Mihai Leu, lupta pentru viaţă: „Sportul m-a ajutat să supravieţuiesc!”. Interviu despre o carieră impecabilă în boxul profesionist

Mihai Leu este primul campion mondial la box profesionist din România. În 1997, pugilistul român l-a învins pe Santiago Samaniego în meciul de titlu mondial WBO. Asemenea lui Rocky Marciano sau Floyd Mawyweather, s-a retras neînvins din box, ca urmare a unei accidentări. S-a orientat spre raliuri, pasiunea lui de mic copil, acolo unde a devenit campion naţional, în 2003, având şi în ziua de azi „microbul vitezei”.

Mihai Leu, lupta pentru viaţă! Interviu amplu pentru FANATIK 

Din 2014, pentru Mihai Leu a început şi lupta pentru viaţă, lupta reală, fără ghilimele, după ce a fost diagnosticat cu cancer de colon. Iar în finalul anului 2024 a trecut peste o altă cumpănă a vieţii. Un stent care trebuia înlocuit la rinichi l-a dus în stare critică, dar a reuşit miraculos să îşi revină de la „şanse de supravieţuire aproape de zero”, aşa cum spune chiar el.

Aflat în continuare în recuperare, Mihai Leu a acordat un amplu interviu pentru FANATIK, în care a vorbit despre viaţa demnă de un scenariu de film, dar şi cumpenele ei: a fugit din România în perioada comunistă, a lucrat într-o măcelărie din Germania fără să fie plătit, cum i-a şocat pe medici imediat după ce a câştigat titlul mondial WBO, dar şi cum a ajuns acum la o cură de… îngrăşare, deşi toată viaţa de sportiv trebuia să slăbească!

„Să îmi confişte casetofoanele mi s-a părut o umilință maximă”

În perioada comunistă aţi devenit un boxeur de top, campion mondial la juniori, dar mereu exista o frică a autorităților să nu fugiți din țară, mai ales că tatăl dumneavoastră a avut o tentativă…

Digi24.ro

Pe cine a sunat Papa în fiecare zi, timp de mai bine de un an și jumătate înainte de a muri

– Da, tata a vrut la un moment dat să rămână în Austria. Cred că eram bine văzut, așa, dar mereu am avut o cruciuliță. Chiar țin minte. Mi-au spus cei de la Dinamo că o să aibă grijă de mine, că eram un băiat destul de cuminte, dar să le spun ce vorbesc colegii în vestiar. Care vorbește urât de România. Eu le-am spus că nu pot să fac așa ceva, că sunt colegii mei. Am fost tăiat de pe listă pentru multe deplasări. Tatăl meu a venit la Dinamo să întrebe ce se întâmplă. Țin minte că i-a spus cineva că așchia nu sare departe de trunchi.

Până la urmă, așchia n-a sărit departe de trunchi și ați plecat din România. Cum s-a întâmplat?

Digisport.ro

Mario Iorgulescu, evadat! Câți ani de închisoare riscă

– Au fost foarte multe lucruri care s-au întâmplat în acea perioadă. După ce ne-am întors din Cuba, în 1987, la aeroport, ne cumpăraserăm eu, Vaștag și Aliuță, niște casetofoane pe care ni le-au confiscat. Cumva, m-am simțit umilit. Devenisem campion mondial pentru România. Normal că le-am cumpărat pentru mine, dar să confişte casetofoanele mi s-a părut o umilință maximă. Ăla a fost punctul în care mi-am spus că în momentul în care voi mai pleca din țară nu mă mai întorc.

„Am lucrat într-o măcelărie, dar îmi dădeau doar să mănânc”

Și când ați plecat?

– Tot în 1987. În iulie ne-am întors de la Mondial și în noiembrie am plecat la Balcaniadă în Grecia. Și am rămas acolo. Normal că a fost o perioadă foarte grea. N-aveam bani, n-aveam nimic. Am trecut granițe ascuns într-un tir, m-a ajutat un șofer englez, am ajuns în Franța. Și de acolo, în Germania.

