ADVERTISEMENT
News

Jurnalul unei supravieţuitoare Colectiv: “Mi-e groază să accept ceea ce văd. Nu mai are pleoape”

Autor: Roxana Gagiu | 07.10.2020 | 14:36
Jurnalul unei supravieţuitoare Colectiv:
Alexandra Furnea se numara printre supravietuitorii din Colectiv sursa foto: Facebook Alexandra Furnea

Pe 30 octombrie se împlinesc cinci ani de la tragedia Colectiv şi pentru mulţi dintre cei care au supravieţuit ororii, timpul nu a reuşit să şteargă toată suferinţa, neputinţa, frustrarea, groaza simţită în acea noapte de toamnă. Cei care au scăpat din acel infern se luptă şi acum să supravieţuiască.

ADVERTISEMENT

Alexandra Furnea a scăpat cu viaţă din Colectiv, dar mărturiseşte că a murit în fiecare zi câte puţin pierzând oameni dragi, îndurând multă durere, umilinţă, suportând cu lacrimi în ochi fiecare infecție și fiecare baie sau procedură pe viu, efectuate în condiții mizerabile, în spitale paupere aservite nu salvării, ci minciunii.

Pentru că nu poate da uitării tot ce i-a măcinat sufletul în ultimii ani, tânăra a scris un jurnal. Fata spune că a ales forma de jurnal pentru că nu şi-a dorit să scrie un text „frumos”, ci unul profund sincer, așa cum l-a gândit în cele mai grele momente ale vieții ei, atunci când nu avea mâini cu care să așterne ceva pe hârtie. Atunci când judeca totul în cuvinte simple, întrerupte de suspine și de revelația ororilor la care era supusă. Unii vor vedea în mărturiile ei strigăte de ajutor, alții o critică la adresa corupției din România. Jurnalul ei va însemna lucruri diferite, pentru oameni diferiți. Pentru ea, este un mod de a da sens suferinței.

ADVERTISEMENT

“Parcă sunt într-un coșmar și vreau să scap de un pericol uriaș, dar membrele și glasul nu mă ascultă”

În prima parte a jurnalului, Alexandra povesteşte ce s-a întâmplat în acea noapte în club, cum şi-a pierdut prietenii, cum s-a luptat pentru viaţa ei cu ultimele puteri sub tavanul care s-a transformat într-un colț de infern. Seara de 30 octombrie era aşteptată cu sufletul la gură de ea. Se număra printre tinerii fascinaţi de muzica băieţilor de la Goodbye To Gravity. Îi asculta în căşti în drum spre redacţie, îi asculta prin oraş sau seara în singurătate acasă.

“Plec din redacție și mă grăbesc acasă. Este seara concertului și vreau să mă pregătesc pentru eveniment. Aștept de mult timp ocazia să ascult live piesele de pe noul album al trupei Goodbye To Gravity.

ADVERTISEMENT

(…) Când ajung, concertul a început deja. Trupa tocmai termină de interpretat primul cântec. Mai prind ultimele sclipiri ale artificiilor. Salut în trecere câțiva prieteni și mă îndrept spre celălalt capăt al localului, unde mă așteaptă Nelu și restul colegilor din redacție. Publicul aplaudă, este energic și entuziasmat, ceea ce mă bucură nespus. Noul disc al grupului bucureștean este de o calitate excepțională, un material care va ajunge un etalon al albumelor metal autohtone. ‘Doamne, ce fericiți sunt’, îmi spun văzându-le chipurile animate. Au muncit foarte mult pentru ca piesele să sune așa de bine.

(…)Mă uit în jur la ceilalți participanți. Pe unii dintre ei îi cunosc. Lucrează ca mine în redacții, scriu, fotografiază și se străduiesc să promoveze o cultură bogată, ținută în umbră de prejudecăți și de dezinteresul mass-mediei, care nu vede rostul susținerii unor artiști talentați și integri, cât timp nu se regăsesc în genurile de muzică ‘solvabile’.

ADVERTISEMENT

(…)Vibrația telefonului îmi scoate gândurile de pe făgaș. A ajuns Tamara și îi explic unde sunt. Nu trece mult timp și apare lângă mine. Este o mână de om, toată numai zâmbet, o fată luminoasă, plină de voie-bună. ‘Ce tare cântă băieții ăștia!’ spune și râde cu glasul ei subțire, ca un clinchet. ‘Bagă bine!’.”, povesteşte Alexandra.

După doar câteva piese, în club se dezlănţuie iadul. Fata mărturiseşte că în acele momente parcă era într-un coșmar din care voia să scape de un pericol uriaș, dar membrele și glasul nu o ascultau.

