„Messi” în cârje! Liderul naționalei de fotbal pentru amputați escaladează spre Jocurile Paralimpice: „Sunt sigur că voi ajunge acolo”

Dacă te uitai acum 10 ani pe terenul de fotbal din curtea școlii din satul Bădești, Comuna Pietroșani,  județul Argeș, în centrul „triunghiului” Pitești – Câmpulung – Curtea de Argeș, și ar fi fost să alegi din mulțimea de copii cine va ajunge sportiv de performanță, ultimul pe care l-ai fi indicat era băiatul cu cârjele. Ștefan Dogaru știe asta. Și pare că asta l-a făcut mult mai puternic.

Toți visau să fie fotbaliști. Singurul care a ajuns, joacă cu cârje!

Tatăl lui juca fotbal la un nivel amator. Duminica mergea la meciuri și îi lua pe băieți cu el. „Am copilăria de la țară”, spune Ștefan. „Pur și simplu mergeam la școală, ajungeam, făceam temele și eram toată ziua afară. În principal jucam fotbal și ne plimbam cu bicicletele”.

Ștefan are o malformație congenitală. Diferența dintre cele două membre inferioare este de aproximativ 30 de centimetri. Nu e amputat, dar, funcțional, limitările sunt similare. Până la 11 ani, juca fără cârje. A început să le folosească când și-a dat seama că este mult mai comod. „Dacă ai fi mers pe terenul din curtea școlii și te-ai fi uitat la noi toți, dintre toți cei care eram acolo, nu m-ai fi ales pe mine ca ajungând fotbalist. Te gândeai la oricine altcineva. Și uite că s-a întâmplat”, mărturisește Ștefan.

Respins de colegi: „Nu vrem să jucăm cu tine!”

Prima reacție, recunoaște Ștefan fără nicio ranchiună, e întotdeauna aceeași: reticență. Când a venit la București și a ieșit pe terenurile din parcuri, colegii de joacă îl refuzau. „Nu vrem să jucăm cu tine, că te lovim”. Prietenii lui răspundeau: „Poate e mai bun decât voi”. Și atunci începea meciul…

Digi24.ro

Româncă ucisă în Marea Britanie de un student la criminalistică pasionat de „Dexter”. Cum a aranjat Benjamin Day locul crimei

„E o reacție frumoasă, nu știu. Mai ales când am venit la București și voiam să ies să joc fotbal. Și am ieșit! Începeam să merg cu prietenii prin parcuri, unde sunt terenuri de fotbal. Prima reacție a tuturor era «Nu vrem să jucăm cu tine, că te lovim». Prietenii mei imediat le spuneau că s-ar putea să fiu mai bun decât ei. Începeam să jucăm și erau foarte uimiți. Le plăcea foarte mult, la final mă felicitau. Îmi spuneau să mai venim și altă dată. Prima reacție e de reticență. Normal, când vezi un om în cârje, majoritar primul gând al unui om e de milă. Nu știu dacă e neapărat o greșeală, dar trebuie să privim dincolo de dizabilitatea unui om, că nu asta îl definește neapărat. Dar atunci, ca primă reacție, oamenii care nu au mai văzut e cumva normal să o gândești așa”, își amintește Ștefan

Digisport.ro

Momente neverosimile: a omorât arbitrul în timpul meciului cu o lovitură și a fost arestat pe loc!

Pe teren, joacă în bandă… extremă în termenii fotbalului clasic. Viteză, dribling, execuții spectaculoase. Deși nu se poate folosi de unul dintre picioare, execuția sa preferată este… foarfeca! Incredibil, dar adevărat!

„Mi-au trimis foarte mulți oameni postarea aia și mi-au zis: uite, tu faci asta în curtea școlii și băiatul ăsta câștigă premiul Pușcaș. Iar eu nu fusesem filmat de nimeni”, spune el despre golul din foarfecă înscris de Marcin Olesky cu care a câștigat premiul Puskas.

„Manita” în derby-ul cu Dinamo. „Messi al nostru”

Pe 14 martie 2026, la baza sportivă FCSB, s-a jucat primul derby din istoria campionatului românesc de fotbal pentru amputați. FCSB – Dinamo, cum se putea altfel? De două ori în aceeași zi. Scor final: 4-0 și 5-0 pentru FCSB. Cinci goluri au aparținut unui singur jucător: Ștefan Dogaru.

Antrenorul și selecționerul Daniel Borugă, întrebat de ProSport cum îl ține pe Dogaru departe de ofertele străinătății, a răspuns fără ezitare: „Din punctul nostru de vedere, Ștefan e în primii 5 jucători din Europa și în primii 10 jucători din lume”. Colegii de echipă îl numesc simplu: „Messi al nostru”.