În Germania a trebuit să o luați de la zero. Ce ați făcut acolo?

– Pentru mine, normal că, fiind campion mondial la box, în mintea mea a fost că merg la o sală de box și oamenii se vor bucura că ajung acolo și voi avea o viață mai ușoară. Dar n-a fost deloc așa cum mi-am închipuit.

Făceați și altceva în afară de box?

– La început, spre exemplu, am lucrat într-o măcelărie. Nu mult, pentru că cel de la măcelărie s-a înțeles cu cel care m-a dus acolo doar să îmi dea să mănânc în fiecare zi. Eu, fiind boxeur, nici măcar nu mâncam mult. I-am zis să-mi dea cât o vrea, 20-30 de mărci pe zi, dar n-a vrut și am plecat.

„Făceam un pas într-o lume nouă, aveam emoţii mari”

Cariera de profesionist ați început-o în 1991. Vi s-a părut mai grea trecerea?

– Știți cum e, mai ales că este un drum fără întoarcere, iar în România, auzisem atât de multe lucruri rele despre boxul profesionist încât normal că am avut mari emoții. Dar am avut și mai multe oferte să trec. Totdeauna ofertele erau una mai tentantă decât alta și până la urmă am acceptat să fac pasul ăsta. Era și o nouă motivație pentru mine.

Cum ați ajuns să fiți primul român care a luptat pentru centura mondială?

– Eu am spus că România a avut mereu foarte mulți boxeuri buni, dar bineînțeles, n-am avut voie să trecem la profesioniști în perioada comunistă. Ca să zic așa, am făcut acest pas, mi s-a părut la vremea respectivă că este și un risc. Făceam un pas într-o lume nouă, nu știam nimic de această lume, dar aveam și emoții foarte mari, nu știam ce se întâmplă. Am riscat.

„Doctorul care m-a operat atunci a spus că pentru el toată viața va rămâne o enigmă”

Au fost înainte de meciul de titlu mondial cu Samaniego cele mai mari emoții?

– Da, categoric. Emoțiile au fost extrem de mari. Cu o săptămână înainte de meci abia puteam să dorm. Mă gândeam întotdeauna că sunt bine pregătit și voi fi campion mondial. Apoi mă gândeam dacă se întâmplă ceva și nu reușesc. Dar m-am învățat să fiu decis. Dacă intru în ring să cobor de acolo învingător. Deși a fost foarte greu… Spuneați de accidentări. Am vorbit cu un doctor despre accidentările pe care le-am avut eu. Am început boxul foarte devreme, iar musculatura și toate nu au fost dezvoltate suficient pe măsura efortului pe care-l făceam. Probabil că ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am avut multe accidentări.

Inclusiv una în timpul meciului de titlu modial cu Samaniego…

– Da, da, da… Atunci mi-am rupt tendonul de la brațul stâng în repriza a treia. Nu știu, a fost foarte ciudat. Doctorul care m-a operat atunci a spus că pentru el toată viața va rămâne o enigmă cum am boxat nouă reprize cu tendonul rupt. Cred, pur și simplu, că omul dacă își dorește foarte mult ceva, reușește. Cred că atât de mult mi-am dorit și nu am mai realizat ce se întâmplă. Nu am mai simțit durere.

VEZI VIDEO REZUMAT: 

„«Pe naiba şase săptămâni! Sunt 20 de ani de muncă». Cred că a meritat tot efortul”

La final ați realizat performanța pe care ați făcut-o?

– Este foarte dificil. În primul rând, dacă mă credeți, m-am bucurat că s-au terminat cele 12 reprize pentru că au fost enorm de grele. Cred că nu realizasem foarte multe. Primul ziarist care mi-a pus o întrebare după ce am devenit campion mondial, de la „Bild” era, mă întreba ce cred că m-a făcut campion mondial. Și i-am spus că am muncit foarte mult ultimele șase săptămâni. Acela era un stagiu de pregătire la noi pentru un meci. Când am ajuns în vestiar, m-am mai liniștit puțin, mi-am mai revenit și pur și simplu m-am întins pe o bancă în vestiar, mi-am pus centura pe mine și m-am gândit: „Pe naiba şase săptămâni! Sunt 20 de ani de muncă”. Cred că a meritat tot efortul.

