Sporturi

Mihai Leu, interviu la 51 de ani! Să-l cunoaştem pe OMUL LEU, marele campion român: “Nimeni nu-mi dădea nicio şansă, le-am arătat că se înşală”. EXCLUSIV

13.02.2020 | 12:10
Mihai Leu interviu la 51 de ani Sal cunoastem pe OMUL LEU marele campion roman Nimeni numi dadea nicio sansa leam aratat ca se insala EXCLUSIV
Mihai Leu, interviu la 51 de ani! Să-l cunoaştem pe OMUL Leu, marele campion român: "Nimeni nu-mi dădea nicio şansă, le-am arătat că se înşală". EXCLUSIV
ADVERTISEMENT

OMUL LEU la 51 de ani… Sau cum dragostea de țară și de familie înving orice obstacol, oricât de imposibil pare de depășit la prima vedere! „Mihai Leu a împlinit 51 de ani pe 13 februarie” este o informație pentru amatorii de statistici. FANATIK a vrut să îl cunoască pe OMUL Mihai Leu, în Hunedoara natală. Un mare învingător și un mare patriot. Dar, înainte de toate, un OM care a învins cancerul. Cu ajutorul unei familii superbe.

Mihai Leu, interviu la 51 de ani: „Eram mic de statură, sfrijit chiar, nimeni nu-mi dădea nicio șansă, așa că am decis să le arăt că se înșală”

Cum ai decis să te apuci de box? Se spune de obicei că acesta este un sport pentru copiii din familii fără posibilități financiare, ceea ce nu era valabil în cazul tău…

ADVERTISEMENT

– Prima oară am mers la o gală de box aici, în Hunedoara, când eram foarte mic, împreună cu bunicul meu. Apoi, unchiul meu, pe care îl cheamă tot Mihai Leu, m-a adus la o sală de antrenament. Mi-a plăcut pur și simplu. Faptul că nimeni nu îmi dădea șanse m-a ambiționat. Toți spuneau că am o condiție bună acasă și nu am cum să ajung eu boxer adevărat. Mai eram și mic de statură, sfrijit chiar, nu arătam nicicum ca un viitor boxer. Așa am decis să rămân. Să le arăt că se înșală.

Rezultatele au venit repede! Campion național de juniori de patru ori la rând, prima dată în 1983, când aveai doar 14 ani. Cât de mult s-a schimbat boxul în România?

ADVERTISEMENT

– Era foarte greu să ajungi la finale, darămite să le și câștigi! Țin minte că mai întâi deveneai campion județean, treceai la zonal și doar câștigătorii de acolo ajungeau în finalele naționale. La finale, aveai undeva la trei-patru meciuri să devii campion al României. Acum e mai simplu fiindcă nu mai este bază de selecție, sunt tot mai puțini sportivi. Acum 40 de ani, competiția era acerbă.

Titlul mondial la juniori, în Cuba, „un fel de Mecca atunci, în ’87, pentru boxeri”

La 15 ani ai decis să vii din Hunedoara la Bucureşti! Erai încă un copil când te-ai despărțit de familie.

ADVERTISEMENT

– A fost o decizie grea, fiindcă însemna să mă rup de tot ce însemna viața mea până la acel moment. Aici, în Hunedoara, era tot universul meu. Dar am știut de ce o fac. Visam la marea performanță. Mi-a fost greu, dar drumul spre glorie necesită sacrificii. A trebuit să mă integrez repede în București, să mă adaptez orașului pentru a putea să mă concentrez și la cariera de pugilist.

Deja la acel moment te gândeai că te vei concentra exclusiv pe box sau planul era ca la Bucureşti să pui şcoala pe primul plan? Părinţii tăi ce părere aveau?

ADVERTISEMENT

– A fost o bună perioadă în care am zis că le fac pe ambele. Cred că prin clasa a 11-a mi-am dat seama că, dacă vreau o carieră în boxul mare, trebuie să mă concentrez doar pe box. Părinții m-au susținut în totalitate în deciziile mele, au avut încredere în ceea ce fac. Asta a contat enorm pentru mine.

În 1987 a venit şi titlul mondial de juniori. Ce amintiri ai de la acea competiţie desfăşurată în Cuba, o altă ţară comunistă, condusă de Fidel Castro la acea vreme?