Ștefan rămâne, însă, extrem de modest și spune că vrea să crească, să se dezvolte ca fotbalist, însă asta poate face numai dacă va juca pentru echipă și nu se va gândi la performanțele sale individuale: „Mă poate doar ambiționa, nu știu dacă e așa. Nu vreau să mă gândesc la performanțe individuale în fotbal, pentru că cea mai importantă este echipa. Când echipa câștigă, nu mai contează cine ce a făcut”.

FCSB a deschis drumul în fotbalul pentru amputați în România

FCSB a fost primul club care a răspuns propunerii de a înființa o echipă de fotbal pentru amputați: „Au fost primii care au zis că da, vor să facă o echipă. Și nu doar au spus, au fost și implicați. Ne-au oferit teren de antrenament, echipament și suport pentru competiții”.

Deocamdată, la noi sunt două echipe, FCSB și Dinamo, cu o echipă din Giurgiu în recrutare și una din Timișoara în formare. Dacă FCSB câștigă campionatul „în doi”, în sezonul următor joacă în Champions League la fotbal pentru amputați. „E un pas enorm pentru noi”, spune Ștefan.

Care sunt regulile în fotbalul pentru amputați

Fotbalul pentru amputați seamănă mult cu fotbalul clasic. Șase jucători de câmp plus portar. Reprize de câte 25 de minute. Schimbări nelimitate, ca la futsal. Teren de 60 pe 40 de metri. Jucătorii de câmp se deplasează sprijinindu-se pe cârje. Hențul se acordă doar când cârja e în poziție nenaturală față de corp, nu la contactul accidental cu mingea. Portarii apără cu o singură mână. Ei nu au voie să iasă din careu și nu pot lansa mingea peste jumătatea terenului din out de poartă.

„La fotbal, cârjele se rup foarte ușor. Eu am fost de două ori în Polonia și am rupt două cârje. La impactul cu mingea, sunt din plastic în partea de sus și se îndoaie. La fotbal poți juca cu orice pereche de cârje”, spune Ștefan.

Cât de mult a rămas România în urmă. „Acolo jucătorii sunt plătiți! ”

Înainte de FCSB, Dogaru a jucat în Spania, la echipa Flamencos. Primii care i-au oferit un cadru organizat în care să joace. A câștigat câteva trofee, inclusiv o Cupă a Spaniei, și a ajuns jucător de bază. Recent, a debutat pentru noua sa echipă, Record Bielsko-Biała, în Polonia.

„La noi simțeam că trebuie să fac totul pe cont propriu și uitam că ăsta e, de fapt, sport de echipă. Când am ajuns acolo și antrenorul mă băga cinci, zece minute și îmi explica că pentru el importantă e echipa, am început să realizez că are dreptate. Polonia are o altă cultură pentru fotbal. Ei îl trăiesc altfel față de noi. Jucătorii sunt plătiți, există drepturi TV. La noi vom avea nevoie de foarte, foarte mulți ani. Dar măcar cu Liga Poloniei să ne putem bate acolo”.

Cum s-a apucat și de… escaladă!

Dacă fotbalul e pasiunea din copilărie, escalada e sportul care l-a găsit pe el, nu invers. Coordonatorul lotului național de paraescaladă construia un centru de antrenament paralimpic în zona Argeș și l-a văzut pe Ștefan pe stradă. L-a abordat. I-a vorbit despre lot. A urmat o invitație la o reuniune. Povestea continuă, iar în 2028 ar putea reprezenta România la Jocurile Paralimpice.

„Coordonatorul lotului național, de fapt clubul pe care tot el îl conduce, construiește la noi în zonă, în zona de la mine, de la Argeș, un centru de antrenament paralimpic. Și el a tot stat pe acolo, prin zonă, mai ales la începutul proiectului, pentru că trebuia să fie acolo, și m-a văzut la un moment dat pe la noi, prin sat. Nu știu, m-a văzut alergând sau nu știu. Și a venit să-mi povestească despre ce face el cu lotul național de escaladă, de paraescaladă și dacă m-ar interesa. Și eu fix atunci trebuia să intru la facultate la București. Și i-am spus că da, o să vin la București și o să vin la reuniunea de lot să văd exact despre ce e vorba. Și am fost acolo și am început să merg ușor, ușor. O dată pe săptămână, de două ori pe săptămână. Mi-am dat seama că-mi place”.

Visul este prezența la Jocurile Paralimpice 2028: „Sunt sigur că voi ajunge acolo”

La Campionatele Mondiale de Paraescaladă de la Seul, în septembrie 2025, România a cucerit două medalii de aur și una de bronz. Ștefan a făcut parte din lotul de 8 sportivi. Clasamentul mondial îl plasează pe locul 10 la categoria sa.

