Kira Hagi, interviu emoţionant despre viaţa de actriţă şi rolul din ultimul film: “Am aflat că străbunicul meu a murit în închisoarea de la Aiud”

SPECIAL FANATIK
Valentin Ţigău   
în Special Fanatik
06/07/2020, 22:52
Kira Hagi, interviu emoţionant despre viaţa de actriţă şi rolul din ultimul film: “Am aflat că străbunicul meu a murit în închisoarea de la Aiud” SPECIAL FANATIK
Kira Hagi, interviu emoţionant despre viaţa de actriţă şi rolul din ultimul film: "Am aflat că străbunicul meu a murit în închisoarea de la Aiud"

Destinul nu este legat de noroc; este mai degrabă legat de alegere. Nu este un lucru pe care trebuie să îl aştepţi, ci în mod definitoriu un lucru care trebuie realizat. Întrebările mele caută să descopere și să aducă în prim-plan omul, actrița Kira Hagi, pentru care profesia reprezintă lucrul cel mai serios din viață.

Prin artă și-a găsit locul într-o familie în care celebritatea este parte a existenței firești. Dar, spune actrița aceasta tânără și foarte dedicată, fiica celui mai mare fotbalist român din toate timpurile – Gică Hagi – „eu am văzut că celebritatea nu era răspunsul la o viață împlinită decât dacă era bazată pe ceva puternic, pe ceva semnificativ”. „Miracolul Hagi” al românilor merge mai departe… de data aceasta, în teatru și în film!

Kira Hagi a oferit un amplu interviu pentru revista Taifasuri în luna mai, înainte ca filmul “Între chin şi amin”, în care fiica lui Gică Hagi are un rol principal, să ajungă pe Netflix.

Kira Hagi, interviu emoţionant: „Cred că viața noastră este compusă dintr-o serie de scântei”

Cum v-ați hotărât să ajungeţi actriță? Când a fost scânteia care v-a făcut să ieșiți din copilărie și să deveniți responsabilă pentru viitorul dumneavoastră alegând o profesie nu tocmai ușoară?

– Am fost deseori întrebată asta și am pus la rândul meu întrebarea celor din jur, dacă își amintesc cu precizie momentul care i-a pus pe drumul pe care sunt acum. Așa am ajuns la concluzia că nu există o scânteie, ca în filme, când personajul principal are o revelație și gata, destinul îi este clar precum lumina zilei. Cred că viața noastră este compusă dintr-o serie de scântei. Uneori scânteile sunt banale – o informație pe care o primești de la un prieten, alteori apar în timp ce te speli pe dinți. Oricare ar fi fost scânteia mea care m-a pus pe drumul actoriei, vă pot spune însă că atunci când faci cu plăcere ceea ce faci nu ți se pare greu. Mie, în comparație cu alte meserii pe care, în mod clar nu aș putea să le profesez, mi se pare foarte ușor să fiu actriță.

Pregătindu-vă pentru a intra în viață, ați lăsat în urmă copilăria și casa părintească. Ce aminiri din perioada aceea vă mângâie și acum sufletul?

– Suntem o familie unită și cele mai frumoase amintiri sunt de când ne strângeam toți, veri, bunici, mătuși, când dansam cu toții la petreceri, când ne ascultam unii pe alții, când ne țineam morală sau ne dădeam sfaturi și când ne încurajam, oricât de mică ar fi fost drama personală. Atmosfera de sărbătoare pe care o găsești în familia mea, uneori și în zilele obișnuite, mi-a lipsit cel mai mult când am plecat de acasă. Acum ne-am reconectat și perioada de pandemie a fost pentru noi, ca pentru toți ceilalți, un moment de regăsire și de haz de necaz și de dezbateri pe toate subiectele existente.

Înaintea premierei filmului “Între chin şi amin”

„Nu voiam să renunț la actorie pentru un job care îmi oferea doar independență financiară”

V-ați făcut debutul în actorie în 2014, când ați jucat rolul principal în „București, te iubesc”, un film de dragoste care s-a bucurat de succes. Ați evoluat și pe scena Teatrului de Comedie, unde ați fost remarcată de actorul George Mihăiță. A fost greu, atunci, la început?

– La început a fost cel mai ușor, pentru că nu știam ce fac! Responsabilitatea nu mi se părea mare, mă jucam și toți în jurul meu păreau într-adevăr mulțumiți de mine. Și știți cum e, când încurajezi pe cineva, e ca atunci când uzi o plantă care într-o zi se va face mare și va face flori frumoase, care apoi îi va bucura pe toți cei care o admiră.

