Sport

Lilian Thuram, interviu savuros despre cariera lui! Ce păţeau petrecăreţii de la FC Barcelona şi cea mai urâtă echipă în care a jucat

Fostul mare internațional francez Lilian Thuram a acordat un amplu interviu cotidianului L'Equipe în care a povestit și despre ratarea unui transfer la Manchester United.
14.12.2021 | 14:03
Lilian Thuram interviu savuros despre cariera lui Ce pateau petrecaretii de la FC Barcelona si cea mai urata echipa in care a jucat
ADVERTISEMENT

Recordmanul de selecții al naționalei Franței, Lilian Thuram, mai este implicat în fotbal doar prin intermediul băieților săi, Marcus, atacantul de 24 de ani al Borussiei Monchengladbach și participant la EURO 2020 cu selecționata “cocoșilor galici”, și Khephren, mijlocașul de 20 de ani al lui Nice. Din momentul retragerii sale, în 2008, fostul campion mondial și european s-a dedicat total fundației sale, “Educație contra rasismului”, pe care a înființat-o în perioada în care juca la FC Barcelona.

De 12 ani, Thuram este implicat activ în numeroase activități din Franța și din teritoriile de peste mări, unde participă la diverse dezbateri pe tema rasismului și a altor discriminări în școli, colegii, licee și universități, iar acțiunile sale i-au adus titlul de Doctor Honoris Causa, oferit de universitățile din Stockholm și Stirling.

ADVERTISEMENT

Prezent de 142 de ori în naționala Franței, pentru care a marcat două goluri, ambele în semifinala Cupei Mondiale din 1998 cu Croația, Lilian Thuram a revenit asupra carierei sale de fotbalist într-un interviu spumos acordat jurnaliștilor de la cotidianul L’Equipe.

“Zidane nu era doar talentat, era și muncitor și un caracter puternic”

Care este jucătorul cel mai puternic alături de care ați jucat?

– Zinedine Zidane. Prima oară când l-am întâlnit în echipa Franței, aveam 17 ani și jumătate. La încălzire, jongla, trimitea mingile foarte sus în aer, apoi jongla din nou. Nu am mai văzut niciodată pe cineva de vârsta mea să facă așa ceva cu o minge. Apoi, i-am urmărit evoluția până la fotbalistul care a confirmat în Italia. Nu mi-a plăcut niciodată că s-a lăsat să se creadă că era doar înzestrat și talentat. Zidane era și un muncitor deosebit, foarte riguros, cu un caracter puternic.

ADVERTISEMENT

Cel mai puternic adversar înfruntat?

– Ronaldo, evident. Nu conta unde atingea mingea, toată lumea era în alertă, putea declanșa o acțiune care să ducă la marcarea unui gol. Era mereu plăcut să joci contra lui. Când îți place să te confrunți cu mari jucători, asta se transformă în amuzament. Era și momentul de a te dezvălui ție.

Cel mai rău jucător?

– Carlos Mozer avea această reputație la Marseille. Dar ce înțelegem prin rău? Eu eram foarte agresiv. La Parma, l-am cunoscut pe Fernando Couto, un băiat foarte calm și amabil în viața de zi cu zi, dar care devenea un cu totul alt om pe teren. Putea să dea niște lovituri care făceau mult rău.

ADVERTISEMENT

La Barcelona, un fotbalist era încuiat în sala de masaj când nu se putea antrena din cauza nopților pierdute

Jucătorul cel mai nebun?

– Gigi Sartore, de la Parma. A avut ceva probleme cu justiția italiană pentru niște meciuri trucate și, mai recent, pentru că a cultivat 106 plante de cannabis într-o fermă în apropiere de Parma. Era un tip și foarte emotiv. Într-o zi, a izbucnit în lacrimi în plin antrenament pentru că își pierduse pisica.

Jucătorul cel mai petrecăreț?

– Cum eu nu ieșeam, e dificil de răspuns. La Barcelona, un jucător pe care nu o să-l citez era adesea incapabil de a se antrena. În unele dimineți, vedeam că nu este în cea mai bună condiție. Îl închideam în sala de masaj ca să doarmă. Suporterii care asistau la ședințele noastre de antrenament nu înțelegeau.

ADVERTISEMENT

Momentul când v-ați simțit cel mai puternic?

– În primii mei ani la Parma. La întâlnirea cu Carlo Ancelotti, am învățat mai multe lucruri esențiale pentru un fundaș. În primele meciuri, îmi spunea să merg în tribună pentru a vedea cum se mișcă linia defensivă. În Italia, am învățat importanța tacticii și a inteligenței mișcării în teren. A fost perioada în care am simțit că am progresat cel mai mult. Cu această senzație de a deveni mai inteligent, jocul devine mai ușor și îți poți evidenția calitățile.

Cine l-a făcut să demitizeze rolul antrenorului

Momentul când v-ați simțit cel mai rău?