În carieră aţi mai avut un singur meci, cu Michael Carruth. Aţi trecut peste operaţie şi l-aţi învins. Simţeaţi că este ultimul meci?

– Nu. La momentul respectiv, nu. În timpul meciului, din nou… Eu nu eram sută la sută refăcut şi am avut probleme cu braţul stâng. Am fost din nou operat. Nu bănuiam că va fi ultimul meci.

„Cred că o săptămână nici n-am putut să închid ochii noaptea, după retragere”

V-a fost greu să vă retrageţi în momentul în care eraţi în vârf? Campion mondial, neînvins la profesionişti…

– Mi-a fost enorm de greu. Cred că o săptămână nici n-am putut să închid ochii noaptea, după retragere. Până la urmă, asta este viaţa. Trebuie să accepţi realitatea. Aveam 29 de ani.

Dar care a fost motivul care v-a forţat să încheiaţi?

– Nu mai aveam destulă forţă în braţul stâng şi nu mai puteam să lovesc bine cu stânga. De asta a trebuit să renunţ.

„De obicei nu sunt omul regretelor. Singurul meu regret este că n-am ascultat de doctor şi perioada de refacere după accidentare a fost foarte scurtă, ceea ce a dus la sfârşitul carierei de boxeur. Se spunea că trebuie să boxez, altfel trebuie să las titlu vacant şi am cedat”, Mihai Leu

„Sportul m-a ajutat să supraviețuiesc. Și domnul doctor Irinel Popescu”

În 2014 aţi trecut printr-o cumpănă importantă. Un meci cu viaţa, lupta cu cancerul. V-a ajutat sportul în această situaţie?

– M-a ajutat categoric sportul. Am avut şi norocul să îl întâlnesc pe domnul profesor doctor Irinel Popescu, cel care de la bun început mi-a spus că orice problemă am, mă va face bine. Şi doamna profesor Adina Croitoru, care m-a ajutat foarte mult.

Anul trecut aţi fost nevoit să treceţi printr-o altă cumpănă. Trebuia să fie o operaţie simplă, dar care s-a complicat şi spuneaţi că erau şanse de supravieţuire zero…

– Să zic aşa, a fost şi este o perioadă destul de urâtă. Nu pot să vorbesc mult despre asta, deocamdată mă concentrez să mă fac bine. Da, am fost aproape de şanse supravieţuire zero, dar datorită domnului profesor Irinel Popescu şi al echipei sale, sunt bine. Nici eu nu pot să vă spun prea multe.

„Nici nu ştiu ce e mai greu, să slăbeşti sau să te îngraşi!”

La box trebuia să slăbiţi, acum sunteţi nevoiţi să vă îngrăşaţi. Cum merge această cură de îngrăşare?

– Nu uşor. Deci, chiar destul de dificil. Nici nu ştiu ce e mai greu, să slăbeşti sau să te îngraşi! Din păcate, asta e viaţa.

Ce planuri aveţi pentru viitor? Sunt sigur că veţi trece peste toate şi vă ştiu un om care se gândeşte deja la ce urmează…

– Sunt sigur că voi trece peste acest moment dificil. Îmi doresc să mă urc cât mai repede în maşina de curse, noi organizăm şi competiţii auto. Sper să iasă totul cât mai bine.

„La o banală înlocuire a unui stent la rinichi, am ajuns în situaţia în care şansele mele de supravieţuire erau aproape de 0. Familia a cerut transferul de urgenţă la Institutul Clinic Fundeni, iar acum sunt bine datorită domnului profesor Irinel Popescu şi al echipei sale. Cu ajutorul lor, sunt în viaţă”, Mihai Leu

Nemţii au vrut să îl naturalizeze: „Mi-au spus că voi fi Michael Loewe!”

