Craiova versus Craiova ar fi devenit o comedie animată, dacă pastelul n-ar fi fost salvat de nota chimică a „câinelui” muncitor și mereu devreme acasă Dan Nistor, pe care trecutul său de travilleur până la epuizare și dincolo de ea nu l-a lăsat să-și bată joc de un derby, devenit până la urmă, provincial.
„Războiul celor Două Roze” s-a desfășurat în secolul al XV-lea, între familiile nobiliare York și Lancaster. Ambele Case Regale erau membre ale „Casei Regale Mamă” Plantagenet și s-a scris mult despre conflictul pentru putere din sânul Dinastiei Tudorilor. O baltă ruptă dintr-o oglindă s-a răstignit și pe contestul contrastant al meciului dintre cele două Craiove, pentru că, nu-i așa, nouă ne plac poveștile cu războaie, cu forțe și cu torțe (bine că n-am avut norocul să aprindem și „Torje”!) pe care le credem supranaturale și cu naturaliști care se consideră legendari.
Ca în orice conflict sângeros între „flori” spinoase, totul a pornit de la o detronare. Richard al II-lea a fost dat jos din coviltirul unui regat absolutist de către ducele de Lancaster și de acolo a început „derby-ul”. Răzbelul s-a terminat târziu, după ce râuri de sânge s-au solidificat în statuia lui Henry Tudor, devenit monarh sub numele de Henric al VII-lea. Chiar și hainele preoților păreau fâșii de marmură neagră, însă scopul acelui „meci” era dat de o miză clară, puterea, în timp ce comparația dintre Rozele de atunci și „Albăstrelele” de azi are mai mult o doză romanțioasă.
La Craiova, noblețurile s-au lăsat așteptate, dar mirosul de sânge a pândit orașul, în zilele premergătoare Războiului celor Două Albăstrele. FANATIK a reflectat, în exclusivitate, modul în care familia lui Sorin Cârțu a fost terorizată de niște bidivii apuși, care n-au beneficiat de tandrețea cailor nobili, blajini în momentul în care îmbrăcau armura, solidari fiind stăpânilor lor Cavaleri, până la capăt, pe câmpul de luptă.
Și povestea asta, referitoare la cavalerism s-a penumbrat, respirând acum doar în unele desene animate. Dintr-unul din acestea a răsărit Dan Nistor, care a salvat o blegeală de meci și de lung-metraj, cu un gol vulturos și cu o pasă de gol, cum ar spune Nichita, „leoaică tânără-i inteligența…” În rest, ciocănitori Woody și „Leneși” revanșarzi, ca în „Ice Age, Epoca de Gheață”. Fotbal slab, costeliv, pus pe fugă cu biciul, orgolios și păgubos, atât pentru o echipă care (de ani buni) se antrenează să spere la titlu, cât și pentru alta, care se străduiește să creadă că este chiar un club de fotbal.
În orașul în care Mihai Viteazul (inițiat în artele cavalerismului în Germania Împăratului Rudolf ) a devenit Ban și ulterior a cucerit pământurile românești, surâsul nobleței a fost, pentru o scurtă perioadă, extirpat de grobianismul ghiogar.
De-a lungul timpului, au existat momente în care gunoierii au putut ucide lumea, unii dintre aceștia fiind arhivarii care, în zorii „libertății” mijită imediat după 1989, au șters din istorie pasajele adevărate, care „nu ne conveneau”, în pseudo-relațiile internaționale.
Acum, pe „Complexul Sportiv U Craiova” (te umflă râsul când auzi numele arenei, atunci când joacă FCU, ai impresia că privești un joc de oină între Drojdeni și Bălți, cu 9.000 de cetățeni alungiți pe pajiște…), s-au întâlnit niscaiva vaccinați oficiali, într-un oraș devenit scenă de western-Disney, în care motanul Tom îl urmărea pe șoricelul Jerry, până să vină buldogul Nistor ca să facă ordine în urbe.
Este rușinos pentru unul dintre cele mai puternice orașe ale țării să aducă pe stadion, la ceea ce ar fi putut fi un derby civilizat, gen Real – Atletico, doar atât de puțini cetățeni. Oltenii iubesc fotbalul, iubesc viața. Și v-o spune un „juvete”, adică un Oltean… Mă mir că acești oameni nu iubesc siguranța aproapelui. Se vaccinează cu orgolii, în loc să se injecteze cu respectul pentru propria condiție și pentru cea a aproapelui…
Despre același „aproape” aș vorbi ore, aș ține conferințe, chemându-l pe Sorin Cârțu în poarta casei, să povestească, acum, cât de „oltean” se simte. L-aș ruga și pe maestrul Tudor Gheorghe să dea o tură la vorbitor și să vă mărturisească de ce, acum mulți ani, s-a amuzat pentru că i-a fost vopsită partea de trotuar din fața casei, în ros-alb. Raspodul s-a distrat amar, la vremea aceea.
Are într-însul fructul prea copt, în care zahărul bate ca un clopot…
În relațiile intra-interne, s-a șters spiritul sportiv, bucuria unei confruntări cu propriul tău frate, rivalitatea oferită de educație și nu de ură. Tocmai acest fel de a exista a făcut ca ambele echipe să practice un fotbal grăbit, infantil, un desen animat care ne-a dezanimat prima repriză. Am văzut un Bancu nedeslușit, care îi pasa aiurea lui Gustavo, un Koljic depășit (un gol în 8 partide, până acum!) și un posibil penalty la un henț învălmășit.
