La suprafață, numirea lui Reghecampf de către Becali ca antrenor al FCSB pare mai ales o alegere comodă pentru patron. Aduce un antrenor cu nume pentru galerie, dar care-i știe stilul de lucru în loc să aducă vreun „turbat” din categoria Mirel Rădoi sau Edward Iordănescu. Un fel de liniște și pace când vine vorba de cine trebuie să intre și cine trebuie să iasă din echipă, cu mențiunea că cel alintat Reghe are totuși un real talent manipulatoriu când vine vorba de-a-l convinge pe patron că X este totuși mai nimerit decât Y să joace.
Dar dincolo de faptul că Becali își asigură măcar aparent libertatea de mișcare prin această mutare, Reghecampf mai înseamnă ceva – o reaprindere reală a speranței multor fani FCSB că echipa lor va începe să trăiască și din prezent, nu doar din trecut.
În istoria recentă a echipei numite la un moment dat Steaua și acum FCSB, Reghecampf este cel mai important nume alături de cel al lui Olăroiu. Performanța europeană a lui Olăroiu este una mai mare pentru că a însemnat atingerea semifinalei Cupei UEFA (echivalentul Europa League de astăzi) și mai dulce pentru suporteri prin eliminarea Rapidului în „sferturile” acelei competiții.
Dar performanța lui Reghecampf este mai recentă – titluri mai recente, meciuri mari în Europa mai recente. Mai mulți actuali fani FCSB au trăit-o, mai mulți sunt capabili să și-o amintească. În plus, prin acel parcurs al lui Reghecampf (2012–2014), a oferit fotbalului nostru satisfacția nemaiîntâlnită de-a vedea o echipă românească dominând inclusiv fizic formații din fotbalul european mare.
Asta în condițiile în care, chiar și ieșind din fotbal și intrând într-una dintre activitățile care inspiră jocul de fotbal alături de vânătoare – războiul – victoriile noastre au fost mai mereu unele bazate pe un soi de istețime / viclenie și pe o adaptare la context – includ aici și clasica pârjolire a teritoriului în fața inamicului.
Dar n-avem cine știe ce izbânzi bazate pe dominare pură. Reghecampf și Neubert asta au făcut – au inventat o echipă în care contactul fizic cu adversarul n-a mai însemnat să cadă al nostru din picioare, ci să cadă al lor. Sau măcar să nu mai existe impresia că ai noștri sunt fizic niște juniori și ai lor niște monștri. Nu a contat doar că Steaua a învins Ajax sau Chelsea, a contat și cum a reușit acest lucru – fără stat cu fundu-n poartă, fără chinul de pe lume, fără noroc absolut. Ci printr-un fotbal care pe alocuri a fost total, deși simbolul acelei echipe în opinia mea a fost cuplul Bourceanu – Pintilii.
După niște zeci de ani de comunism în care am privit cu teamă la tătucul suprem și de parenting în care bătaia ne-a fost ruptă chipurile din Rai, o parte a românilor încă mai au nostalgia lucrurilor rezolvate prin disciplină extremă. De aici și dorința unor suporteri de-a vedea la echipa lor, indiferent care este aceasta, un antrenor care-i „sparge” pe jucători. Care-i aleargă până leșină. Care-i rupe la antrenamente până nu mai au glas să facă mofturi.
Nu mai vorbesc despre plăcerea perversă de-a-l vedea pedepsit pe ăla care câștigă ca fotbalist o grămadă de bani comparativ cu media societății nefăcând chipurile nimic altceva decât să se joace cu o minge.
De asta cred că Reghecampf este simpatizat și pentru că are aura celui care impune o strictețe nu doar aducătoare de rezultate, ci și cumva pedepsitoare pentru „filfizonii ăștia care nu joacă nimic”. Și cum la FCSB meciul cu Craiova (0–5) a însemnat o uriașă umilință pentru fani, venirea unui zbir ar putea produce evident și o satisfacție din categoria celei evidențiate de mine.
La cei 51 de ani ai săi, Reghecampf a intrat în ceea ce teoretic ar trebui să fie anii de aur ai unui antrenor – are suficient timp în urmă cât să beneficieze de experiență și suficienți ani înainte cât să aibă energie lacomă pentru performanță. Dar asta este doar o teorie.
Parcursul său inițial a fost unul exploziv și a înghesuit în prima parte a carierei ce a fost mai spectaculos. Reghecampf și-a făcut un debut real ca antrenor de o manieră aparent nefotbalistică – încercarea de-a-i pedepsi pe frații Costea de la Craiova pentru apucăturile lor neprofesioniste în ceea ce înseamnă alimentația – ei doreau să mănânce papanași, iar Reghecampf dorea să-i vadă fotbaliști.
A urmat parcursul uluitor cu Chiajna și trecerea la Steaua, cu care a jucat ceea ce mie mi s-a părut cel mai bun fotbal oferit de o echipă românească după Revoluție. Problema este că atunci l-a cumpărat la propriu prin plata clauzei de milioane una dintre cele mai importante echipe ale zonei arabe, Al Hilal-ul Arabiei Saudite, iar recent a fost antrenorul Al Hilal-ului din Sudan. Diferența dintre cele două este atât de mare încât te poți întreba firesc care este nivelul său. Răspunsul îl va da el prin intermediul FCSB.