ADVERTISEMENT

“(…)Pe scenă se întâmplă ceva. Artiștii se agită. Pe chipul lui Andrei se răsfrânge o lumină ciudată, stridentă. Nu știu de unde vine. Ochii lui speriați privesc înainte, fix. Se grăbește să spună că a luat ceva foc și că asta nu era în program. Cere un extinctor pe care nu i-l aduce nimeni. Se uită neputincios la stâlpul din partea stângă. Privirea mea se mută automat acolo și abia atunci observ flacăra. În jurul meu și al Tamarei, oamenii se foiesc. Mulți pornesc spre container. Oare de ce se grăbesc așa? Câteva secunde mai târziu, flama ajunge la tavan și acesta se aprinde cu totul. Îmi ia un pic de timp să mă pun în mișcare. Parcă sunt într-un coșmar și vreau să scap de un pericol uriaș, dar membrele și glasul nu mă ascultă. Reușesc să îi spun Tamarei că trebuie să mergem spre ieșire. Mă uit confuză la vâlvătăile dogoritoare de deasupra acesteia. Nu există alt exit”, povesteşte fata care îşi aminteşte că pentru o secundă s-a gândit să se refugieze în toaletă. Pentru că nu ştia dacă acolo se pot deschide ferestrele, dacă au pe unde să scăpe, până la urmă alege să fugă împreună cu prietena ei de mână spre ieșirea deasupra căreia plouă cu bucăți incandescente de lemn și de burete.

Sub bolta înflăcărată, teama devine panică

Groaza a pătruns rapid în mintea ei. Fiecare mişcare făcea diferenţa între viaţă şi moarte. În tot acel haos îşi pierde prietena şi rămâne singură în infern.

ADVERTISEMENT

“Fumul se întețește și oamenii speriați fug în valuri dinspre locul în care stăteau, în aceeași direcție cu noi. Când grupurile care vin din diferitele zone ale sălii se întâlnesc, ne îmbulzim. Îl regăsesc pe Ciprian, care mă întreabă dacă l-am văzut pe Nelu. Îi spun că nu și îmi pun mâna pe umărul lui ca să nu ne pierdem. Tamara s-a făcut mică lângă mine, înghesuită de ceilalți tineri, la fel de înspăimântați ca noi. Ajunși sub bolta înflăcărată, teama devine panică. Fierbințeala îngrozitoare pe care o emană focul mistuitor doare și oamenii se împing cu forță unii în alții pentru a grăbi înaintarea spre container. Sunt separată de Tamara și de Ciprian care dispar fără urmă și rămân singură sub tavanul care s-a transformat într-un colț de infern.

Îmi protejez capul cu mâna dreaptă dar tot îmi picură ceva care arde pe scalp. Mă copleșește o frică pe care nu am mai simțit-o niciodată, însoțită de neajutorare. Fumul se lasă tot mai mult peste noi. Cu greu, ajung în container și aici, mă opresc. Nu mai putem să înaintăm, dar oamenii din urma noastră, disperați să se salveze, se îngrămădesc și strigă că trebuie să ieșim cumva. Le aud țipetele și știu, deși nu am cum să văd, deși nu vreau să văd, că unii dintre ei ard deja. Lângă mine, un bărbat cu păr blond și barbă, un chip necunoscut, dar familiar, se roagă la Dumnezeu, implorându-l ca tot ceea ce se petrece acum să fie un coșmar. Are ochii închiși și și-a împreunat mâinile. Strivit între trupuri, cu coatele lipite de stomac și capul proptit în omoplații celui din fața lui, cerșește cu glas tremurat: ‘Te rog, Doamne, nu poate să fie adevărat, te rog, Doamne, fă să nu fie real’, apoi recită ‘Tatăl nostru’. Urletele celor care nu au ajuns în container îi acoperă rugăciunea”, îşi aminteşte jurnalista.

Cu o rugăciune pe buze şi îşi aşteaptă finalul: Plâng fără lacrimi, icnind, învinsă

Alexandra mărturiseşte că pentru un moment a crezut că nu o să supravieţuiască acelui incendiu. Când simţea că flăcările îi ard trupul, singurul ei gând era să se termine mai repede toată acea durere. Cu gândul la cei dragi, fata şi-a aşteptat sfârşitul în acel foc nemilos.