În periaoda în care lupta în Germania, Mihai Leu a luptat cu un alt nume, Michael Loewe. Dar, la profesionişti a ţinut să reprezinte România: „Când am ajuns în Germania, la Bayer Leverkusen, una dintre condiţiile pe care mi le-au pus a fost că voi fi Michael Loewe, în loc de Mihai Leu.

Şi după aceea am primit şi cetăţenie foarte repede. Când am trecut la profesionişti şi a venit Revoluţia în România, mi-am depus cererea de a obţine înapoi cetăţenia română. Sincer, mi-am dorit mult asta.

Nu ştiu, asta cu Germania la momentul respectiv a contat mult în regimul comunist. A fost cauza principală pentru care am plecat din ţară. Dar fiind plecat mult timp, mi-am dat seama cât de mult îmi lipseşte România”.

Unchiul numit Mihai Leu l-a dus la box: „Eram neastâmpărat!”

Mihai Leu a povestit cum a început boxul la 9 ani, după ce a fost cu bunicul său la un meci, fiind dus de unchiul său la sport, pe care îl chema tot Mihai Leu: „Din întâmplare am ajuns. Am fost o dată la un meci de box cu bunicul meu. Știți că Brăila este patria boxului. Mă rog, era, că acum nu mai e.

Mi-a plăcut foarte mult și un unchi de-ai mei pe care îl cheamă tot Mihai Leu m-a dus și m-a înscris la box. Eram mic, aveam nouî ani. A fost așa, să am o ocupație, să nu stau toată ziua în fața blocului.

Pentru orice părinte, dacă are copii care fac sport, cred că este foarte bine pentru că pot să învețe de mici să fie mai disciplinați, să aibă o motivație. Și mai sănătoși.

Înveți să respecți niște reguli, că așa e la sport. Și cred că sunt beneficii mult mai mari decât credem noi. Eram destul de neastâmpărat. Vara, ieșeam dimineața din casă și veneam seara.

Când eram în perioada de școală, învățam destul de bine, dar nu eram printre primii din clasă, bine, nici foarte rău. Chiar dacă nu eram cel mai cuminte, învățătorul și profesorii m-au acceptat așa”.

A făcut carieră în automobilism: „La box am ajuns întâmplător, nu la raliuri”

Imediat după ce s-a retras forţat din box, Mihai Leu a început o carieră în automobilism. A fost un mare pasionat al raliurilor, iar în 2003 a reuşit să devină campion naţional. Ulterior a câştigat şi 3 titluri de campion la viteză în coastă:

„Mie îmi plăceau maşinile de mic copil. Şi cei care mă cunosc de mic îmi spun că la box am ajuns întâmplător, nu la raliuri. M-a ajutat foarte mult după retragerea din box fiindcă am avut o motivaţie, un obiectiv.

A fost o continuare a sportului, ceea ce a contat enorm de mult. De mic am avut această mentalitate. Niciodată nu mi-am privit de sus adversarii, n-am spus niciodată că îi spulber. Vreau să câştig, dar nu ajunge doar să spun că vreau, trebuie să te şi pregăteşti pentru asta.

Costurile sunt foarte mari. Nu vreau să fiu înţeles greşit, dar… Da, este un sport costisitor, dar fiecare om căruia îi place ceva trebuie să se dăruiască în totalitate şi trebuie să facă şi sacrificii pentru pasiunea pe care o are.

Venind dintr-un sport în care sunt campion mondial şi fiind cunoscut, m-a ajutat foarte mult numele meu. Şi da, am beneficiat de multe avantaje şi la auto. În 2008 m-am retras, dar am revenit şi am devenit de trei ori campion naţional la viteză în coastă şi de două ori vicecampion”.

• 57 de ani are Mihai Leu, născut pe 13 februarie 1968, la Hunedoara
• 28-0 este palmaresul impecabil al lui Mihai Leu în box, 10 dintre confruntări fiind câștigate prin KO