea”, a făcut ca acest club să fie privit cel puțin drept neconvențional.

Însă nu au lipsit criticii, și nici îndemnurile de a se reîntoarce la creșterea copiilor. Iar cererile de sponsorizare erau de cele mai multe ori refuzate. Și chiar luate în râs.

Ea însă nu a dezarmat. Și nu și-a sacrificat visele de dragul convenției. Astfel că Junko Tabei și-a condus clubul într-o serie de ascensiuni. Iar la un an distanță de la înființarea acestuia, în 1970, urca Annapurna III, în Nepal.

O singură expediție îl cucerise. A ales o altă rută, mai dură, au luptat cu un frig groaznic (până și filmul din camerele de filmat s-a rupt), dar a scris istorie. Era întâia dată când o femeie ajungea în vârf și, totodată, prima ascensiune a muntelui realizată de alpiniști din Țara Soarelui Răsare.

Junko Tabei scrie istorie pe Everest, în 1975. După ce a fost îngropată în zăpadă de o avalanșă

De-acum, pentru Junko Tabei țelul era să urce pe Everest. După Annapurna, Junko a creat o echipă cunoscută sub numele de Expediția Femeilor Japoneze pe Everest (JWEE), condusă de Eiko Hisano. Și au au solicitat în mod repetat guvernului nepalez un permis de escaladare a Everestului.

Dar politicile, precum și dificultățile de a obține finanțare, au obligat-o să aștepte cinci ani. Între timp, în 1953, Edmund Hillary a devenit primul om ajuns în vârf.

Junko Tabei s-a îndârjit și mai tare. A reușit să obțină o finanțare de la ziarul Yomiuri Shimbun și Nippon Television. Dar tot mai rămâneau de pus câte 1,5 milioane de yeni (5.000 USD) de către fiecare dintre cele 15 membre ale expediției.

Junko a predat lecții de pian și engleză. Iar pentru a economisi bani și-a croit singură bună parte din echipament. Mănuși impermeabile din soft-top-ul mașinii sale, și pantaloni din perdele vechi, groase.

În cele din urmă, în mai 1975, Junko și-a lăsat fiica de doi ani acasă, cu soțul său. Și a pornit în ascensiune, alături de celelalte componente ale expediției JWEE.

Au folosit același traseu pentru a urca pe muntele pe care Sir Edmund Hillary și Tenzing Norgay îl parcurseseră doi ani mai devreme. Și aveau alături șase ghizi sherpa.

Pe 4 mai, echipa campa la 6.300 de metri, când o avalanșă le-au lovit tabăra. Junko Tabei și patru dintre colegii săi au fost îngropați sub zăpadă. Tabei și-a pierdut cunoștința până când ghizii sherpa au reușit să o scoată de sub zăpadă.

Avea să stea două zile. Nici măcar nu mai contau durerile. Imediat ce a putut merge într-un ritm suficient de bun, a reluat expediția și a continuat să-și conducă echipa în sus pe munte.

Inițial trebuia să meargă alături de Eiko Hisano. Însă nu puteau transporta suficient oxigen. A plecat doar ea și, alături de ghidul său, Ang Tshering, avea să ajungă în vârf pe 16 mai 1975. După ce s-a târât efectiv, în ultima parte, agațându-se de munte, pentru a traversa crusta de gheață ce precede finalul.

Următorul record pentru Junko: Cele 7 vârfuri (The Seven Summits)

Firesc, urmare a acestei realizări, Junko Tabei a avut parte de o atenție deosebită. În Kathmandu, a avut loc o paradă în cinstea ei. Iar la întoarcerea ei în Japonia, a fost primită pe aeroportul din Tokyo de mii de susținători.

A primit mesaje de la Regele Nepalului și de la guvernul japonez, a fost realizată o miniserie de televiziune despre expediția Everest, iar Tabei era invitată peste tot să vorbească despre performanță.

Și, cu modestie, declara că preferă să fie amintită ca fiind a 36-a persoană care a urcat pe vârful Everest (după unii, a 39-a). ”Nu am intenționat să fiu prima femeie de pe Everest, ci să ajung în vârf!”, spunea ea.

De altfel, avea să refuze sponsorizările. Și și-a finanțat mereu, din propria-i activitate, toate ascensiunile. Inclusiv cele care i-au permis să devină, în 1992, prima femeie care a urcat ”The Seven Summits”. Cele mai înalte vârfuri de pe toate continentele.

Vorbim despre Everest (Asia) – 8.849 m, Aconcagua (America de Sud) – 6.961 m, Denali (America de Nord) – 6.194 m, Kilimanjaro (Africa) – 5.895 m, Elbrus (Europa) – 5.642 m, Vinson (Antarctica) – 4.892 m și Puncak Jaya/Carstensz Pyramid (Oceania) – 4.884 m.

Pe munte până la capăt!

Pe lângă ascensiuni, Junko Tabei a fost un susținător fervent al ecologiei. În 2000, a terminat studii postuniversitare la Universitatea Kyushu, concentrându-se pe degradarea mediului Everest cauzată de deșeurile lăsate în urmă de grupurile de alpinism.

Tabei a fost, de asemenea, directorul Himalayan Adventure Trust of Japan, o organizație care lucrează la nivel global pentru a conserva mediile montane. Iar unul dintre proiectele trustului a fost construirea unui incinerator pentru a arde gunoiul alpiniștilor. De asemenea, a condus și a participat la urcări de ”curățare” în Japonia și Himalaya alături de soțul și copiii ei.

Avea să își continue activitatea chiar și după ce, în 2012, a fost diagnosticată cu cancer la stomac. În iulie 2016, în ciuda progresului bolii ei, ea a condus o expediție de tineri pe Muntelui Fuji. Pentru ca, numai câteva luni mai târziu, pe 20 octombrie 2016, să își dea ultima suflare, într-un spital din Kawagoe.

Lăsa în urmă o poveste incredibilă. Surprinsă de cele șapte cărți ale sale. Și de cele care i-au fost dedicate, alături de numeroase articole sau filme. Sursă de inspirație pentru cei dornici de aventuri similare. Sau, pur și simplu, de a-și îndeplini visul de o viață.