‘Flăcările și fumul se năpustesc asupra noastră, înghițindu-ne. Simt focul pe piele. Îmi învăluie spatele și, din reflex, îmi duc mâinile la față. Încerc să respir dar acesta nu mai este aer, ci tot foc. Îmi arde gâtlejul și clocotește în piept, cu mirosul lui chimic, toxic. Degetele subțiri mi se încovoaie iar carnea de pe ele plesnește sonor. Ochelarii cu rame groase de plastic mi se topesc în palme și lichidul arzător îmi curge pe sub bluză. Ne prăbușim rând pe rând, dar ardem și pe jos, în scrumul făcut de trupurile noastre. Flacăra m-a cuprins cu totul și o simt pe cap, pe mâini, pe spate, distrugându-mă, dezbrăcându-mă. Ard. Habar nu am dacă printre glasurile care agonizeaza este și al meu. Să se termine, Doamne, să se termine odată. Doare, doare! Vaierul nelumesc al focului ne surzește și ne mănâncă țipetele. Le văd pe mama și pe sora mea. Sunt sigură că voi muri și ultimul meu gând se îndreaptă spre ele. Le cer iertare pentru că plec astfel, pentru suferința uriașă pe care le-o voi pricinui, pentru că, așa ca tata, părăsesc lumea asta atât de repede. Plâng fără lacrimi, icnind, învinsă.

Dintr-o dată, un întuneric vast și greu coboară asupra mea. Am orbit. Focul mi-a devorat ochii. Am murit. Poate că așa începe ceea ce este dincolo, sau poate că eternitatea nu este altceva decât un ocean negru, fără formă, fără însușiri. Se face lumină din nou. Durează ceva până când înțeleg că trăiesc. Lângă mine, o fată cu părul lung se clatină pe picioare. Pielea de pe mâini îi atârnă pe lângă trup ca niște aripi care au renunțat la zbor. ‘Poți să mă ajuți să mă ridic?’, o întreb automat, cu un glas pierit. Încearcă, dar când mă atinge cu brațele ei rănite, se retrage. ‘Mă doare prea tare, iartă-mă, nu am forță’, îmi spune. Plânge. Mi-e milă de ea și îi mulțumesc. ‘Nu e nimic’. Mă sprijin cumva în palma stângă. Izbutesc să mă salt în picioare. Podeaua însăși este îngrozitor de fierbinte. Aerul este tot mai puțin și în oamenii năuciți crește din nou teama. Iarăși ne îmbulzim. Ieșirea este blocată de corpuri suprapuse, suferinde. Țipetelor le-au luat locul zgomotele de jale. Câțiva băieți disperați să se salveze mă împing din drumul lor și se urcă peste mine. Cad și odată cu mine, și ei. Sunt grei, foarte grei și mă strivesc. Nu-mi mai intră nici măcar oxigenul acesta bolnav în plămâni. ‘Vă rog, mă sufoc’, ‘Vă rog’ le șoptesc, dar ei nu aud. Se face tot mai întuneric. Toracele meu se comprimă și pocnește sub povara trupurilor lor.

Nu o să poată uita niciodată ce a văzut în acea noapte

Alexandra a fost trasă din container de un necunoscut şi cu ultimele puteri a ajuns la o ambulanţă.

“Îmi aud numele rostit de o voce străină, după care cineva mă apucă de mâini și trage cu putere. Simt asfaltul dur sub șolduri și sub genunchi. Aer, apoi bărbatul mă întreabă dacă pot să merg. Mă uit la el sub luminile stranii ale lămpilor stradale. Pare un înger înalt și blond, dar nu îi pot distinge trăsăturile. Rostesc confuză numele primei mele iubiri din adolescență. Îi răspund că nu mă pot ține pe picioare. Mă așază pe o bordură și se întoarce în ușa clubului, pentru a salva și alți oameni. Mă uit în jur. Îmi caut prietenii. Nu am cum să recunosc pe cineva. Chipurile tuturor sunt pline de cenușă și desfigurate de groază. Pretutindeni sunt tineri întinși pe jos. Gem și cer ajutor. Lângă mine, un bărbat rămas fără păr stă inert, cu capul plecat în piept și ochii larg deschiși, incapabil să clipească. Mi-e groază să accept ceea ce văd. Nu mai are pleoape (…).

Amețesc și mă prăbușesc lângă el. Când trupul meu dezgolit de piele se atinge de ciment, durerea pe care o simt îmi străbate întreaga ființă ca un scurtcircuit. Țip ca un animal și mă ridic. Observ că geanta de umăr îmi este întreagă. Vreau să scot telefonul ca să o sun pe mama, dar carnea de pe mâini îmi atârnă în fâșii printre degetele umflate și negre. Nu știu cum, dar reușesc să extrag totuși mobilul și să formez numărul. Ceva primar din mine preia controlul și îmi spune că dacă nu plec singură să caut o ambulanță, voi muri aici. Când mama răspunde, eu deja merg spre ieșirea din gang, propulsată de o forță necunoscută.

