Sport

Mbappe, Zeul Ironiei rătăcit în „Bucureștiul eurosceptic”, i-a trimis pe elvețieni în Paradisul interzis

Elveția a produs miracolul în fața Franței, deși calificarea părea „interzisă”, iar Bucureștiul criticat de ziariști a intrat în istorie. Ce ironie: Martirul momentului a fost „Zeul” Mbappe, un fel de... „Simon Halep” al „Les Bleus catastrophique”.
29.06.2021 | 17:39
Mbappe Zeul Ironiei ratacit in Bucurestiul eurosceptic ia trimis pe elvetieni in Paradisul interzis
ADVERTISEMENT

Franța – Elveția, o faptă neatinsă de mâna lui Toma Necredinciosul! S-a spus că am avut parte de „meciul anului” și chiar așa ar putea fi, deși mai e mult până departe. Am asistat la o calificare obținută cu fermitate și cu seriozitatea cu care Garda Elvețiană păzește Scaunul Papal, iar în Vaticanul fotbalului European revelația a plecat din bucuria de a juca și de a te simți liber, lipsit de constrângeri.

Cine, oare, dădea vreo șansă Elveției, înafara voioșilor săi suporteri? Calificarea lor părea, practic, „interzisă”, iar predicțiile îi dădeau pe campionii mondiali calificați. Presupusul trac emoțional al elevilor lui Vladimir Petkovic s-a transformat cât ai zice „Hopp Schwizz” într-o forță indestructibilă, deși Franța lui Deschamps părea o fortăreață inespugnabilă. Numai că, tocmai șanțurile de (și din) apărare i-au mâncat zilele antrenorului francez, iar la loviturile de departajare a câștigat cine și-a conservat atuurile, nu cine s-a pretins încălecătorul lumii.

ADVERTISEMENT

Kylian Mbappe, martirul momentului, a ratat penalty-ul decisiv, așa cum s-a biciuit pe sine însuși pe tot parcursul turneului. În „Bucureștiul eurosceptic”, cum numea, gomos, capitala României un expert în noduri din papura altora, megalostarul Mbappe a oferit imaginea uzurii, a oboselii unui geniu mult prea „paparațat”. Acest Kylian Mbappe parcă s-ar fi născut român și uneori dă senzația că e frate cu Simona Halep a noastră, o altă statuie de la care cerem, uneori nejustificat, prea mult. La un moment dat, și pe Zei e bine să-i săruți numai în somn, pentru că altfel își iau oboseala în serios și te aruncă în Infern.

Suferitorul Mbappe, zis și „Simon Halep”, i-a făcut pe elvețieni stăpânii lumii. „Garda” trăiește și nu se predă!

Les Bleus”, în frunte cu suferitorul Mbappe, au pictat în iarba „Arenei Naționale” un tablou care ne-a adus în față niște șpanuri. Dincolo de comentariul Ioanei Cosma, (din nou) viu și lipsit de veșnicele epitete frustrate de care abuzează alții, Kylian Mbappe n-a mai primit nicio decorație, nicio distincție, nici măcar o bătaie pe umăr. A venit aici să scrie istorie, dar a picat examenul la Evaluarea Internațională. N-a marcat nici măcar din penalty, deși probabil că acela a fost cel mai greu examen la care a fost supus. Aceasta este reflexia uzurii numelului pe care îl porți…

ADVERTISEMENT

La fel, se poate discuta și despre epuizarea unei întregi echipe, care, oricât am vrea unii dintre noi să credem (mă refer la suporterii declarați ai acestei Naționale), nu este Dumnezeu și nici nu face cantonamentele la Vatican, precum… Garda Elvețiană. Asta, cu toate că și acum, mass-media din Hexagon pare înțepenită în șocul cauzat de eliminare…

Trebuie reamintit faptul că Mbappe, Griezmann, Benzema, Pogba și restul campionilor mondiali joacă la nivel maxim meci de meci, timp de un an. Alți fotbaliști, mai de la periferie, le cumpără tricourile și dorm cu ele sub pernă, pe ascuns, dar apoi dau lecții la „tembelizor” cum și ce ar fi trebuit să joace cutare și cutare. Ei bine, luni seară, francezii nu mai puteau. Se sfârșiseră. Talentul obosește. La fel și geniul. Numai mediocritatea e eternă, stă la pândă și uneori „o plesnește”.

ADVERTISEMENT

N-a fost cazul, însă, Elveției, o echipă deloc mediocră și alcătuită din trăitori. Reprezentativa „Țării Cantoanelor” a învins pentru că s-a cantonat în ambiție și s-a privit în oglindă ca să-și privească sinele, nu armata de specialiști în predicții.

