Leo Badea face o analiză complexă a antrenorilor români care au scris istorie: „Lucescu, numărul 1”

De când nea Mircea Lucescu a preluat naționala toată lumea bună a fotbalului, aici mă refer la oamenii de fotbal și la presa sportivă în particular, toți parcă au înnebunit, par că au intrat într-o competiție, cine îl laudă cel mai tare pe Lucescu. Unii chiar au ajuns să-i atribuie merite pe care nea Mircea nu le are.

Toți cei care iubim fotbalul știm că visul sacru al lui Lucescu este să fie numărul 1. După aceste două meciuri cu Kosovo și Lituania mi-am pus și eu întrebarea. Este cu adevărat Mircea Lucescu, pentru fotbalul românesc, cel mai important om în momentul ăsta?

Vă invit pe toți să analizăm la rece, cu pixul în mână performanțele realizate de toți antrenorii români. Am să spun de la început că valoarea unui antrenor nu se regăsește neapărat în a așterne pe o hârtie niște performanțe, nu doar niște cifre pot defini un antrenor, nu doar niște titluri pot face diferența între antrenori. Din punctul meu de vedere, în lupta pentru primii 4, adică un careu de ași, antrenorii români din toate timpurile, oricât i-aș îndrăgi pe unii dintre ei, nu pot intra în luptă, Cosmin Olăroiu, Dan Isăilă sau Cosmin Contra. Acești 3 antrenori fiind ancorați mai degrabă în lupta cu gradele Celsius ridicate din termometrele țărilor unde antrenează, decât cu reale performanțe în fotbalul din zona arabă.

Nu spun ca unii că în zonă se antrenează cămile sau alte aberații de genul acesta. Nu fac greșeala să desconsider lumea fotbalului arab, nefiind un fin cunoscător al fenomenului, dar nici nu pot să pun semnul egal între fotbalul din Europa sau din zona fierbinte, adică America de sud și fotbalul arab.

Digi24.ro

VIDEO. Mărturia unei sportive, despre antrenorul acuzat de proxenetism: „A intrat peste mine...”

Piți, Loți sau Piști în careul de ași?

Laszlo Boloni este un antrenor care o să rămână în istoria fotbalului mondial ca fiind cel care l-a descoperit și promovat pe marele Cristiano Ronaldo. Loti este un antrenor extrem de apreciat în fotbalul vorbitor de limba franceză. Din pacate nu a reușit decât să antreneze echipe din eșalonul doi valoric. A antrenat Nancy, Metz, Rennes, Monaco, Lens sau Antwerp. A clădit echipe care au impresionat prin dișciplină, fotbal bine dirijat și gestionat de pe bancă. Boloni, un antrenor foarte bine informat și pregătit, a izbutit doar cu o muncă titanică să își facă o carieră lăudabilă. A câștigat atât cu Standard Liegem dar și cu Sporting Lisabona, atât campionatul cât și cupa în țările respective.

Orgolios din fire, știu că Victor Pițurcă se va supăra pentru că nu a fost inclus în careul magic al antrenorilor. Nu ne lasă cifrele să îi acordăm ok-ul, nu are suficiente argumente pentru a ridica pretenții să intre în lupta pentru antrenorul numărul 1, întrucât, oricât am vrea, Piți are prea puține performanțe cu echipele antrenate. Doar la Steaua se poate mândri cu titlul câștigat cu o Cupă și o Supercupă, deoarece la Universitatea Craiova n-a câștigat nimic, iar în afara granițelor nu a rupt gura târgului, a antrenat doar AL Ittihad fără nicio realizare concretă. În favoarea sa sunt însă calificarea la europeanul din 2008. România sub domnia lui Pițurcă nu a strălucit dar a lăsat impresia unei echipe solide, deși n-a reușit să iasă din Grupa Morții, a lăsat o impresie plăcută la european, dar și un regret că se putea mai mult.

Ștefan Kovacs, mai cunoscut ca Piști Kovacs, este singurul antrenor român care a reușit să câștige tripla continentală. Piști este cunoscut în Europa ca antrenorul care l-a îmblânzit pe celebrul Cruyff dar și ca antrenorul care implementat la marele Ajax al anilor ‘70 filozofia fotbalului total. Bilanțul lui nea Piști mă scutește de orice comentariu. A câștigat cu Ajax 2 campionate și o Cupă a Olandei. Fabulos este faptul că a reușit să câștige 2 Cupe ale Campionilor Europeni urmate o Supercupă a Europei și o Cupă Intercontinentală, deci a reușit să câștige tripla continentală.