– Cuba, pentru noi boxerii, era un fel de Mecca. La acel moment, Cuba era cea mai puternică națiunea din boxul mondial. Țin minte că Federația nu avea mare încredere că putem lua medalii acolo, așa că aveam cazarea plătită doar până în semifinale. Stăteam în cameră cu Feri Vaștag. Ce crezi? Amândoi am luat aur. Am câștigat toate meciurile cu 5-0, iar în finală l-am bătut pe irlandezul Eamonn Loughran, care ulterior avea să devină campion mondial la profesioniști.

A fugit din țară după ce autoritățile comuniste i-au confiscat un casetofon

Ca sportiv de mare perspectivă, ai avut ocazia să călătoreşti mai mult decât ar fi putut un cetăţean simplu. Ce diferenţe vedeai atunci între România şi ţările din occident?

– Ca sportiv, de cele mai multe ori nu apuci să vezi altceva decât hotel și sală. De exemplu, în anul în care am ieșit campion mondial la juniori, am câștigat toate turneele la care am participat, atât eu, cât și Feri (n.r. – Francisc Vaștag). Practic, din prima și până în ultima zi, noi eram doar la sala unde se țineau meciurile. Singura durere era că nu ne lăsau să vorbim cu sportivii altor loturi, stăteam mereu deoparte ca nu cumva să intrăm în legătură cu reprezentanții altor țări.

Cum a încolţit ideea de a fugi din ţară în perioada comunistă şi cât de greu a fost să realizezi acest plan?

– O întâmplare petrecută chiar la întoarcerea din Cuba, unde câștigasem titlul mondial la juniori. Acolo ne-am cumpărat niște casetofoane din banii noștri. Când am ajuns acasă, la aeroport, ni le-au confiscat, iar asta m-a dezamăgit groaznic. A fost momentul care a pus capac. Eram campion mondial și nu aveam dreptul măcar la un casetofon cumpărat din banii mei. M-am simțit umilit. Atunci am hotărât să plec și s-a întâmplat chiar la următorul turneu, Balcaniada din Grecia.

Au fost repercusiuni ale regimului comunist la adresa familiei tale după ce ai decis să pleci?

– După ce am rămas în străinătate, mai sunam acasă, dar niciodată nu vorbeam cu ai mei chestii rele despre România. I-au chemat la Miliție, dar și-au dat seama că nu sunt dizident. Îmi iubeam țara, dar pur și simplu nu acceptam să trăiesc sub acel regim. Îmi vedeam, totuși, de treabă fără să mă implic în discuții politice și alte chestii. Efectiv vorbeam doar lucruri personale. Ai mei nu au avut nicio problemă.

A ajuns în Franța ascuns în lada unui TIR! Și în Gremania în portbagajul unui autoturism!

Cum ai reuşit să ajungi în Germania şi care au fost primele impresii pe care le-ai avut acolo?

– Povestea este lungă. După ce am stat o perioadă în Grecia, am vrut să ajung în Franța, la antrenorul lotului național, pe care îl știam. Am plătit 700 de dolari unui șofer de TIR să mă ducă acolo. De la Atena și până la Paris am stat ascuns în lada TIR-ului respectiv cam 30 de ore.

În Italia, m-au descoperit carabinierii, dar după ce le-am spus povestea mea, căpitanul lor mi-a spus ceva de genul: „Ar trebui să te rețin, dar îmi inspiri încredere și te voi lăsa să îți urmezi drumul”. TIR-ul m-a lăsat sub un pod, am stat în Franța câteva zile, dar nu nimerism tocmai bine.

Nu era tocmai mediul în care îmi doream să mă dezvolt, așa că am decis să plec în Germania. Am stat ascuns în portbagajul unei mașini și am ajuns la niște români, foști colegi de clasă cu o mătușă. Tot ei mi-au furat primii bani câștigați din box.

Cum ai trăit de la distanţă evenimentele de la Revoluţia din 1989? Eraţi o comunitate importantă de români în Germania…

– Mai vorbeam între noi, dar nimeni nu își imaginea sau credea că poate exista această variantă. Părea totul atât de sigur, controlat până la ultimul detaliu, încât speranța că s-ar putea schimba ceva nu era absolut deloc. Nici măcar în primele zile nu mă gândeam că mă pot întoarce, dar apoi am văzut ce se întâmplă. În ianuarie eram deja în România. M-am oprit direct acasă la Hunedoara.