În același an, ați plecat în SUA, pentru a studia actoria. Au fost trei ani în care nu v-ați mulțumit doar cu viața de student, ci ați lucrat efectiv la Qwnzones Media, companie care a dezvoltat o aplicație prin care furnizeză conținut digital pentru industria filmului. Ce a însemnat pentru actrița Kira Hagi această extensie?

– Ownzones este o companie de producție media pentru online. A fost primul meu job adevărat, în care am avut responsabilități de adult. Mai muncisem evident până atunci ca voluntar, în diferite proiecte sau în școală pentru o fundație pentru copiii orfani. Însă acum mă aflam pentru prima oară în ipostaza unei munci de birou. Perioada aceasta mi-a dat ocazia să aflu ce e în spatele unei astfel de industrii, să îmi fac prieteni noi și să simt că orice aș face în viață o să fiu apreciată la locul de muncă, atât timp cât voi fi serioasă și voi depune tot efortul de care sunt eu capabilă.

Am avut și satisfacția să îmi plătesc singură chiria din salariu, însă deși era o provocare interesantă, mă ținea departe de ceea ce îmi propusesem să fac. Îmi amintesc că eram într-un deadline strâns la birou și pe 2 ianuarie mi-am lăsat familia cu care sărbătorisem Revelionul în Italia și m-am întors în SUA. Atunci am realizat că este un job care mă va solicita din ce în ce mai mult și am văzut cât de repede s-a scurs un an. Nu voiam să renunț atât de repede la actorie doar pentru că găsisem un serviciu care îmi oferea independență, așa că am demisionat și cred că la o săptămână sau două după asta am primit o propunere pentru un proiect în care să joc.

Familia Hagi, o famile de succes

„La 14-15 ani, am ajuns pe mâna lui Filip Ristovski. El m-a modelat ca actriţă”

„În America, mi-am câștigat independența”, spuneați într-un alt interviu, fără a explica – in extenso – cum și de ce . Vreți să faceți acum acest lucru?”

– Păi cred că mă refeream la faptul că mi-am găsit acel job, că am învățat să fac lucruri pe care nu le rezolvam acasă (cum ar fi să folosesc electrocasnicele) și am învățat să mă descurc în situații care acasă nu apăreau pentru că le bifa altcineva mereu în locul meu.

V-a dat America răspunsurile pe care le căutați înainte de plecare? Credeți că a reușit să vă maturizeze, inclusiv profesional?  

– Primul răspuns pe care mi l-a dat a fost că nu pot sta prea mult departe de ţara mea și de cultura mea. La 18 ani totul pare simplu, însă dacă ai apucat să creşti într-un mediu, dacă ai nişte principii care ţi-au fost picurate în minte de când te-ai născut, e greu spre imposibil să faci această rupere totală de trecut. Pe scurt, mi-a demonstrat cine sunt și cât pot să compromit. Pe de altă parte mi-a demonstrat că pot fi adaptabilă și că în doze scurte aş putea trăi oriunde. Îmi plac oamenii de tot felul, îmi plac poveştile lor de viață, îmi place să mă împrietenesc cu ei și să ne vină idei și să punem la cale proiecte.

Care v-au fost modelele și mentorii, în România și în SUA? Ce actori ați admirat în timpul facultății?

– Am fost destul de norocoasă să am întotdeauna în jurul meu oameni care mi-au ghidat pașii, care mi-au făcut sugestii bune, care m-au înțeles la un nivel mai profund decât ceea ce se vedea. Cred că aveam vreo 14-15 ani când am ajuns pe mâna lui Filip Ristovski. El m-a modelat ca actriță. M-a învățat de fapt un lucru esenţial – să știu să caut în mine răspunsurile la toate întrebările legate de actorie. Ne-am regăsit după ce m-am întors din America și o să îi fiu mereu recunoscătoare pentru prezența în viața mea.

În State, am avut o profesoară care mi-a dat încrederea că pot să joc orice rol. Vedeţi dumneavoastră, când ajungi acolo primul lucru pe care îl afli este că trebuie să te încadrezi într-un clișeu. Tu o să joci genul ăsta de rol pentru că arăți așa și pentru că se caută figurile est-europene care să fie așa și pe dincolo. Ea însă avea 70 și ceva de ani și deja începuse să-și piardă memoria, însă m-a marcat felul în care a știut să mă ghideze spre o încredere totală în mine, în ceea ce fac, în locul meu în universul actoriei.