– Metz – Monaco, primul meci televizat la care am participat. Cu o zi înainte, văzusem un jucător comițând o greșeală enormă în Bundesliga și speram să nu mi se întâmple și mie același lucru. Am făcut și mai rău. Greșisem deja la primul gol. Francois Calderaro, atacantul lui Metz, mi-a strigat: “în spate, în spate”, eu trimit mingea înapoi și el înscrie. Apoi, la un duel aerian, îmi lovesc colegul, Claude Puel, care era singur. Cad pe gazon, cu buza însângerată, și încasăm al doilea gol. În ziua următoare, Arsene Wenger m-a chemat în biroul său și mi-a spus: “Nu îți face griji, cei mai bătrâni îți vor explica”. Ce mi-au zis a fost că greșeala face parte din joc și că trebuie să acceptăm asta. Aceste cuvinte m-au urmărit întreaga mea carieră și mă însoțesc și astăzi.

Sfatul unui antrenor pe care nu l-ați înțeles niciodată?

– Când eram tânăr, Tomislav Ivic, care fusese la PSG și Marseille, ajunsese la Monaco. Am profitat de venirea lui pentru a-l întreba ce trebuie să fac pentru a progresa. Mi-a spus: “Tu, un fundaș foarte bun. Tu, nu depăși mijlocul terenului”. Era halucinant. Răspunsul lui m-a făcut să desacralizez rolul antrenorului. Destui spun lucruri care nu contează, credeți-mă.

Și cel care v-a marcat cel mai mult?

– Clar, Arsene Wenger. Fie că este vorba de fotbal sau de viață, în general. Când eram tânăr, a scris o frază pe o tablă: “Putem progresa la orice vârstă.” Asta mi-a rămas până astăzi.

Pedro Munitis, atacantul care i-a provocat cele mai mari coșmaruri

Atacantul pe care detestați să îl întâlniți?

– La începutul carierei mele, Patrice Garande, foarte inteligent în deplasarea lui, aveam adesea impresia că a dispărut de pe teren, nu îl mai vedeam. Era foarte complicat. Dar cel care mi-a pus cele mai mari probleme a fost Pedro Munitis, în sfertul de finală de la EURO 2000. Era mult mai scund și mult mai rapid decât mine, nu reușeam niciodată să îl prind. La pauză, mi-am schimbat chiar ghetele, dar nimic nu a ajutat. Fără să înțeleg de ce, antrenorul a decis să îl schimbe. Mult timp după aceea, aveam coșmaruri gândindu-mă la el. Dacă cineva voia să intru în panică, era suficient să spună: “Atenție, uite-l pe Munitis”.

Cel mai mare regret?

– Finala Cupei Mondiale din 2006. Eu am avut șansa de a câștiga o Cupă Mondială. Mi-i imaginez pe ceilalți jucători care erau la prima lor finală și au pierdut-o. Este un sentiment oribil.

Cel mai important gol al carierei?

– Golul egalizator împotriva Croației, în semifinalele Cupei Mondiale din 1998. Atunci, toată lumea credea că eram enervat de faptul că fix la faza dinainte îl ținusem în joc pe Suker la golul croat. Este fals. Pe teren, nu aveam conștiință. De fapt, furia mea provenea de la o mică frază pe care mi-a spus-o la pauză Mario Stanic, colegul meu de la Parma: “Meciul acesta este pentru noi”. Nu puteam fi de acord.

Naționala Franței, adversara României la EURO 2008, era plină de imaturitate

Cea mai frumoasă echipă în care ați jucat?

– Naționala Franței din acea epocă, bineînțeles. La antrenamente, jucam din trei atingeri. Mingea nu ieșea niciodată afară. Am frisoane doar când vorbesc. Cum eram foarte mulți care jucam în străinătate, ne regăseam adesea duminică seara la reunire, fără a ne da întâlnire cumva. Doar pentru plăcerea de a fi împreună. În vestiar, râdeam foarte mult. Dar când intram pe teren, era doar concentrare și determinare. Ca să ne bată cineva, era foarte greu.

Și cea mai urâtă echipă?

– Echipa Franței din 2008. Eram deja bătrân atunci. Deci, mai puțin performant. Am simțit că va veni catastrofa. La începutul competiției, l-am prevenit pe Domenech că, în măsura în care nu prea jucam la echipa de club, nu puteam lega mai multe meciuri. Asta s-a întâmplat. În acea echipă, domnea o mare imaturitate. Mulți jucători nu au înțeles exigența extremă și tot ceea ce reprezentau atunci când erau în echipa Franței. Ceea ce s-a produs doi ani mai târziu în Africa de Sud, nu m-a surprins.

Transferul care nu s-a realizat?

– În ultimul meu sezon la Parma, mai multe cluburi m-au dorit. Am fost la un pas să semnez cu Manchester United. Am fost chiar să vizitez centrul de antrenament și cartierul unde locuiau jucătorii. Și Real Madrid era pe fir. Cele două cluburi din Milano erau, de asemenea, interesate, dar am ales-o pe Juventus Torino. A fost o decizie foarte bună.

Ați fi putut să vă încheiați cariera la PSG?

– Da. În momentul vizitei medicale, doctorul care mi-a făcut ecografia la inimă a descoperit că grosimea acesteia este prea mare. Glumind puțin, i-am spus: “M-ați speriat. Am avut un frate care a murit din cauza unei probleme cardiace și am crezut că o să îmi spuneți că nu mai pot juca fotbal niciodată”. Am văzut cum mina lui se descompunea. Asta e viața. Nu sunt un tip nostalgic. La 17 ani, am fost anunțat că nu voi mai putea juca vreodată din cauza unei probleme la genunchi. Am avut mult noroc să am cariera pe care am avut-o.

ADVERTISEMENT