Marele handicap al unei echipe grozave

Steaua este un paradox: o echipă capabilă să construiască excepţional, să-şi sufoce adversarul prin presing şi să-l ridiculizeze pe 80% din teren, dar care se bîlbîie îngrozitor în cei...
12.08.2013 | 19:19
Marele handicap al unei echipe grozave

Steaua este un paradox: o echipă capabilă să construiască excepţional, să-şi sufoce adversarul prin presing şi să-l ridiculizeze pe 80% din teren, dar care se bîlbîie îngrozitor în cei 20% decisivi. Echipa lui Reghecampf seduce prin vigoarea cu care aduce mingea în apropierea porţii inamice, unde brusc se moleşeşte, îi scade bărbăţia, asemeni unui flăcău cuceritor cînd face curte unei femei frumoase, dar lamentabil cînd lucrurile iau viteză. Ce să mai tura-vura: Steaua suferă de sindromul adolescentului cu coşuri, seducător prin poeziile sale de amor, însă dezamăgitor cînd doamna, bine excitată, îi deschide uşa dormitorului.

Aşa a arătat Steaua duminică seara, nu trebuie să fie neapărat ultima impresie. Poate că de vină a fost beţia puterii, a unei superiorităţi valorice, fizice, tehnice şi tactice cum rar s-a întîlnit istoria duelurilor cu Dinamo. Cert este că un meci care se îndrepta spre un scor-fluviu s-a încheiat pe muchie de cuţit, cu egalarea plutind ameninţător, într-un scenariu suprarealist. Fanii Stelei au tremurat serios spre final, deşi Bourceanu şi ai săi aveau în faţă o trupă de strînsură.

În repriza a doua, cînd se părea că ne îndreptăm spre o mare umilinţă dinamovistă, în jocul Stelei şi-a făcut apariţia un inamic neaşteptat: aroganţa. Sentimentul superiorităţii absolute a făcut ca, la 2-0, ratările să fie considerate realizări artistice (dovadă zîmbetul larg cu care erau primite), execuţiile eficiente să fie înlocuite de pase cu călcîiul, Latovlevici să rateze de la 11 metri după ce marcase de la 30, iar Chiricheş, ultrarealistul Chiricheş, să-şi înăbuşe în egoism un slalom special spre careul advers.

Mai mult ca oricînd, a ieşit în evidenţă lipsa vîrfului de atac. Este marele handical al unei echipe grozave. Imaginaţi-vă doar ce-ar însemna un Bokila plantat în avanposturi… În sezonul trecut, oportunismul lui Rusescu a mascat această enormă deficienţă din mecanismul campioanei. Acum, Rusescu marchează pentru Sevilla, iar Nikolici, rămas singur în careul advers, îşi etalează întregul potenţial de bezmeticie. Piovaccari pare încă un transfer eşuat, astfel încît realitatea sună al naibii de crud: campioana României nu are atac.

De aceea a fost nevoie ca un fundaş stelist să prindă şutul vieţii sale, iar unul dinamovist să înscrie un autogol antologic, pentru ca Steaua să cîştige la limită. Aritmetica nu minte: Latovlevici a marcat un gol, a dat pasa de la autogol şi a ratat un penalty. Piovaccari şi Nikolici, împreună, n-au creat nimic: primul s-a plimbat pe teren, celălalt a ratat ocazie după ocazie, ca un amator luat de la plajă ca să fie echipa completă. În picioarele sale împiedicate se puteau număra toate sticlele golite de muntenegrean prin barurile bucureştene…

Păcat că o echipă atît de frumoasă, cu o construcţie atît de plăcută vederii, nu reuşeşte să-şi ia un atacant pe măsură! E un handicap care s-a reflectat deja în emoţiile celor două victorii din campionat (2-1 cu Ceahlăul, 2-1 cu Dinamo), dar care poate avea efecte mult mai dureroase în confruntările viitoare, mai ales în Europa. Nu poţi aştepta mereu ca golurile să vină de la fundaşi sau de la mijlocaşi.

Meciul cu Dinamo a arătat şi dezechilibrul tot mai evident dintre cele două flancuri. Pe stînga, Tănase şi Latovlevici construiesc fără odihnă. Pe dreapta, Adi Popa e tot mai şters, iar Georgievski nu are personalitate.

Şi ar mai ceva: Steaua nu are executant de penalty. De-a lungul vremii a ratat Tănase, apoi Bourceanu, acum şi Latovlevici. E un paradox, în cazul unei echipe care se remarcă prin formidabilii săi şuteuri de la distanţă: Bourceanu, Latovlevici, Chiricheş, Tănase, Pintilii…

„Trebuia să cîştigăm cu 10-0”, a spus Reghecampf după meci. Da, dar era cît pe-aci să fie 2-2.

Tags: