Mihai Eminescu, pamfletarul rebel demisionar de la „Timpul”, din pricina jocurilor politice și pentru că îi era „acru de cerneală”

În timp ce scrierile publicistice ale lui Mihai Eminescu ne arată un pamfetar acid, în realitate, scrisorile trimise de poet familei și Veronicăi Micle dezvăluie un personaj dezamăgit, saturat de munca redacțională și secătuit de timp liber.

Mihai Eminescu și-a început efectiv activitatea la ziarul „Timpul” în noiembrie 1877 și a încheiat-o la sfârșitul lunii iunie 1883. Volumul X al lucrării „Eminescu – Opere”, publicat sub egida Academiei Române, este dedicat, în întregime, publicisticii eminesciene și constituie, în mare parte, sursa articolului nostru.

În prefața semnată de D. Vatamaniuc, se menționează faptul că ziarul bucureștean a fost fondat în 1876, ca organ de presă al Partidului Conservator, aflat sub conducerea lui Lascăr Catargiu, membru al Guvernului încă din 1871. Evenimentele politice aveau, însă, să se succeadă cu rapiditate, în urma lor Eminescu devenind, în ciuda aparențelor, un jurnalist cu „acru de cerneală și de condei”, cum avea să mărturisească ulterior.

Liderul publicației era Titu Maiorescu, mentorul lui Mihai Eminescu, însă din pricina implicării sale politice, Maiorescu a fost obligat să se retragă de la conducerea ziarului, ca urmare a complicațiilor politice naționale și internaționale. Condițiile critice în care era obligat să scoată „Timpul” l-au obligat pe Ioan Slavici să-l cheme pe Eminescu din orașul de sub Copou, unde poetul edita „Curierul de Iași”, încă din martie 1876.

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

Chemat de Slavici la „Timpul”, Eminescu își deplângea sărăcia: „Din ce să plec? Am lăzi cu șoareci și molii!”

Sosirea lui Eminescu la București a reprezentat o adevărată aventură. Practic, poetul era sărac lipit înainte de a părăsi Iașiul, iar acest lucru se observă din cocumentele vremii. „Dacă m-ar hotărî cineva să viu la București, ai fi tocmai tu. Dar n-am cu ce veni. Asta m-a făcut să-mi țin gura pîn-acuma. 100 de franci am pe lună. Din ce dracu să plec? Am și bagaje: cărți, manuscripte, cioboate vechi, lăzi cu șoareci și molii”, i-a scris Eminescu, lui Slavici.

Între noiembrie 1877 și februarie 1880, Eminescu a fost simplu redactor, asemenea lui Slavici, I.L Caragiale și Ronetti Roman. Conducerea ziarului avea un comitet de redacție, reprezentat de I.A Cantacuzino, în calitate de redactor responsabil. Articolele erau discutate în redacție și chiar dacă fiecare dintre redactori aducea o notă personală, se impunea să nu depășească anumite limite, fixate de comitetul de conducere.

Interesant este că majoritatea cercetătorilor operei lui Eminescu sunt călăuziți de ideea că prezența poetului în redacția „Timpului” trebuia să producă, încă de la început, un reviriment în coloanele ziarului. Acest lucru nu s-a întâmplat și primele articole care i-au fost atribuite sunt trecute la capitolul „incerte”. Explicația a stat în faptul că Eminescu a intrat pe poarta redacției „Timpul” într-un moment în care soarta războiului din Balcani încă nu se decisese și se impunea ca ziarul să discute cu mare prudență problemele politice.

„Cel mai bun articol, cel în care nu se zice nimic”

„Ordinul de zi este rezerva, astfel că orice cuvânt îl cumpănești de trei ori, și cel mai bun articol este cel în care nu se zice nimic. În curând, vom începe o campanie strașnică”, îi scria Slavici lui Iacob Negruzzi, la 14 decembrie 1877. Campania de presă la care se referea Slavici este inaugurată de Mihai Eminescu prin articolul „Dorobanții”, iar de prozator cu „Sărmanii viteji de la Plevna”.

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

Respectiva campanie a fost îndreptată împotriva Partidului Liberal, dar nu au fost cruțați nici conservatorii. Din acest motiv au apărut și conflictele cu I.A Cantacuzino, care a cerut, în mai multe rânduri, sprijinul comitetului de conducere.

Dintr-o scrisoare a lui Cantacuzino către Titu Maiorescu, datată 19/31 octombrie 1878, aflăm că Eminescu nu ținea seama de îngrădirile impuse de comitetul de conducere. Vina care i se aducea poetului consta în faptul că stăruia să facă din „Timpul” „un organ personal de presă”. Tonul era naționalist și, în condițiile în care independența României nu a fost primită cu ochi chiar foarte buni de majoritatea popoarelor din această zonă, Eminescu devenea prototipul rebelului.

„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o țară de la Adriatica până la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăți din naționalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și din Erțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice în munții Albaniei, în Macedonia și Tesalia, în Pind ca și în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane, până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa și de Kiev”, scria Eminescu, la 26 septembrie 1878.

