Ultima SA Gală…
Decembrie 2025. Conduc cu mare greutate și parchez și mai dificil, undeva, departe de Marriott. Acolo trebuie să fiu, la invitația lui Horia, acolo, la Gala Fanatik, unde e absolut toată lumea mare a fotbalului, a sportului și a presei românești. Urc repejor scările largi, iar marmura lor albă mă previne: “Ceva copleșitor se va petrece acolo, o să vezi!”…
Lumini orbitoare, flashuri care nu se mai opresc, camere de luat vederi, microfoane, oameni care roiesc peste tot.
Și totuși, întreaga planetă pare a fi reușit să-și oprească rotirea în jurul unei singure mese: acolo unde sunt Luceștii!
Răzvan va primi din partea lui Horia premiul pentru “Antrenorul român al anului”, iar părinții săi, Mircea și Nely, fiul lui, Matei, sunt cu el. Și toți îl îmbrățișează, după ce revine de pe scenă, tunurile fotoreporterilor trag la el, glisând apoi abia perceptibil către Mircea Lucescu.
Care zâmbește fericit, strângându-și în brațe fiul, soția, nepotul. Are brațele larg deschise și râde. E premiul lui, în definitiv, din moment ce e al sufletului său dintotdeauna…
Il văd atunci, așa cum, îl văd, printre lacrimi și acum. E Gala lui, e fiul lui, e premiul lui! Așa cum noi suntem azi fiii lacrimilor sale din acea noapte de decembrie… Are o lacrimă pe obraz și zâmbește. Știe. Știa dintotdeauna. Că a reușit, că a lăsat în urmă un imperiu, o lecție și o învățătură.
Le avem, nea Mircea, mulțumim infinit!
Închid ochii ca lumina reflectoarelor să mă lase să mi-l amintesc cum era. Blând, bun, înțelept și cât de tânăr! Vai, cât de tânăr! Cât Matei! Cât Răzvan! De fapt, cât de bun și de tânăr, în noaptea aceea de GALĂ!
Noaptea aceea, seara aceea, viața aceea vor rămâne, nea Mircea! Și dumneavoastră la fel! Pentru totdeauna, printre lacrimi, chiar dacă a fost ultima îmbrățișare. Ultima împreună. Pentru că, vai, a fost ultima: seară, gală, viață!
Toate celelalte ni le-ați lăsat nouă…