Kylian Mbappe este un jucător care evoluează mereu sub o presiune teribilă. Acest „Simon Halep” franțuz este și el un om, iar oamenii nu sunt perfecți. Tocmai asta îi face pe unii dintre ei, „iubibili”. Ciudată blândețe, tristă lene în penalty-ul ratat! Dar fără acea eroare, poate că rezultatul final al meciului ar fi însemnat recursul la banalitate.

ADVERTISEMENT
Portarul elvețian Yann Sommer, înconjurat de coechipieri (sursasportpictures.eu)
Portarul elvețian Yann Sommer, înconjurat de coechipieri (sursasportpictures.eu)

Sommer a evadat din colivie și a rescris istoria Euro 2020

Legile naturii spun că, într-adevăr, condamnat la supraviețuire este vulturul, pentru că viziunea din înălțimi crează sisteme, dar la fel este folositor și graurul, care îmbină plastic cântecelul de moment cu surpriza unei arte ce răzbate din colivie. Așa au stat lucurile și în partida Franța – Eleveția. Au supraviețuit amândouă, până când, printre zăbrele a evadat inspirația portarului Sommer, care l-a dat afară pe Mbappe din manualul pronosticurilor.

Franța părea inespugnabilă, dar Elveția și-a câștigat libertatea de a scrie istorie. În viață e nevoie de surprize, deși ele nu reprezintă adevărul. Adevărul a fost că Hugo Lloris ne-a arătat ce înseamnă să fii un tăntălău cosmic și că Seferovic și Gavranovic s-au dopat cu șansele oferite chiar de adversari, e drept, niște oportunități de care nu prea ai parte la un asemenea nivel.

Deschamps și echipa sa au părăsit Euro, deși mai aveau destule de spus. Totuși, uneori e bine să-i mai lași și pe alții să „vorbească”. Am avut, însă, ce vedea și mai ales ce învăța din declinul previzibil al francezilor, despre care clasicul în viață Victor Pițurcă a afirmat, cu inegalabilul său șarm, că „după ce au condus cu două goluri în plus, au pierdut”.

Fanii francezi și elvețieni au petrecut de minune la București (sursa hepta.ro)
Fanii francezi și elvețieni au petrecut de minune la București (sursa hepta.ro)

Bucureștiul, „marele Paris”, zona liberă de „neoburlenism”

Meciul Franța – Elveția a fost o sărbătoare istorică, încă dinaintea primului fluier al arbitrului. Și asta nu doar pentru noi, românii, cetățenii lăsați „ante portas” la Euro 2020, dar pe care Dumnezeu și UEFA ne-au hărăzit să vedem „aux armes” campioana lumii, ci pentru înșiși combatanții de luni seară. Sau mai exact, pentru legiunile lor de fani, cantonate precum diviziile napoleoniene ale lui Ney și Drouot, în… Centrul Istoric.

La doi metri de bere distanță de Dâmbovița, un fel de fluviu de cartier care inspiră la huzur dar și la meditație, „Garda Imperială” și „Garda Helvetica” și-au pus săbiile-n rastele. Cu toții s-au împrietenit sub nasurile roșii ale nemților ajunși din refluxul șenilelor la București și au petrecut împreună, în grația spiritului jocului de fotbal și deasupra disgrației cu care unii fani „mioritici” mai privesc revanșard (ca să nu spun „cu ură”), unele dispute sportive, de la ei din bătătură.

Imaginile cu fanii francezi, elvețieni, nemți, cărora li s-au adăugat câțiva francofili neaoși, cântând „La Marseillaise” pe străzile Bucureștiului, este victoria meritată a musafirilor României, în fața unor conducători locali disprețuitori. Cu „prezidentul” Răzvan Burleanu, în frunte… De fapt, în primul rând, este recursul educației, al prieteniei, din care, poate că, finalmente, vor pricepe și unii dintre noi câte ceva.

Cu toate astea, pe meleagurile „neoburlenismului”, unde poștalionul poartă veștile triste dar juste ale omenirii, se mai împiedică, uneori, câte un catâr, care demonstrează că, până la urmă, infinitul este o proprietate divizibilă. Fiecare popor își prezervă liderii pe care îi merită, chiar dacă unii dărâmători de icoane îi trimit pe Hagi și pe Popescu să vadă meciurile de la Euro „după colț, la prima stație”, în timp ce în pridvor se împăunează granguri nefirești pentru o societate sănătoasă.

