Marius Mitran dezvăluie „Testamentul lui Mircea Lucescu” în ziua în care „Il Luce” ar fi împlinit 81 de ani

În dimineața zilei de 28 iulie 2005, în redacția cotidianului de sport pe care îl conduceam atunci, cineva a scris pe tablă, cu un marker, trei cuvinte, albastre, cu litere mari, pe care le-a încercuit, cum se face atunci când vrei să atragi atenția, mai ales dacă le adaugi și un semn de exclamare. În acest caz erau două: ZIUA LUI LUCESCU!!

Marius Mitran, amintiri cu Mircea Lucescu la împlinirea vârstei de 60 de ani

Asta însemna că, pentru sumarul ziarului la care tocmai începeam să lucrăm, acesta trebuia să fie cover-ul! Și el a fost. Am ieșit pe copertă cu o fotografie alb-negru, cu Mircea Lucescu jucător, extrem de tânăr, punându-și mâinile în cap, probabil după o fază grea, la care fusese clar implicat, și am dat titlul: LUCESCU- 60.

Mizam pe contrastul dintre chipul fotbalistului din fotografie, cu părul lung, creț și cu un surâs abia schițat pe față și numărul anilor pe care îi împlinea în ziua apariției ziarului. Ce mult!! Ce uriașă muncă, cât construise, ce multe secvențe lăsase în urmă, de la Guadalajara și Corvinul și până la Inter, Galata, Beșiktaș ori Șahtior. (Încă nu triumfase în Cupa UEFA cu ucrainienii, încă nu exista în lume faimoasa poză cu marele antrenor purtând pe umeri steagul tricolor după finala de la Istanbul cu Werder Bremen din 2009).

Ce mult ni se părea! Cum să aibă Mircea Lucescu 60 de ani!? Când a făcut 60 de ani? Șaizeci? Greu de crezut.

Prima aniversare fără Mircea Lucescu

Astăzi e 29 iulie 2026 și e prima aniversare din timpul ce ni s-a dat fără Mircea Lucescu. Ar fi împlinit 81. Dacă ar mai fi fost aici, i-am fi urat toate cele bune, i-am fi ascultat cuvintele, și am fi făcut o reverență, lui, vieții și Destinului. Dar Lucescu nu mai e. Însă nu-i așa că și această realitate e încă și mai greu de crezut?

Digi24.ro

Aeroportul din România care are o singură cursă pe săptămână, dar a rămas fără kerosen

E ușor să socotim: 81 de ani ar fi împlinit în aceste ore care trec altfel acum, care aproape că refuză să treacă fără el. Ce a rămas în tot acest timp, care se va strânge și mai mult în jurul nostru, încercând să înțelegem cum a fost? Cât a fost? Cine a fost omul care până mai ieri părea nemuritor? A fost un geniu și un uriaș, iar aici acest text ar trebui să se sfârșească, pentru că nu există cuvinte care să continue acea muncă și acea viață. Cel puțin eu, nu le am.

Digisport.ro

Surpriză, la 3 săptămâni după ce Ioana și Ilie Năstase au făcut anunțul

Adevăratul testament al lui Mircea Lucescu, dezvăluit de Marius Mitran în ziua în care „Il Luce” ar fi împlinit 81 de ani

Dar ca orice om care a întâlnit în viață genialitatea, am rămas cu povestea ei. Și cu realitatea că, într-o după-amiază, marele antrenor m-a sunat și mi-a spus unele adevăruri esențiale despre construirea fotbalului românesc modern. După ce a închis, și convorbirea aceea a rămas undeva, suspendată în timp, mi-am reamintit seara din Amfiteatrul Academiei de Studii Economice, unde, acum un an și câteva săptămâni, Hagi și-a lansat cartea drumului său.

În viață și în fotbal, ceea ce pentru Gică, exact ca și pentru Lucescu, a fost totuna. Acolo, Mircea Lucescu, patriarhul, s-a ridicat din banca legendelor și mi-a cerut microfonul, „pentru câteva clipe, Marius!”. Ne-a povestit apoi timp de o oră și jumătate viața lor, a sa și a lui Gică, a celor mai mari oameni din istoria noastră.

Hagi l-a ascultat în picioare, cu un respect aproape religios pe antrenorul care a văzut în el, la vârsta liceenilor, omul deplin al fotbalului românesc. Pentru că amândoi erau, sunt, vor fi la această dimensiune a realității. Aici și ACOLO. Pentru că acesta e testamentul real al copleșitorului geniu care rămâne, peste timp, Mircea Lucescu: VALOAREA.

Pe care, întreaga viață, a identificat-o acolo unde nimeni nu îndrăznea să caute, a șlefuit-o, cum nimeni nu a mai reușit vreodată, i-a dat apoi nume, strălucire și glorie. Testamentul său, care încă se scrie, îi are pe copilul lui, Răzvan, și pe băiatul lui, Gică Hagi, doi mari care îi calcă pe urme. Plus o sută de mii de clipe în care genialitatea sa a atins lumea, iar aceasta i s-a înclinat, cu o reverență adâncă, pentru totdeauna.

Ar fi fost ziua lui, da. De azi, e însă, consemnată în noaptea cea mare a astrelor, eternitatea lui. Faptul că România a fost ultima sa încercare nu e deloc o întâmplare. E doar viață și destin. Și o demonstrație.