146 de ani de la proclamarea Independenței. Întâmplări mai puțin știute din documentele vremii. “Guvernul rus declină, pentru moment, oferta României”

Pentru România, ziua de 9 mai trebuie să reprezinte, în primul rând, proclamarea Independenței de stat și abia ulterior „ziua victoriei” în războiul care ne-a adus, în 1945,… atârnarea de imperiul sovietic. La 9 mai 1877, românii s-au scuturat de umilința otomană, care durase de secole. Lucrarea „Cronica participării armatei române la războiul pentru independență” reliefează documentele acelor vremuri, începând cu celebrul discurs al lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem în stare de răzbel, iar Camera și Senatul au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile cu Înalta Poartă!”.

Mihail Kogălniceanu, în documentele vremii, despre proclamarea Independenței: „În stare de răzbel, cu legăturile rupte de Înalta Poartă, ce suntem? Suntem independenți!”

În anul 1977, cu ocazia Centenarului proclamării Independenței României, apărea, la Editura Militară, cartea intitulată „Cronica participării armatei române la războiul pentru independență”. Lucrarea este una curajoasă, pentru că propune cititorului documente autentice ale vremii, inclusiv mărturii referitoare la Domnitorul Carol I. În perioada comunistă, când orice apropo legat de monarhie era strict interzis și chiar condamnabil, apariția acestei cărți a fost, cu adevărat, un episod luminos.

Poate că pentru a putea evada mai lesne din rigorile comunismului, în echipa de academicieni care au coordonat volumul, generalul maior Constantin Olteanu și coloneii Vasile Mocanu, Florian Tucă și Gheorghe Stoean, a fost cooptat… cu voia dumneavostră (ca să folosim o sintagmă celebră), ultimul pe listă, colonelul dr. Ilie Ceaușescu.

Înainte de a intra în subiectul propriu zis, este necesară o scurtă aducere aminte a contextului istoric. Principatul României a intrat în Războiul Ruso – Turc, în ciuda refuzului Petersburgului, cauzat de faptul că eternul prieten rus nu dorea ca țara noastră să participe la ulterioarele tratative de pace care priveau împărțirea teritoriilor, în cazul unei victorii. Totuși, după „glorioasele” bătăi suferite de armata rusă (40.000 de soldați căzuți în fața trupelor conduse de Osman Pașa), la 4 aprilie (16 aprilie, după alte surse), România și Imperiul Rus au semnat un tratat care permitea armatei țariste să tranziteze teritoriul nostru, cu condiția respectării integrității teritoriale a României.

Digi24.ro

Cum a devenit MAGA obsedată de frații Tate și Călin Georgescu. Interesul dreptei americane de pe net pentru România

Imediat, la granița dunăreană a fost mobilizat un efectiv de aproximativ 120.000 de soldați. La vremea aceea, România, un principat mic, cu aproximativ 5 milioane de locuitori și cu alte 5 milioane răspândite în imperiile vecine, nu putea fi socotită un factor important în politica europeană. Mai târziu, după victoriile de la Grivița, Opanez, Smârdan și mai ales Plevna, acolo unde Armata Română s-a acoperit cu lauri, această țară a început cu adevărat să existe.

Să ne întoarcem, însă, la momentul pe care îl sărbătorim astăzi… și în fiecare zi. Referindu-se la ziua de 9 mai 1877, autorii cărții citează din memoriile lui Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al acelor vremuri. Kogălniceanu, ca și alți fruntași ai vieții politice românești din respectiva perioadă, era un apropiat al cercurilor politice și francmasonice franceze și fusese unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 din Moldova și ai Unirii de la 1859, sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza. Liberal moderat, cu excepția crizei din 1864, care a dus la lovitura de stat provocată de Cuza Vodă pentru implementarea reformei agrare, Kogălniceanu știa că alianța cu Rusia era, practic, singura soluție pentru România de a-și îndeplini dezideratul independenței.