Imediat după Revoluţie, dorul de România a învins. Cât de greu este să trăieşti printre străini şi cum ai regăsit ţara în primii ani după căderea comunismului?

– Înainte să plec din Germania înapoi, mulți m-au avertizat că regimul de fapt nu a căzut și nu e bine să mă întorc, dar nu m-a mai interesat. Dorul de acasă era atât de mare că nu am mai avut răbdare. Mi-am anulat inclusiv turneul din Suedia cu lotul Germaniei. Nu pot să spun că mi-a fost greu în Germania, am fost primit cu brațele deschise, dar casa mea a fost și este România. Nu m-a interesat ce era în jur atunci, eram doar bucuros că mi-am revăzut familia după trei ani.

A câștigat centura WBO luptând cu tendonul rupt!

Prima mare performanță ca senior a fost titlul internațional de campion al Germaniei, în 1993…

– Aveam deja o serie de 16 victorii consecutive și managerii s-au gândit să îmi dea un test, să vadă dacă aș putea boxa la următorul nivel. Am reușit să câștig fără probleme acel meci.

A urmat apoi, în 1995, titlul Intercontinental WBO…

– A fost un pas normal după ce devenisem campionul Germaniei. Am luat și Centura Intercontinentală, câștigând prin TKO împotriva unui american care avea peste 70 de meciuri la profesioniști și care la un moment dat a luptat pentru centura mondială. Acel succes m-a dus pe locul doi în topul challengerilor la centura mondială, dar a trebuit să mai aștept până la meciul mult visat.

Campion mondial era un mexican, dar trebuia să îmi aștept rândul și la un moment dat mă evitau. S-a întâmplat să fie găsit un challanger dopat și atunci am aflat marea veste. Că voi lupta pentru centura mondială cu panamezul Santiago Samaniego.

Ajungem pe 22 februarie 1997, când ai devenit campion mondial WBO la semimijlocie. Ai câștigat o partidă de 12 runde, deși în runda trei ai suferit o accidentare după care orice medic ar fi spus că este imposibil să mai continui.

– Îl studiasem foarte bine, știam cu ce va veni, avea un stil de box foare tehnic. Aveam deja probleme cu brațul încă de dinainte. Doctorul m-a avertizat că s-ar putea să mi se rupă tendonul care ține bicepsul, dar am decis să îmi asum acel risc. Era șansa vieții mele, nu voiam să o ratez.

În repriza a treia s-a rupt, dar am continuat. Adrenalina nu m-a lăsat să renunț și oricât de mare ar fi fost durerea, nu puteam să mă opresc. După meci, am tot simțit dureri, dar deja începuse valul. Eram chemat peste tot și am aflat la ceva timp că trebuie să mă operez.

Este incredibil și faptul că doar șase luni mai târziu reușeai să îl învingi pe Michael Carruth pentru a-ți păstra centura…

– M-am operat, dar nu am avut timp de recuperare. Apăruse deja challengerul obligatoriu și nu am avut de ales. Am crezut că o putem face și așa. Loveam greu cu brațul stâng, mă simțeam greoi. Aveam un șurub în mână și de fiecare dată când loveam, simțeam cum îmi atinge nervul. A fost un meci foarte greu. Carruth era campion olimpic și visa să devină campion mondial la profesioniști. Era foarte hotărât. Am avut de tras în acel meci.

A trecut de la box la raliuri și a întrerupt supremația lui Titi Aur

Totuși, în cele din urmă, ai fost nevoit să accepți că trebuie să te retragi. La doar 28 de ani și în plină glorie. Cum a fost acea perioadă pentru tine, cât de greu a fost să accepți situația?

– A fost o perioadă în care nu am crezut… am refuzat să cred că e sfârșitul. Timp de aproape un an am mers la diverși doctori, am urmat diverse tratamente. Chiar am lăsat titlul mondial vacant în ideea că îl pot ataca atunci când îmi revin. Prin toamna lui 1998 mi-am dat seama că acela e sfârșitul carierei mele în ring. Viața mea trebuia să înceapă un nou capitol.

