În urmă cu vreo patru-cinci ani a circulat o poveste despre criza de ouă din Argentina. Și s-a spus că argentinienii i-ar fi boicotat pe vânzătorii de ouă. „Ați scumpit ouăle? Nu mai cumpărăm. Ați ieftinit ouăle? Nici așa nu cumpărăm, să vă învățați minte!”.
La noi ar fi fost mai frumos. Am fi avut „Miorița”, dar nu în varianta cu oi, ci în varianta cu ouă. Ionel, Gigel și Dorel ar fi hotărât, la o masă de cârciumă, că îi vor boicota pe exploatatorii veroși care comercializează ouă. A doua zi, Ionel s-ar fi dus la coadă la ouă. Ionel ar fi gândit: „Iau o cantitate mai mare de ouă și le spun lui Gigel și lui Dorel că am făcut rost de ouă direct de la un țăran asuprit, așa că o să le vând și lor ouă la suprapreț.” Când ar fi ajuns la coadă, cu cine s-ar fi întâlnit Ionel? Cu Dorel și Gigel, care ar fi încercat aceeași manevră.
Suntem noi lepre, dar măcar suntem lepre simpatice. Argentinienii au fost solidari la acest Mondial, l-au avut din nou pe Messi, dar au fost solidari în golănie. E inutil să scriu că, fără Messi, care a marcat opt goluri la 38 de ani, Argentina ar fi trecut probabil cu greu de faza grupelor.
În finala cu Spania, solidaritatea argentinienilor, reliefată în povestea cu ouăle, s-a transformat într-o mitocănie a unor castrați de valoare. Exceptându-l, firește, pe Messi și pe încă unul, cel mult doi fotbaliști. Iar Spania era clar campioană mondială, după ce a eliminat Franța, la un Mondial unde se părea că Franța n-are adversar de talia ei.
Pentru mine, Argentina a fost mereu echipa lui Maradona. În finală, echipa condusă de Messi nu mi-a adus aminte de Maradona, ci de cotonogarul Rattin, fotbalistul argentinian din cauza căruia s-au inventat cartonașele roșii, după faptele lui de vitejie de la Campionatul Mondial din 1966.
Tangoul s-a născut în bordelurile din Buenos Aires. În bordelurile și în crâșmele portuare. În 2026, splendoarea numită tango a rămas la Buenos Aires, iar în jurul artistului Messi au fost aduși hamalii din port și cuțitarii din bordeluri.