Digisport.ro

Vinicius Junior, în centrul unui scandal uriaș: ”Are doar 16 ani! Ești nebun?”. Starul lui Real Madrid nu a stat pe gânduri

Pe sistemul neaoș „te faci frate și cu dracu’ până treci puntea”, Kogălniceanu a rostit în plenul Adunării Deputaților discursul proclamării Independenței: „Domnilor, și Camera și Senatul au recunoscut că suntem în stare de răzbel, au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă și că acele legături sunt rupte mai întâi de Înalta Poartă. În stare de răzbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți! Suntem națiune de sine stătătoare!”.

Misiunea încredințată fraților și fiilor care mor la hotare

Discursul lui Kogălniceanu a continuat, în aceeași manieră: „Suntem în stare de răzbel cu turcii. Legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, iar când va fi pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consfinți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare. Așadar, domnilor deputați, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanței naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

În virtutea evenimentelor, discursul lui Mihail Kogălniceanu nu trebuie privit în nicun caz ca fiind unul patriotard, așa cum ar fi, probabil, tentate unele „eminențe” nu chiar eminente, care privesc naționalismul luminat drept o marotă a vremurilor apuse. Din contră. A fost un act necesar și meritoriu. Așadar, să continuăm:

„Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, că avem conștiința muncii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii, ca să păstrăm această țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și această misiune este, în momentul de față, încredințată fraților și fiilor noștri care mor la hotare”, a mai spus ministrul de externe al Principatului României.

Cea mai mare manifestație publică, de la Unirea Principatelor

În urma declarării Independenței de stat a României, Adunarea Deputaților a votat o moțiune în care se arăta: „Camera, mulțumită de explicările guvernului ce a dat votul de la 29 aprilie anul curent, ia act că răzbelul între România și Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.

Documentele vremii menționează că proclamarea independenței depline a fost primită cu mare entuziasm, atât de deputați, cât și de mulțimea strânsă în jurul Parlamentului și pe străzile alăturate. Bucureștiul nu mai cunoscuse o asemenea stare euforică de la proclamarea Unirii Principatelor, în 1859. Mulțimea care se adunase pe Dealul Mitropoliei – studenți, negustori, meseriași, etc. – a aprins torțe și a cântat ore în șir „Deșteaptă-te, Române”. Numărul înrolărilor creștea de la minut la minut. România respira.

Imediat, șeful statului major al armatei țariste, generalul Nepokoitciski, a făcut cunoscut comandamentului rus numele comisarilor români și corpurile de armate ruse pe lângă care aceștia au fost distribuiți. N. Rosetti – Bălăceanu, pe lângă comandantul Corpului 11 armată. George Mărzescu, pe lângă comandantul Corpului 9 armată. Grigore Arghiropol, pe lângă comandantul Corpului 8 armată. Constantin Voinescu, pe lângă comandantul Corpului 9 armată. Acești comisari aveau rolul de a da concursul armatei ruse spre „a-și satisface nevoile și trebuințele ei”.

Carol I își motiva armata, pe ruși îi dădea „prudența” afară din casă

Scriam la începutul acestui articol despre mărturiile referitoare la Domnitorul Carol I. În lucrarea amintită se precizează că, printr-un Înalt Ordin de Zi, Majestatea Sa s-a adresat oștirii, chemând-o ca în momentele grele prin care trece țara să fie la înălțimea speranței pe care România și-o pune în ea. Autorii cărții „Cronica participării armatei române la războiul pentru independență” citează drept sursă publicația „Monitorul Oastei”, numărul 11, din 22 mai 1877, din care vă oferim discursul Domnitorului Carol I:

„Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați – citim în ordin – în momentele grave prin care trece țara noastră, România întreagă are ochii ațintiți asupra voastră, ea pune în voi toate speranțele sale. În ora luptei aveți înaintea voastră faptele bătrânilor oșteni români. Aduceți-vă aminte că sunteți urmașii eroilor de la Rovine și de la Călugăreni. Drapelul sub care voi luptați este în mijlocul vostru însăși imaginea patriei. Urmați-l, dară, vitejește, și când odată laurii păcii vor reînverzi pe munții și pe câmpiile României, patria, cu recunoștință, va înscrie numele bravilor ei apărători pe frontispiciul edificiului independenței române”.