‘Mama, vino la București’, ‘Mama, clubul în care eram a luat foc și sunt arsă’, ‘Vino te rog la București!’. Biata mea mamă nu pricepe ce îi spun. Crede că nu aude bine, îmi cere lămuriri. Plâng și insist că sunt rănită și o implor să se grăbească. Închid și ies în curtea interioară. Văd o ambulanță în depărtare și mă îndrept spre ea, dar aceasta trece pe lângă mine în trombă. Mă întorc ca să o ajung din urmă. Oprește câțiva metri mai încolo în fața unui grup de trei oameni.

O recunosc cu greu pe Flavia. O susține Mihai, iubitul ei. Mai este o fată cu ei și pare grav rănită. Mihai este singurul dintre noi care nu a fost înauntru când a izbucnit incendiul, așa că nu are nimic. Ieșise în alt local și urma să ajungă la Colectiv cu întârziere. Realizează că sunt eu și tresar amândoi. Îmi spun că am părul foarte ars. Cerșesc să mă lase să urc și eu în ambulanță. ‘Bineînțeles, du-te cu fetele!’ se grăbește Mihai să răspundă. Suntem preluate toate trei. Asistenta este îngrozită. ‘Doamne, Maica Domnului, Doamne, bietele mele copile’. Mă așază pe targă, lângă Flavia și prietena ei. Durerea se întețește și mă uit la mâinile mele umflate, jupuite. Sunt plină de sânge și de pelicule translucide sub care se ițește fie roșeața cărnii crude, fie țesut negru, mort. Pielea mi s-a desprins de trup. Asistenta mă întreabă cum mă numesc și câți ani am. Nu pot să vorbesc. Oroarea se înstăpânește asupra mea. O însoțește o durere fără nume, cumplită, care îmi pecetluiește buzele.

Ambulanţa a dus-o la Spitalul de Arşi unde fata avea să ducă o altă luptă.

“Mașina pornește și ne scutură. Mă lovesc cu brațul drept de peretele ambulanței și urlu. Las o urmă mare de sânge și de scrum, care arată ca o pasăre ucisă. Doamne, ce durere, ce durere imposibilă.

Ajungem la spital. Infirmierii ne scot din mașină și ne duc pe hol. De pe targă, mă uit la oamenii așezați pe scaune. Au chipurile mânjite cu negru iar ochii lor terifiați strălucesc bolnav sub neoanele din sala de așteptare. Și ei vin tot din infernul pe care tocmai l-am părăsit. Cineva îmi oferă o gură de apă dintr-un pahar mic de plastic și o altă persoană îmi smulge pielea dezlipită de pe trup, care atârna pe lângă mine ca aripile căzute ale fetei din container. ‘De ce mi-ați luat pielea?’ întreb, disperată, fără să realizez cât de absurd este gândul că m-aș putea reintregi utilizând fâșiile acelea arse. ‘Draga mea, nu-ți mai folosește la nimic!’ Sunt transferată într-un pat dintr-un salon alăturat. Este plin și aici de oameni. Ochi luminoși, ca aceia de pe hol, privesc neobișnuit de fix din fețe maculate cu cenușă. Nu văd ce e în jur. Privesc în interior, la flăcările care continuă să ardă undeva în mintea lor, devastată de groază. Unii stau în șezut nemișcați, paralizați, alții se zvârcolesc în pat, acoperiți cu niște pături grosolane de lână roșie cu inserții negre.

(…)O infirmieră mă întreabă dacă poate să îmi scoată hainele și începe să le taie cu foarfeca. Bucăți din ele mi s-au lipit de răni. ‘Ești foarte arsă pe spate’, îmi spune. Apoi smulge cu putere. Materialul pârâie și se desprinde cu tot cu piele. ‘S-a topit în carnea ta!’. Nu simt niciun pic de durere. Mi-e cam rău. Nu respir bine.

Sosește o asistentă cu telefonul meu și mă sfătuiește să vorbesc cu mama, apoi să îl închid, deoarece sună fără oprire. Fac întocmai și femeia pleacă cu mobilul. Pe piept mi s-a așezat un ghem greu de ace. Nu știu dacă mi se pare sau e aievea, dar neoanele din salon pierd lumină, ca și cum aș fi într-o sală de cinema piezișă, înaintea unui film. De pretutindeni se aud sirene, unele în apropiere, altele în depărtate, de parcă întregul oraș ar fi devenit un țipăt disperat după ajutor. O fată frumoasă cu părul roșcat plânge și lacrimile ei lasă dâre albe pe chipul murdar. Copila de lângă mine a primit un pat gol, eliberat de alt ars. Nu se mai roagă, nu mai suspină, doar zace mută, tremurând. La căpătâiul ei, veghează mama care mi-a dat să beau apă.