„Celebritatea o știam, crescusem cu ea în casă. Visam la Hollywood, dar nu era răspunsul pentru o viaţă împlinită”

N-ați fost tentată să rămâneți în SUA pentru a vă construi o cariera artistică americană?

– Eh, ba cum să nu! La 14 și la 18 ani numai asta visam! Când am ajuns acolo mi-am dat seama că nu mai era visul meu! Voiam să fiu actrița care face diferența, care joacă pentru trei oameni, dar care schimbă ceva în ei. Mi-e greu să explic, însă celebritatea o știam, crescusem cu ea în casă, am văzut că nu era răspunsul la o viață împlinită decât dacă era bazată pe ceva puternic, pe ceva semnificativ. Or, celebritatea la Hollywood venea din filme la care eu fie adormeam, fie îmi băgam capul între mâini de jenă. Nu erau genul meu deloc. Nu vreau să par snoabă! Pur și simplu nu mă vedeam jucând rolurile acelea. Atunci am știut că prefer stilul european.

Ați interpretat, pe scenă, rolul Marthei Bibescu, un personaj controversat dar căreia s-a spus că îi semănați, fizic și mai ales prin caracterul puternic.

– Serios? Nu știu dacă semănam cu Martha, adică aș vrea eu, mă bucură, mă flatează că s-a spus asta!! Ce drăguț! Sper să îi semăn și la caracter. Sunt mică de statură, dar în familie deseori sunt asemuită cu un vulcan când simt că nu găsesc dreptatea acolo unde o caut. Adevărul e că pot fi politicoasă și sensibilă în aceeași măsură în care pot să mă contrazic parte în parte cu oricine, fie bărbat sau femeie. Dar cred că asta face parte din natura duală a oricărui artist.

Ați mai afirmat că „Teatrul este sufletul meu, filmul, ambiția mea!”.

– Eu sper să fie împărțite egal. Dar, sincer, mă văd trezindu-mă dimineața într-o cămăruță care dă direct pe scenă și noaptea adormind printre scaunele de la teatru.

„Sunt fascinată de știrile despre felul în care se regenerează planeta, acum în pandemie”

Între preocupările dumeavoastră recente, se numără predarea unui curs de actorie dedicat copiilor cu vârste între 10 şi 13 ani. Cum merge acest proiect și ce vă așteptați de la el?  

– Mă încarcă de o energie care îmi depășește așteptările. Sunt obișnuită să am grijă de copiii mai mici sau să mă înțeleg cu ei, de aceea mi se pare destul de simplu. Mie la vârsta lor mi-a fost destul de greu să găsesc astfel de cursuri și de aceea am răspuns pozitiv acestei provocări. Deocamdată învățăm unii de la alții și ne distrăm. Fac un fel de babysitting online pentru o oră și, cine ştie, poate unii dintre ei vor ajunge actori celebri într-o zi și își vor aminti și de mine. (râde simpatic)

Cum vedeți situația în care se află planeta, inclusiv România, confruntate cu pandemia de coronavirus? Cum răspundeți acestei dramatice provocări generatoare de sufe- rință, de atitudini, dar și de creație artistică?

– Sunt fascinată în primul rând de știrile prin care e arătat felul în care se regenerează planeta. În doar două luni s-au întâmplat adevărate miracole cu natura, deci există și o parte bună în toată situația asta. Este cumplit pentru bunici, pentru oamenii care probabil își închid afacerile, pentru cei care își pierd joburile. Însă cred că oamenii sunt tot parte din Creație, asemeni naturii ne vom regenera și ne vom regăsi. O vom lua de la capăt. Se vor găsi soluții. Eu sunt o optimistă incurabilă. Cât despre creațiile artistice, lumea mea continuă să creeze.

Gica Hagi şi Kira Hagi

Cum vi se pare, în general, viața la vârsta de acum? Ce greșeli n-ați vrea să faceți, ca om și ca profesionist?

– Am împlinit 24 de ani. Aș vrea să trec prin viață fără să judec pe nimeni. Iar ca profesionist mi-aș dori să îi mulțumesc pe toți. Și pe colegi, și pe regizor, și pe spectatori. E o misiune grea, dar încerc să fac tot posibilul.