Toate bune, frumoase și exuberante, dar… nu prea. Generalul Ioan Ghica, agentul diplomatic al României la Petersburg, a informat Ministerul de Externe că a avut o convorbire cu cancelarul Rusiei, Alexandr A. Gorceakov, în legătură cu dorința României de a lua parte la război alături de ruși. Aliatul din est nu era atât de bucuros în privința unei colaborări cu românii, dar, pe parcurs, din pricina incompetenței armatei ruse, umilită de trupele turcești, lucrurile s-au schimbat.

În nota sa, diplomatul a arătat: „Am văzut, cu toate reticiențele sale, că guvernul rus declină, pentru moment, oferta cooperației, de teamă ca nu cumva cooperarea noastră să compromită Rusia în fața puterilor și să nu dea loc la complicații. El ține mai presus de orice să pară corect. De asemenea, evită să ia angajamente, oricare ar fi ele, rareori față de noi. Probabil, cartierul general ar voi cooperarea, cu condiția ca armata română să fie sub comanda marelui duce”.

Der Osten: „Milioane de români din Transilvania, Banat și Bucovina urmăresc cu simțăminte frățești lupta glorioasă a fraților lor”

Revenind la ziua de 9 mai 1877, ziarul „Telegraful” a publicat un articol în care comenta evenimentul istoric al programării independenței absolute a României de către Camera Deputaților și de către Senat. În prima parte a articolului se arată următoarele:

„România, profitând de evenimente și de provocările ce i se făcuseră, nu putea să mai stea cu mâinile încrucișate, nu putea să se mai mulțumească pe o independență numai de drept, ci să o declare și în fapt, să se afirme prin forță că este capabilă de a avea, fie chiar în contra voinței necugetate a celor de la Stambul. Cauza României este azi, după noi, nu numai independența ei, ci pacea la Dunăre, acea pace de care s-a interesat Europa și pe care cu durere am văzut că nu a reușit a o avea prin Tratatul de la Paris. Cauza noastră, prin urmare, este cauza Europei civilizate și astfel trebuie să sperăm că, așa cum noi o apărăm, nu vom fi dezaprobați”.

În urma proclamării independenței de stat absolută a României, Adunarea Deputaților, în unanimitate de voturi, a anulat plata tributului în valoare de 914.000 de lei către Imperiul Otoman. Suma respectivă a fost alocată „pentru întreținerea armatei, pe anul curent”. Și ostilitățile nu au întârziat. La 10 mai 1877, pentru a preveni orice tentativă a trupelor otomane de a debarca pe malul românesc al Dunării, comandantul Corpului 1 armată, generalul George Lupu, i-a ordonat colonelului Matei Vlădescu, comandantul Brigăzii 1 din Divizia 2 infanterie să deschidă focul asupra navelor inamice care navighează pe fluviu, între localitățile Salcia și Pristol.

Acesta a fost doar începutul unui „răzbel” legitim și pentru care am așteptat poate prea mult. Oamenii acelor vremuri, Mihail Kogălniceanu, Domnitorul Carol I, Armata și Poporul Român s-au împodobit cu renaștere. Astăzi, la 9 mai, fie că sărbătorim Ziua Victoriei împotriva Germaniei naziste, fie Ziua Europei, celebrăm în primul rând  începutul războiului care a repus această țară în drepturile sale, cel puțin până la 1 decembrie 1918.

În legătură cu ruperea relațiilor de dependență față de Poarta Otomană, ziarul austriac „Der Osten” a consemnat: „Legăturile care țineau de secole pe România legată de Turcia sunt sfâșiate. România e liberă și independentă. Milioane de români din Transilvania, Banat și Bucovina urmăresc cu simțăminte frățești această luptă glorioasă a fraților lor”.