Emanciparea Partidului Conservator nu l-a emoționat

Articolul continua pe un ton dur, îndreptat împotriva politicienilor de la București: „Pe când rușii au cea mai mare îndârjire pentru triburile cele mai neînsemnate chiar dare se țin de marea familie slavă, pe când germanii stăruiesc prin autoritățile lor consulare pentru cele mai neînsmnate colonii ale lor în Orient și pe când fiecare popor apusan dezvoltă o deosebită îngrijire pentru naționalii săi din aceste locuri, singurii noi ne zbuciumăm în lupte interne pentru cea mai bună formă posibilă a organizării omenești, nevând un ideal de cultură, ci cel mai mult idealuri politice, cari nu stau în proporții cu puterile noastre și cari, în loc de a da naștere la fapte, vor fi cel mult cauza unor aventuri periculoase”.

Pe de altă parte, contextul politic era unul prielnic dezvoltării noilor curente în ceea ce însemna mass-media de atunci. Cucerirea Independenței a deschis o nouă epocă, iar partidele politice au trecut la elaborarea de noi progame pe baza cărora să-și desfășoare activitatea. La începutul anului 1880, conservatorii au înființat un Club politic cu un comitet de conducere și s-au declarat partid politic constituțional.

Dar, nici în aceste condiții, Eminescu nu renunța la tonul său și privea instaurara noii autorități în zona în care se dăduseră marile bătălii de la Grivița și de la Plevna în termeni… originali.

„Luarea Dobrogei s-a făcut cu aceeași criminală ușurință”

„Și luarea Dobrogei s-a făcut cu aceeași criminală ușurință și lipsă de prevedere. Nu-i vorba: misiuni și paramisiuni, toate cu diurne însemnate, răspunse pînă la un ban fraților căuzași, s-au făcut, se înțelege. Căci și în afacerea Dobrogei, ca în toate celelalte, diurna e pentru roșii totul, iar datoria nimica toată. Fumînd o țigară pe malul drept al Dunării și-a împlinit misiunea și, bînd o cafea turcească la Babadagh, conștiința misionarului apostolic al rabinatului universal se liniștește dimpreună cu spiritele populației transdanubiene”, scria Eminescu, la 16 decembrie 1878.

Până la acea oră, conservatorii activaseră ca formațiune politică în sânul căreia se distingeau câteva grupări, cea mai importantă fiind cea junimistă. Aceasta îi avea în frunte pe Titu Maiorescu (n.r protectorul lui Eminescu), P.P Carp și Th. Rosetti.

Însă, chiar și între aceștia existau deosebiri de vederi în multe probleme de politică internă și externă. Președintele Clubului politic și al Partidului Conservator a fost desemnat Emanoil (Manolache) Costache Epureanu, care îl prețuia pe Eminescu, pentru activitatea scriitoricească.

Redactor șef, la propunerea lui Manolache Epureanu

Clubul politic a preluat și conducerea ziarului „Timpul” și l-a numit pe Eminescu redactor șef, la propunerea lui Manolache Epureanu. Poetul a condus cotidianul bucureștean între 16 februarie 1880 și decembrie 1881. A fost epoca de maximă intensitate în activitatea sa ziaristică, pe care Eminescu a inaugurat-o cu suita de articole „Studii asupra situației” și a dat orientarea politică a ziarului, care nu a concordat adesea cu aceea a Partidului Conservator.

Cu toate acestea, poetul a apărat, în dese rânduri, interesele Conservatorilor, după cum se poate observa și din fragmentul următor: „Faceți interesele străinilor în paguba țării! Aceasta era una dintre frazele pe care partidul astăzi la cîrmă o arunca odinioară guvernului conservator, aceasta era una din armele bogatului arsenal de insinuări, de neadevăruri, de calomnii, cu care oneștii patrioți de industrie, afișînd pe atunci un dor nesecat de interesele tării, combătea pentru răsturnarea partidului conservator și inaugurarea regimului virtuții”. 

Eminescu și-a publicat articolele, cel mai adesea, sub forma celui de-al doilea editorial, iar ele s-au succedat număr de număr. Problemele care au stat, cel mai adesea, în atenția sa au privit, cu precădere, viața politică internă, dar au existat și excepții, cum aveam să vedem.

„Trist este când o nație mică, în loc de a sta cuminte și a căuta să tragă folos dintr-o situație pacinică garantată de toate puterile, își iese din minți și sfâșie ea însăși tractatul ce-i asigură acea situație. Trist este când acea nație, săracă de bani, azvârle nebunește pe apa Dunării milioane pentru aventuri războinice. Trist este când acea nație, săracă de brațe muncitoare și bogată, prea bogată de guri flămânde, de speculanți și gheșeftari, își trimite zeci de mii de muncitori peste graniță să moară în țară străină, de foc, de ger și de foame, fără să fie de vreun folos, fără un anume scop decît, poate, a ajuta interesele unui element etnic dujman elementului ei național”, scria Eminescu, într-unul dintre editorialele sale.