Ce mesaj transmiteți generației din care faceți parte?

– Cred că după 21 de ani nimeni nu mai ascultă mesajele altora, fiecare încearcă să-și clădească drumul conform celor acumulate. În plus, nici eu nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi. Întrebați-mă peste vreo 20 de ani…

„Sacrificiul nu e niciodată inutil“

Filmul „Între Chin și Amin” a fost o reală provocare pentru actrița Kira Hagi, dar și o formidabilă șansă de autocunoaștere; mă refer la referințele pe care le-ați descoperit în legătură cu familia dumneavoastră și care v-au făcut să priviți inclusiv la modul biografic Fenomenul Pitești. Așa este?

– Am descoperit un univers întreg de care habar nu aveam. La școală nu zice nimeni nimic despre subiectul acesta, iar bunicii și părinții mei nu pomeneau copiilor despre asta. Abia în timpul filmărilor Papu, bunicul meu, care mă ducea pe mine și pe un coleg de set la filmare, a început să îmi povestească toată drama prin care a trecut și familia mea. Așa am aflat că străbunicul meu a murit cel mai probabil la Aiud (nu se știe sigur și asta e înfiorător! n.r. în perioada 1945-1965, închisoarea de la Aiud a fost folosită pentru condamnaţii politici), că unchi și mătuși de-ale mele au fost prin lagăre și că torturile la care au fost supuși oamenii de către oameni au existat și au fost mult mai cumplite decât ce a reușit Toma Enache să expună în filmul său. Da, a fost o perioadă din viața mea care a continuat cu o serie de autodescoperiri și de pelerinaje prin locurile acestea unde oamenii au suferit, locuri în care am ajuns împreună cu bunicii.

Ce ați învățat de la Tana, personajul pe care îl interpretați în filmul lui Toma Enache?

– Sacrificiul nu e niciodată inutil. Poate părea așa la momentul respectiv, însă pe termen lung sacrificiile sunt cea mai puternică formă de umanism de care putem da dovadă. Am învățat că nu trebuie să mă supun, fie că sunt femeie sau că sunt mică sau că mă aflu într-o conjunctură neprielnică.

Cum v-ați implicat în munca de echipă la acest film („Între Chin și Amin”)?

– Mi-a plăcut atât de mult pe set, încât am ajuns (e adevărat, întâmplător) să fiu Second AD, să fac programele actorilor, să organizez cam tot ce era de organizat. Am făcut-o firesc, pentru că era un film cu buget mic și toți am contribuit cu entuziasm și cu responsabilitate față de un trecut care trebuia obligatoriu să fie cunoscut.

„În familia Hagi, deciziile sunt la purtător“

Ce rol au avut și mai au tatăl dumneavoastră, mama și fratele atunci când cântăriți deciziile importante pe care trebuie să le luați? Cum comunicați în cadrul acestei celule primordiale în viața dumneavoastră și ce trăsături ale membrilor familiei credeți că se regăsesc și la dumneavoastră?

– Mă întreb dacă ceilalți actori sunt întrebați asta în interviuri. (râde) Nu știu, le povestesc tot ce se întâmplă în viața mea, pentru că așa suntem noi, însă deciziile sunt la purtător. Fiecare își alege drumul cum știe, cum a învățat, cum simte. Asta e regula în familie. Desigur, uneori pot fi de acord, alteori mi se pare mie că nu e cazul să mă bag într-un proiect pe care nu-l simt și unul dintre ei mă încurajează sau mă bate la cap să-l accept… Depinde de situație.

Cu ce ochi vă privesc cei din familie?

– Sunt artistă și cred că spun multe cu asta, și cu excepția lui tata – care are și el viziune de artist, pe el așa îl văd -, ceilalți se uită uneori la mine cu o mirare demnă de surprins în filme.

Tatăl dumneavoastră speră să puteți face, într-o zi, un film și să scrieți o carte despre viața lui. Cum răspundeți unei asemenea provocări?

– E un proces care durează, nu e simplu pentru că trebuie să mai capăt și eu experiență în zona asta, să mă documentez. E un proces în lucru, nu vă pot spune însă cât va dura.

Vă mulțumesc pentru acest interviu și vă doresc o carieră strălucită!

– Mulțumesc și eu pentru că vă îndreptați atenția spre mine!

Închide ×

FANATIK.RO utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea si în activitatea curentă a FANATIK.RO cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie.

Am înțeles