Il Luce versus nea Imi și Tata Puiu

Consider că Mircea Lucescu, Emeric Ienei și Anghel Iordănescu sunt cei mai titrați și mai valoroși antrenori din România. Am să încep în ordine alfabetică, pentru a nu deranja uriașele orgolii ale celor 3 magicieni.

Digisport.ro

A lăsat mașina primită de la Ion Țiriac în parcare, iar acum a spus ce lecție de viață a învățat după medalia de la JO

Anghel Iordănescu a fost poreclit Puiu când era fotbalist, iar ca antrenor a primit porecla Tata Puiu. Cu acest apelativ este răsfățat celebrul antrenor chiar și de familia sa. A început cariera de antrenor cu un uriaș succes, câștigarea cu Steaua a Cupei Campionilor Europeni. Chiar dacă din poziția de secund, performanța rămâne una uriașă.

La Steaua, ca principal, are 4 titluri de campion, 3 Cupe ale României. Tot cu Steaua a reușit să câștige Supercupa Europei dar și prezența în finala Cupei Campionilor Europeni pierdută în ‘89 în fața unui Milan formidabil. A antrenat Anorthosis Famagusta în Cipru, iar în zona arabă Al Hilal, Al Ain și Al Ittihad.

Iordănescu a dovedit și în lumea arabă că este un antrenor uriaș pentru că a reușit să câștige de două ori cu echipe diferite; Cupa Campionilor Asiei în ‘99 cu Al Hilal și în 2005 cu Al Ittihad, Cupa Președintelui Arabiei Saudite cu Al Ain în 2001 și Cupa Campioanelor Cluburilor Arabe cu Al Ittihad în 2005. Pentru națională, Anghel Iordănescu a reprezentat cheia succesului. A calificat România la două Campionate Europene, 1996 și 2016, și două calificări la Campionatele Mondiale din 1994 și 1998.

În septembrie 1994 a fost ridicat în grad, General maior, iar în 2014 a fost înaintat în gradul de General locotenent, cu 3 stele pentru merite deosebite. Cred cu tărie că Iordănescu, dacă în finala Cupei Campionilor Europeni cu Milan nu ar fi mâncat bătaie, adică Gullit și Van Basten nu ar fi marcat pe nou Camp Nou pe 24 mai ‘89, sau dacă în ‘94 Kennet Andersson nu ar fi profitat de neînțelegerea dintre Gică Popescu și Prunea, sau dacă Dan Petrescu și Miodrag Belodedici înscriau, acum vorbeam despre Iordănescu ca fiind cel mai mare antrenor din toate timpurile din România.

Următorul monstru sacru al fotbalului românesc este Emeric Jenei. Nea Imi este fără îndoială un adevărat lord. Jenei este lordul fotbalului românesc. A uluit generații întregi de fotbaliști prin modul extrem de elegant și civilizat cu care li se adresa. Jenei este categoric un monument de corectitudine și respect.

Antrenorul Emeric Jenei este principalul „vinovat” al celei mai mari performanțe românești. Steaua București a reușit uriașa, și de fapt, unica performanță a fotbalului din România, câștigarea Cupei Campionilor Europeni pe 7 mai 1986. Jenei reușea uriașa performanță cu o echipă formată din jucători români. Am să reamintesc 11-le de bază al echipei Steaua: Duckadam- Iovan, Bumbescu, Belodedici, Barbulescu – Balint, T Stoica, Boloni, Majaru – Lacatus, Piturca.

O zi scrisă cu litere de aur în istoria noastră. Cu adevărat echipa de aur a fotbalului din România. Jenei ca antrenor, dar și ca om, este definit ca fiind o persoană exrem de spontană, cu o inteligență mult peste medie și un om de o simplitate și modestie incredibile. Nu a reușit în afara granițelor să-și impună filosofia, nereușind foarte multe nici la echipele de club MOL Fehervar sau Panionios, nici la naționala Ungariei.

A reușit însă, după 20 de ani, să califice România la CM ‘90 din Italia, dar și la Campionatul European din 2000. DOMNUL JENEI, scriu cu litere mari pentru a întări respectul pe care îl port, a fost înaintat în grad de general de brigadă cu o stea în 8 mai 1998.

Și ultimul, dar niciodată cel din urmă, pe lista noastră este de fapt și câștigătorul acestui trofeu imaginar, antrenorul numărul 1 al României, Mircea Lucescu.