Reorientarea „junimiștilor” către liberali l-a determinat să demisioneze

După proclamarea Regatului în 1881, Partidul Liberal și-a consolidat poziția publică și gruparea junimistă din Partidul Conservator s-a reorientat. P.P Carp a primit să reprezinte guvernul liberal ca ambasador la Viena, P.Mavrogheni a trecut, în aceeași calitate, la Roma, iar Th.Rosetti a preluat președinția Curții de Casație. Eminescu a convenit să lase conducerea „Timpului” pe seama lui Grigore P.Păucescu, drept urmare a reorientării grupării junimiste spre Partidul Liberal.

Ulterior, Eminescu a devenit „prim redactor pentru partea politică”, dublat de N.Christescu, venit de la „Dreptul” și care îl înlocuia în timpul absențelor din redacție. Eminescu scria trei articole pe săptămână și urmărea presa străină, îndeosebi cea germană, iar activitatea sa jurnalistică nu a mai fost atât de susținută ca în perioada anterioară.

Schimbarea statutului în redacție nu este singura explicație pentru această constatare. În acea perioadă a elaborat „Luceafărul”, în forma definitivă și a trecut în plan secund colaborarea cu gazeta bucureșteană. De altfel, din ianuarie 1883, „Timpul” a devenit organul de presă al „opoziției coalizate”, formată din conservatorii orientați spre liberali și „liberalii sinceri”, gruparea lui G.Vernescu din Partidul Liberal.

Acest fenomen a explicat și scăderea interesului său pentru ziar, iar activitatea lui Eminescu s-a rezumat strict la obligațiile strict redacționale. Au existat momente în care chiar s-a hotărât să demisioneze. La 16 februarie 1883, Eminescu i-a scris lui Lascăr Catargiu: „Permiteți-mi în a vă declara că mie unuia încă nu-mi e indiferent cu cine împărtășesc onoarea de a colabora la una și aceeași publicațiune”. Scrisoarea este o mărturie a dezacordului poetului cu orientarea politică pe care Grigore C.Păucescu a dat-o ziarului.

Titu Maiorescu a deplâns „limbagiul la care se coborîse”

Semnificativ este și faptul că Grigore C.Păucescu nu a inclus în ediția sa dedicată publicisticii poetului la „Timpul” niciun articol din perioada 1882-1883. După ce a devenit organul de presă al „opoziției coalizate”, „Timpul” a intrat în declin evident, iar Titu Maiorescu a deplâns „limbagiul la care se coborîse”. De altfel, „Timpul” a fuzionat, la 17 martie 1884, cu „Binele public” și astfel a apărut „România”, organul de presă al Partidului Liberal-Conservator.

Colaborarea lui Mihai Eminescu la „România liberă”, în noiembrie 1888, a marcat reintrarea sa în gazetărie, după o întrerupere de cinci ani. Cotidianul „tinerilor liberali” s-a declarat, încă din 16 ianuarie 1885, organ de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator. De la „România liberă”, poetul a plecat la „Fîntîna Blanduziei”, la care a colaborat până în ianuarie 1889.

Examinând activitatea lui Eminescu la „Timpul”, în concordanță cu mărturiile sale, dar și cu cele ale lui Ioan Slavici și cu ale altor contemporani, ar trebui să-i atribuim în jur de 2000 de articole. Cu toate acestea, pentru poet, perioada petrecută în mass-media nu a fost una cu… lapte și miere.

„Toate zilele trebuie omul să-și bată capul ca să afle minciuni nouă”

La 18 martie 1881, poetul i-a scris tatălui său că nu-i va putea îndeplini rugămintea să vină acasă, fie și numai pentru câteva zile „Aș dori cu toată inima să viu acasă, să văd dac-aș găsi vr-un om de încredere, care să-mi ție locul, căci negustoria asta, pe lîngă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi dugheana și să mai iei lumea în cap, ci toate zilele trebuie omul să-și bată capul ca să afle minciuni nouă”.

De asemenea, Eminescu i-a scris, la 11 ianuarie 1882, Veronicăi Micle că deschiderea Parlamentului îi ocupa tot timpul și că îi era „acru de cerneală și de condei”. În scrisoarea din 28 februarie 1882, Veronica Micle îl învinuia că nu avea altă preocupare decât activitatea de la ziarul bucureștean. În schimb, la rândul său, I. Slavici ne informa că „Eminescu practica o gazetărie cotidiană și combătea multe rele ce se iveau în fiecare clipă împregiurul lui”.

În final, trebuie spus că Eminescu analiza evenimentele din politica internă și externă cu viziunea ziaristului de geniu. Unele expresii nedorite, cum am putut observa, întâlnite în publicistica sa aparțin limbajului ziaristic din presa vremii. Eminescu se ferea să atace grupuri sociale sau indivizi, principii ori instituții, moravuri sau năravuri în afara idealității în care își înscrisese întreaga activitate de ziarist.