Un loc de poveste din România nu se mai găsește deloc pe harta națională. Pare că a dispărut complet, așadar. Însă, există în continuare, problema fiind însă că mai are foarte puțini locuitori în prezent.
Cătunul Străuții de Jos, din comuna Bulzeștii de Sus, din județul Hunedoara este dat uitării de autorități. Atât de mult, încât nu l-au mai pus nici pe hartă. Din nefericire, nu este singura zona care se află într-o astfel de situație.
Un motiv al dispariției de pe hartă poate fi faptul că în Străuții de Jos, astăzi, majoritatea caselor sunt abandonate sau prăbușite, din cauză că nu au mai fost locuite de zeci de ani. Proprietarii lor au murit, s-au mutat în alte părți sau au ales calea străinătății.
Doar cinci oameni se mai găsesc în momentul de față în Străuții de Jos, care privesc nostalgici către curțile vecine pustii. Din când, în când, mai zăresc câte un turist, fascinat de priveliștea pitorească sau de construcția caselor.
Multe locuințe sunt făcute ca pe vremuri, din chirpici, iar acoperișul le este acoperit de paie. Tocmai acest aspect i-a atras pe unii turiști, din Capitală, care nu s-au dat în lături de la a-și achiziționa un imobil aici, în cătunul șters de pe hartă
”Unele case vechi din cătunul Străuți din Hunedoara, acum asimilat satului Grohot, au fost cumpărate de familii din București. Pot fi văzute, chiar dacă degradate, pe dealurile din jurul bisericii. Oamenii au spus că le vor recondiționa, pentru că vor să rămână satul rustic”, a spus Măriora, una dintre puținele localnice din Bulzeștii de Sus, potrivit Adevărul.
Mărioara și Ionel sunt aproape de o viață în Străuții de Jos și au mărturisit că multe familii și-au părăsit casele pentru a-și da copiii la școală, din cauză că unitatea de învățământ din zonă s-a închis.
”În trecut, satele erau populate, oamenii creșteau animale, semănau holde, porumb, cartofi, grâu, de toate. Dar mulți au plecat în Banat, pentru că au avut copii și nu mai aveau unde să îi dea la școală. A fost școală cu opt clase la noi, apoi s-a făcut cu patru clase, apoi a fost închisă.
Nici drum nu am avut până de câțiva ani. Așa, mulți au plecat din zonă, în Banat sau la Baia de Criș ori Brad, însă unii, cum suntem și noi, s-au reîntors”, au declarat cei doi vârstnici.
Nu doar pe case și școală s-a pus lacătul odată cu trecerea timpului, ci și pe ușa bisericii. Construită din lemn, este un adevărat monument istoric, care datează din 1866. Hramul său este Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și, pe cât este încă de frumoasă, nu a fost inclusă pe noua listă a monumentelor istorice.
De când a fost abandonată, pereții bisericii încep să se degradeze semn că în câțiva ani sau la un cutremur major, va fi pusă la pământ. În zadar, în 1937, i s-au făcut lucrări de renovare.
”Edificiul, acoperit integral cu tablă, a fost supus în anul 1937 unei ample reparaţii, suprafaţa interioară si exterioară a pereţilor fiind tencuită, iar şiţa clasică înlocuită cu tablă. Zestrea picturală a bisericii se rezumă doar la registrul împărătesc al tâmplei (executat în secolul al XIX-lea, într-o manieră populară, de un autor rămas necunoscut) şi la câteva icoane pe sticlă, de vechimi diferite. Anterior, obştea locală fusese deservită liturgic de o altă bisericuţă din bârne, mistuită de flăcări în martie 1849. Harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) îi atestă existenţa.”, spune preotul Florin Dobrei în volumul ”Bisericile ortodoxe hunedorene”.