Mircea are avantajul că s-a apucat foarte devreme de antrenorat. A început în ‘79 cu Corvinul Hunedoara și fiind foarte pasionat de meseria asta la care toți avem senzația că ne pricepem, a fost promovat la națională în 1981. Roadele muncii au aparut în ‘84 când Lucescu a reușit să califice România la Campionatul European din 1984 din Franța, unde, atenție (!) s-au calificat doar 8 echipe, iar România s-a calificat lăsând acasă campioana mondială Italia.

A urmat o perioadă la Dinamo, acolo unde avea să formeze o echipa fantastică dar care n-a reușit o performanța europeană, iar după ‘90 fiind dezintegrată. Lucescu are marele merit de a fi antrenat cu rezultate bune în Italia; a antrenat Pisa, Brescia, Reggiana sau Inter, ultima pentru o perioadă scurtă de timp.

Lucescu este tipul de om care nu s-a ferit de marile provocări ale fotbalului mondial. În România, după ce a câștigat titlul cu Dinamo, nu s-a sfiit să meargă la Rapid și să câștige campionatul. Fără teamă a procedat și în Turcia, acolo unde a câștigat campionatul atât cu Galatasaray în 2002, cât și cu Besiktas în 2003, iar ultima provocare internațională a trecut de la Sahtior la Dinamo Kiev.

Lucescu a reușit o mare performanță și in 2000 când a câștigat Supercupa Europei cu Galatasaray contra echipei Real Madrid. Reușitele lui Lucescu nu s-au oprit aici și a reușit în 2009 să câștige Cupa UEFA cu Sahtar Donetk în finală învingând pe Werder Bremen. În palmaresul sau Lucescu mai sunt și Supercupa Rusiei, câștigată cu Zenit Saint Petersburg.

Dacă tragem o linie și numărăm titlurile câștigate, nivelul la care a antrenat, faptul că a rezistat în campionate puternice: Italia, Turcia sau Ucraina, trebuie să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului și să spunem fără nicio emoție că Mircea Lucescu este numărul 1.

Lucescu a făcut performanță acolo unde unii nici măcar n-au reușit să ajungă: a reușit 2 uriașe, performanțe internaționale, reamintesc; Supercupa Europei în 2000 cu Galatasaray și câștigarea Cupei UEFA în 2009 cu Sahtior Donetk. Lucescu strălucește cu adevărat, a făcut-o în România,a făcut-o și în Europa.

Lucescu a preluat Naționala într-un moment în care Edi, spre exemplu, n-a mai avut curajul să meargă mai departe, Hagi s-a temut și el și a refuzat, deși la Hagi cred că a fost altceva la mijloc. Ar fi corect să spunem că mulți dintre noi am gândit că Il Luce își va compromite cariera și că o să sfârșească nereușind să facă din România o echipă puternică.

Eu cred că îi vine ca o mănușă lui Lucescu funcția de selecționer, are prea multă experiență și o valoare prea mare ca antrenor ca să ne îndoim de reușita lui Lucescu. Acum, după un fabulos 3 – 0 dat unei echipe mai valoroasă pe hârtie, Kosovo, a urmat un duș cam rece cu Lituania.

Este evident că mai sunt foarte multe de reglat. Totuși, nici măcar Lucescu nu are o baghetă magică, dar măcar avem siguranța faptului că nu e un antrenor care învață, care crește în același timp cu echipa.

Lucescu, prin simpla lui prezență pe bancă impune respect sau teamă. Sunt sigur că Mircea o să reușească să-i dea mai multă consistență și echilibru în joc unei echipe formata de Edi Iordănescu. Mă bucură enorm ultimele zvonuri că ar renunța la Pușcaș, pe care l-a catalogat drept un jucător ineficient, iar titularizarea lui Târnovanu mă liniștește pentru că Lucescu se gândește și la viitor.

Nu fac parte din categoria aplaudacilor lui Lucescu, dar asta nu mă împiedică să nu fiu corect și să-i recunosc valoarea, forța și inteligența pe care le transmite, pe care le degajă Lucescu.

Nu mă feresc să-l apreciez și să îl laud pe Lucescu. Îi avertizez însă pe cei care cred că venirea lui Lucescu a rezolvat toate problemele de la echipă. Avem antrenor la națională, avem niște jucători de perspectivă, jucători care promit, formăm o echipă echilibrată dar pentru a reuși să ne batem cu granzii nu e suficient ce avem la ora asta. Avem nevoie și de material uman de calitate. Avem nevoie de jucători care să se impună în echipele mari ale Europei. Avem mult de muncă. Avem nevoie de răbdare pentru că mai este mult până departe. Visăm la mondiale, visăm să batem Franța sau Belgia dar putem face aceste lucruri?