„E un sport în care mă regăsesc. Totuși, fotbalul va rămâne pe primul loc, dar îmi place mult și la escaladă. La escaladă, 90% din timp dai fail și doar 10% din timp îți iese. În momentul ăla e foarte rewarding, dar ca să ajungi la el trebuie să treci prin multe, nu neapărat fizic, cât psihic”, explică Ștefan.

Paraescalada va debuta la Jocurile Paralimpice de la Los Angeles 2028, prima ediție în care disciplina intră în program. „Nu vreau doar să ajungem acolo. Vreau să fac și eu figură frumoasă. Și sunt sigur că voi ajunge, vom vedea și cu ce rezultate”, spune Ștefan, plin de entuziasm.

Urcă în cârje pe munți!

Pregătirile sunt în toi. Ștefan Dogaru speră să-și îndeplinească visul și să participe la Jocurile Paralimpice. A renunțat și la unul dintre hobby-uri pentru a acorda mai mult timp antrenamentelor. Tot mai rar are ocazia să meargă la hiking. A urcat pe Vârful Moldoveanu, pe Toubkal din Maroc (4.800 de metri) și pe Teide din Tenerife (3.800 de metri).

Vara aceasta, în Austria, va fi prima competiție internațională de escaladă. În august, Campionatul European din Franța, cea mai importantă competiție a sezonului. Ștefan speră să fie în cea mai bună formă și să adauge câteva medalii la colecția deja impresionantă.

Cum se finanțează sportivii cu dizabilități. „Statul nu investește”

Ca să se întrețină, Ștefan lucrează part-time ca instructor de escaladă. Antrenează copii Under 11 și Under 13, îi duce la competiții. „Scopul meu e să fie o plăcere pentru ei. Acum că fac și performanță e un bonus”.

Sprijinul Statului acoperă deplasările la competiții. Nu mai mult. „Statul susține doar rezultatele, dar ca să ajungi la rezultatele alea trebuie să investești. Și statul nu investește. Poate de asta nici nu avem foarte mulți medaliați la jocuri”.

„Nu îmi privesc dizabilitatea ca pe o povară, ci ca pe o abilitate”

Sunt puține exemple în România de sportivi cu dizabilități care, cu resurse proprii, au reușit să facă performanță. Ștefan încearcă să câștige medalii și trofee la două discipline și spune că, dacă nu ar fi avut această malformație congenitală, e foarte posibil ca toată cariera sa în sport să se fi oprit în satul natal din județul Argeș.

Fără dizabilitate ar fi ajuns la Jocurile Olimpice clasice? Ștefan e echilibrat, nu se „aruncă” în declarații pompoase: „Nu pot să zic neapărat că sunt sigur de asta, pentru că nu am aflat niciodată. Eu nu îmi privesc dizabilitatea ca pe o povară, ci ca pe o abilitate”.

Logica e destul de simplă. Dacă s-ar fi născut și ar fi crescut fără vreo problemă medicală și nu ar fi avut parte de antrenorii și de oamenii pe care i-a întâlnit între timp, ar fi rămas pe terenul de pământ din curtea școlii, la fel ca toți prietenii săi din copilărie: „Toți care eram pe acel teren visam să fim fotbaliști. Dar dacă ai fi ales dintre noi toți, nu m-ai fi ales pe mine”.

Ține cu FCSB și Atletico Madrid

Ștefan citește. Joacă șah: „Și ăsta poate fi încadrat la sporturi, nu?”, râde el. Ascultă muzică. Are o pagină de Instagram pe care postează fotografii de la competiții sau poze cu peisaje din locurile pe care le vizitează. Echipa favorită din România? „FCSB, firesc”. Din afara țării ține cu Atletico Madrid. „Și cei din Spania s-au mirat când au auzit”, mai spune Ștefan.

Problema cea mai mare cu oamenii fără dizabilități

Ștefan este conștient că e greu ca oamenii fără dizabilități să-i înțeleagă pe cei cu dizabilități. Care, este convins, pot duce o viață normală, deși pare greu de crezut la prima vedere: „În primul rând, la noi masa de selecție este mică. Populația e, să zicem, medie față de alte țări care au sute de milioane de locuitori. Masa de selecție, clar, e mult mai mare acolo. Și la noi e și preconceptul ăsta al persoanelor cu dizabilități. Că dacă au deja o dizabilitate, nu vor să facă lucruri riscând să ajungă mai rău decât sunt de fapt. Și cu asta ne luptăm toți sportivii paralimpici. Să-i atragem și pe ceilalți și să-i facem să înțeleagă că dacă ai o dizabilitate, nu înseamnă că acolo s-a oprit viața ta și că nu trebuie să mai faci nimic. Și că poți duce o viață normală… mai mult, mult mai mult decât normală, să faci lucruri pe care oameni normal nu le pot face sau nu se gândesc vreodată să le facă”.