Lumea se destramă sfâșiată de gheare nemiloase de fiară. Cineva îmi vorbește, dar sunetul vocii este surd, distant. Se ridică din subteran de undeva, distorsionat. ‘Te ducem să te operăm, auzi? Alo! Măi fată! Repede, că leșină!’Apoi, dintr-o dată, dispare totul, lăsând în urmă beznă și tăcere. Viața mea de până acum s-a încheiat”, îşi încheie Alexandra prima confesiune.

Alexandra Furnea
Alexandra Furnea este una dintre supravieţuitoarele incendiului din Colectiv. Sursa foto> Facebook Alexandra Furnea

O colecție de confesiuni din iad

Alexandra a decis să povestească într-un jurnal despre acea seară de octombrie şi despre infernul prin care a trecut după noaptea de 30 octombrie 2015. Textele au fost publicate pe pagian ei de Facebook şi pe Generation Underground.

“Suferinţa mea v-o ofer în dar, cu o singură rugăminte: să o transformați în motivația necesară pentru a schimba România în bine. Povestea mea, până la urmă, nu vorbește doar despre Colectiv, ci și despre România în general. Colectiv este România. Și România este Colectiv. Acest jurnal este o colecție de confesiuni din iadul pe care oamenii îl aștern înaintea altor oameni, dar și un ‘îndrumar’ timid pentru o lume în care unui astfel de calvar îi pot lua locul speranța, respectul și dragostea de aproape. O lume în care viața contează mai mult decât sistemul, funcțiile, banii și corupția”, scrie Alexandra.

30 de intervenţii chirurgicale în cinci ani

Alexandra este jurnalistă şi în noaptea fatidică era acolo pentru a lua un interviu băieţilor de la Goodbye to Gravity. A ajuns la spital cu răni grave, a suferit în ultimii cinci ani peste 30 de intervenţii chirurgicale şi fiecare zi a fost pentru ea un chin greu de imaginat.

Alexandra Furnea
Alexandra Furnea a suferit peste 30 de intervenţii chirurgicale Sursa foto: Facebook Alexandra Furnea

“Va trebui să mă supun procedurilor de reconstrucție și de recuperare medicală toată viața, pentru a repara ceea ce a distrus focul, dar și ceea ce a mutilat sistemul sanitar din România. Pe masă, înainte ca anestezistul să îmi pună masca de oxigen, închid ochii și mă rog la Dumnezeu să mă trezesc, pentru că știu că s-ar putea să nu o mai fac. Și atunci, până să mă cuprindă acel vid al simțurilor, întunericul absolut care se face în om când sedativele îi curg prin vene și bisturiul lucrează, mă obsedează numărul „66”.

Da. Suntem în pericol să ne adăugăm sufletele cumplitului șir al pierderilor, ca o consecință tardivă a aceluiași 30 octombrie 2015. Prețul unei calități decente a vieții este asumarea reacțiilor adverse ale operațiilor, printre care și…moartea. Așa trăim de fapt noi, ‘supraviețuitorii’ incendiului din clubul Colectiv. Totuși, pentru noi neființa rămâne o metaforă și un risc. Pentru prietenii noștri dispăruți și pentru familiile lor, e o realitate sfâșietoare de neîntors. La victime ar trebui trecuți și părinții care se îmbolnăvesc de durere și o iau pe urmele copiilor plecați printre stele”, scrie Alexandra pe Facebook.

În urma incendiului din clubul Colectiv din seara de 30 octombrie 2015 şi-au pierdut viaţa 64 de persoane – 27 în noaptea tragediei şi 37 ulterior, în spitale din Bucureşti şi din străinătate. Nemilosul incendiu a izbucnit în timpul unui concert susţinut în clubul Colectiv de trupa rock bucureşteană Goodbye to Gravity, care îşi lansa albumul “Mantras of War”. Doar solistul Andrei Găluţ a supravieţuit tragediei.

CITEȘTE mai multe articole interesante din categoriile NEWS, SPORT sau LIFE
ADVERTISEMENT
A apărut noua revistă Taifasuri
  • Câștigă ACUM o Dacia Logan, 2.000 de euro și multe alte premii!
  • Nr. 842. 32 pagini. Doar 5 lei!