Între stindardele prieteniei, pentru că dincolo de drapelurile franțuzești, elvețieni și românești am mai văzut în tribune inclusiv steaguri irakiene și ale altor țări, s-a născut, la un moment dat, un strigăt: „Ro-mâ-ni-a! Ro-mâ-ni-a!” A fost demonstrația faptului că suporterul român este viu, în ciuda morții clinice devenită doctrină.

România a fost la Euro, prin suporterii săi inimoși, prieteni deopotrivă cu elvețienii, cu francezii și cu toți ceilalți virtuoși care ne-au călcat pragul. România a fost parte integrantă din acest meci demn de povestit nepoților, și nu doar grație statutului de gazdă. România a arătat ce înseamnă suprarealismul bucuriei și al prieteniei, dincolo de imaginea hidoasă a ciclopilor care se visează șefi de cadre.

„Aroganțe” ziaristice franțuzești, un fel de „furculision” pe canapeaua gazdei

Bucureștiul, așadar, este un oraș pulsatoriu, iar românii se vaccinează zilnic, cu doze de optimism. Capitala țării a meritat să găzduiască un meci de genul Franța – Elveția și merităm să ne viziteze toți campionii care își respectă meseria și contemporanii. Există, însă, mici excepții…

Un anumit domn, Hugo Delom pe numele său, a semnat un articol într-o prestigioasă publicație franceză, pe care l-a intitulat „Bucureștiul eurosceptic”. Dincolo de comparația neinspirată între Arcul de Triumf din capitala României și cel sub care defilează legiunile străine de vechiul spirit eroic și deloc persiflant al Franței, jurnalistul însuși a persiflat, cumva, interesul românilor pentru Euro.

„Doar panourile albastre demonstrează existența competiției. Trebuie să fii creativ pentru a detecta o formă de efervescență. Steagurile naționale flutură peste tot. Și, pe măsură ce ne apropiem de Palatul Parlamentului, sentimentul de a nu vedea decât aceste benzi, albastru, galben și roșu, se întărește”, a scris colegul de breaslă.

În ce mă privește, ca semnatar al acestor rânduri, înainte de a fi un simpatizant al echipei Franței, sunt român. Asta, ca să-l parafrazez pe Lucrețiu Pătrășcanu, deși tovarășu’ în speță n-a sfârșit la fel de „joyeux”, precum „tovii” francezi, adăpați la București din bani proletari, prin anii ’50 – ’60… Ca român, vizitând Parisul, m-am bucurat de ciudata blândețe cu care stindardele naționale „bleu – blanc – rouge” încununau bulevardul Champs-Elyees, într-o toamnă târzie, desi la franțuji nu fusese sărbătorită „Ziua Drapelului”, așa cum tocmai s-au petrecut lucrurile la noi, unde steagurile au fost „și mai” justificate.

„Aroganța” musafirului franțuz la adresa gazdelor sale, care, întâmplător am fost noi, românii, poate fi analizată doar după Codul Bunelor Maniere. Probabil, însă, că acei șapte ani de acasă s-au scurs cu viteza cu care Benzema a marcat al doilea său gol, momentan dătător de speranțe… A fost, însă, un moment amuzant, poate chiar infantil, un soi de „furculision” gazetăresc, apărut din lipsă de subiecte.

Suprema civilizație și prietenie stă în respectul pentru drapelul și pentru simbolurile naționale ale unui stat pe care, culmea, îl consideri prieten. Altfel, degeaba te miri că dai în bară, pardon, în brațele portarului, la întâlnirea cu extazul. Nu e, însă, nicio problemă. Am mai văzut inși gomoși, care după ce s-au îmbuibat, au trântit poarta și au înjurat gazda. Noi, francofonii de mâna a doua, îi dorim confratelui respectiv să se maturizeze.

„Notre respect Suisse! Merci la France! Vive la Roumanie!”

Concluzionând cu bucurie, dincolo de simpatiile fotbalistice de la Euro, tabloul României la acest turneu final a fost perfect. Chiar dacă nu ne-am calificat… Iată de ce e de preferat copia unei picturi bune, decât originalul unui tablou care face pe interesantul.

Cât despre învingători, nu putem afirma decât „notre respect, Suisse!”. Licăriri de artă am mai văzut, dar asemenea „greucenisme”, mai rar, unde mai pui că „faptele de arme” ale „gărzii” Shaqiri, Xhaka, Embolo & co s-au petrecut chiar pe tărâmul lui Prâslea cel Voinic.

Pricepem din simptomele vremurilor că gustul traditional al letargiei e bolnav. Mulțumim, Franța. Bravo, Elveția. Felicitări, România profundă!

ADVERTISEMENT