Ideea de a trece la raliuri a fost oarecum neașteptată, chiar dacă și tatăl tău a fost pilot. A fost o sugestie venită din partea lui?

– Culmea, familia nu are nicio legătură în decizia mea. Un prieten mi-a spus că cei de la Ford au adus niște mașini de raliuri și caută piloți. M-am dus la ei și mi-au dat una dintre mașini. Nu m-am gândit că asta va deveni o profesie. Apoi, motorsportul a devenit parte din viața mea.

Când ai intrat în lumea raliurilor, Titi Aur era în plină glorie. Părea aproape imposibil de învins în acea perioadă. Te-ai fi gândit că vei fi campion național în doar câțiva ani?

– Eu sunt o fire optimistă, pozitivă și, după o perioadă în care m-am obișnuit cu șofatul de competiție, mi-am stabilit și un obiectiv. Acela a fost să devin campion național absolut de raliuri. Mă bucur că am reușit în 2003.

Cum a venit această decizie de a concura în Campionatul Național de Viteză în coastă?

– Cei de la Unicredit Leasing voiau să își facă echipă de raliuri și eu eram consilierul lor. După multe discuții, președintele mi-a zis că vrea să mă vadă pe mine pe circuit. I-am spus că nu se pune problema. Apoi m-au convins să revin, dar la viteză în coastă. Am concurat pe un Ferrari 458 Challenge.

La 50 de ani, campion național la a treia disciplină sportivă! Cum a fost acest anul 2019 pentru tine și ce planuri ai pe viitor? Mai plănuiești să încerci vreun sport?

– 2019 a fost al doilea an pentru mine la viteză în coastă. Dacă 2018 a fost de acomodare după un deceniu de pauză, în 2019 am reușit să îmi asigur titlul de campion încă din luna august. Acum am decis că e nevoie de o altă provocare și vreau să câștig titlul la super rally. Este un concept de motorsport urban, pe care l-am inițiat chiar eu. Am deja 50 de ani, de fapt 51, nu știu în câte sporturi aș mai putea face performanță din postura de sportiv.

Învingător prin KO în lupta vieții cu cancerul

„A fost o perioadă urâtă… peste care am trecut, însă, cu multă încredere. Asta m-a ajutat. Pot să spun că a fost și o parte frumoasă, pentru că mi-am făcut mulți prieteni, care au fost alături de mine în permanență. A fost un șoc când am primit vestea. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg acasă, să vorbesc cu Anna, soția mea. Împreună am zis că vom trece peste toaste astea. A fost o perioadă grea, dar ne-a unit și întărit mult”

S-a bucurat că fiul său nu i-a urmat cariera!

„M-am bucurat că Marco nu a ales boxul, pentru că ar fi însemnat să crească sub presiunea numelui. Ceea ce face acum, organizarea de evenimente de motorsport, i se potrivește mănușă, dacă tot e să facem un joc de cuvinte. Am văzut că progresează enorm și face totul din ce în ce mai bine”

A știut „din prima” că Anna îi va fi soție

„Un prieten a spus așa: «Căutat și găsit». Ne-am cunoscut din întâmplare. O cunoștință a venit la Leverkusen și îi arătam orașul. Atunci, am văzut-o pe Anna într-un bistro și am zis direct: «Ea va fi soția mea!». A trecut ceva timp până să ieșim împreună, dar uite că suntem deja de 30 de ani împreună. Nu cred că există vreun secret, suntem suflete-pereche. Dacă iubești pe cineva, vin toate de la sine”

Titluri la box: 8

Amatori

  • 1983, 1984, 1985, 1986       Campion al României
  • 1987 Campion Mondial de Juniori

Profesioniști (din 1991)

  • 1993 Titlul Intercontinental al Germaniei (la care a renunțat fără luptă)
  • 1995 Titlul Intercontinental WBO (la care a renunțat fără luptă)
  • 1997 Campion Mondial (la care a renunțat din motive medicale)
  • 10 victorii prin KO a reușit Mihai leu în cele 28 de meciuri, toate victorioase!, din cariera sa de boxer profesionist la categoria semimijlocie
  • 190 de victorii a avut Mihai Leu în cele 200 de meciuri din cariera sa de boxer amator

Titluri auto

  • 2003 Campion național absolut de raliuri
  • 2019 Campion național la viteză în coastă
ADVERTISEMENT