Craiova precipitată este moartea Craiovei. O spune istoria sa: Meciurile pierdute, din febra convingerilor, a presiunilor infantile și a grabei… Acum, dacă Universitatea Craiova ar fi întâlnit-o pe CFR, ar fi pierdut glorios. A avut noroc cu o echipă sub-mediocră, cu inspirația lui Nistor, cu golul izbăvitor care a declanșat… „Baiaramul” și cu faptul că Reghe l-a schimbat pe Gustavo cu Cîmpanu.
Până la urmă, cel puțin teoretic, Universitatea n-a avut un meci greu. A jucat în fața unei entități care primise goluri în 8 din ultimele 9 meciuri, o nou-promovată ale cărei griji nu sunt inspirate de trofee, ci de respirație. FCU by Adrian Mutu a fost un obuz scos din uz, în timp ce golul lui Nistor a semănat cu un obuz reinventat în uz. Dar, cam atât…
La Craiova, uneori, furia ține locul bucuriei vieții, iar asta este o rană continuă nu doar pentru oraș, ci pentru întreaga suflare oltenească și, aș îndrăzni să spun, chiar românească. Și mai e ceva. Craiova rămâne un mare rezervor de vin, care pare să nu coste mai nimic. Așa se explică multe, mai ales cele izvorând frustrări…
L-am văzut pe italianul Campagno, trăgându-i în cap compatriotului Pigliacelli, o palmă soră cu „Fratelli d’Italia”, dar mai ales similară cu acelea pe care „educatorii” lui Mussolini le uzitau în perioada „Marșului asupra Romei”, când le pocneau, voios, la fund, pe frumoasele siciliene, în semnul unei amiciții zvaste. N-a fost un gest războinico-fraterno-revnșard, precum în scena cu Tybalt și cu Romeo, din piesa shakespeariană „Romeo și Julieta”, ci o ieșire golănească născută din frustrare, pentru care Campagno merita două „roșii”, nu unul. Din pricina frustrării de a fi prea mic pentru un război… și mai mic, și-a dat arama pe față.
Într-un interviu recent oferit pentru FANATIK, Andrei Păunescu mărturisea că mizează pe mintea cea de pe urmă dar că se teme, totuși, de altercații, în oraș. Orașul s-a mutat în teren, iar cine nu știe să folosească urbea, nu știe să conviețuiască nici în iarbă. Au fost să fie urâțenii și bine că Baiaram a închis gurile multor cârtitori. A câștigat echipa cea mai bună, într-un meci vorace și mediocru. Și cam atât…
Am văzut la televizor, la Digi Sport, imagini cu suporteri ai lui FCU, care au condamnat „condițiile” desfășurării meciului, pentru că nu se vaccinaseră. Sigur, România a devenit țara protestelor spontan planificate și chiar dacă te injectezi împotriva Bolii lui Calache, tot te prinde virusu’ pe uliță. Nu înțeleg, însă, dincolo de aceste radicalisme, de ce nu există și aceeași frustrare, care ar trebui să devină o constantă, rozătoare de idei fixe, în momentul în care echipa ta joacă prost. Este o teorie valabilă pentru ambele „Craiove”. Indiferent că una câștigă, momentan…
Dacă despre FCU sunt puține de spus, cum este, însă, posibil ca, la nivelul pe care pretinde că îl atinge Universitatea, Bancu (jucător de Națională!) să-i trimită de două ori mingea în spate lui Baiaram, până când acesta din urmă să izbutească să înscrie golul victoriei, evident, din pasa lui Nistor? Unde sunt „automatismele” unei echipe care se laudă că luptă pentru titlu?
Adrian Mutu a trimis în teren un portar, Popa, în vârstă de 18 ani. De partea cealaltă, Reghe l-a titularizat pe eternul Pigliacelli, cel care dirijează jocul echipei sale fără milă, fără trac, precum Mozart, la vârsta de 9 ani. Pigliacelli a jucat mai mult fundaș. Popa, vorba unei melodii tehno de pe vremuri, „ne place, place, place”… Bravo lui, țara are nevoie de carne crudă!
Ar mai fi ceva de spus. Un antrenor cu organizare defensivă, Adrian Mutu și unul ofensiv, Reghecampf, și-au dat o întâlnire împământenit – prietenească, zâmbindu-și pe la spate dințos și gândindu-se, fiecare, cum o să-l ciomăgească pe celălalt, fără milă. N-a existat nici milă, nici ciomăgeală, ci o ușoară – ușoară prudență.
Au ei să-și spună mai multe, dar nu este nici locul și nici momentul să discutăm despre asta…
Revoluțiile nu au fost și nu vor fi niciodată politicoase. Și totuși, dincolo de atmosfera fumegândă și înfumurată din Craiova, așteptăm cu toții, de prea mulți ani, ca din acest oraș îmbălsămat cu stigmate fotbalistice să mai și răsară ceva bun, strălucitor și palpabil. Nu neapărat un așa zis „derby” de povestit nepoților la un șpriț sălciu, sau un război de cartier, dus între feline nehalite și salvat de un „câine”, ex-dinamovistul Dan Nistor, „roșu” la origine dar mai „albastru” în fapte decât mulți juveți nativi… Vrem o Craiovă productivă. De „legende” ne-am plictisit.
Am privit două echipe excesiv iubite, care lasă în urma lor un nor de fumigene. Mi-e… un extensiv dor de electroputerea Universității și de grandoarea ei, palpabilă.