Video

Mihai, Leul din ring la 50 de ani. Amintirile primului român campion mondial la box profesionist

Mihai Leu a împlinit pe 13 februarie 50 de ani, iar pe 22 februarie se împlinesc 21 de ani de când a devenit primul român campion mondial la box profesionist.
20.02.2018 | 16:43

Mihai Leu a fost primul român care a devenit campion mondial la box profesionist. Pe 22 februarie 1997, în „Sporthalle” din Hamburg, îl învingea pe panamezul Santiago Samaniego în 12 runde şi cucerea centura supremă la categoria semi-mijlocie a versiunii World Box Organization (WBO).

„A fost cel mai greu meci din viaţa mea, mai ales că în repriza a treia am suferit o ruptură de tendon la braţul stâng. Am fost aşa de încălzit şi aşa de mult mi-am dorit să câştig că nu am mai ţinut cont de accidentare. În tribune erau câteva sute de români, îmi amintesc că unii erau veniţi din Deva. Au afişat un tricolor imens. În astfel de meciuri, ai momente când simţi susţinerea publicului, însă eu eram atât de concentrat că nu mai auzeam nimic în jur…”, povestea Mihai Leu într-un interviu pentru adevărul.ro.

Mihai Leu, primul român campion mondial la box profesionist

Anna, soţia sa, impetuoasă ca o italiancă ce este, nu a aşteptat decizia arbitrilor. „A urcat în ring şi m-a luat în braţe imediat după gongul final. «Amore mio, eşti campion mondial!». Atunci am ştiut că am câştigat meciul. Când crainicul sălii a anunţat că sunt noul campion mondial la box, am simţit ce înseamnă să ţi se împlinească un vis. A fost una dintre cele mai importante realizări din viaţa mea, una pentru care am depus foarte, foarte multă muncă. Am păstrat mânuşile şi trofeul şi le privesc cu sentimentul că am făcut întradevăr ceva deosebit. Dar dacă nu ar fi fost soţia şi băiatul meu nu cred că aş fi reuşit. Ei au fost tot timpul alături de mine şi au ştiut să mă motiveze, să îmi dea sentimentul că nu sunt singur”. VEZI IMAGINI INEDITE CU MIHAI ŞI FAMILIA SA ÎN GALERIA FOTO DE MAI SUS!

„Mihai, Hunedoara te iubeşte!”

Îşi aminteşte că felul în care a fost primit în România după succesul de la Hamburg „a contat mai mult decât orice recompensă financiară. Am facut escală la Timişoara şi am văzut fanfara pe aeroport. Chiar i-am spus unui prieten care era lângă mine «Oare pe cine aşteaptă?»… Iar la intrarea în Hunedoara oamenii au afişat un banner pe care era scris «Mihai, Hunedoara te iubeşte!». M-a impresionat de mi s-a pus un nod în gât şi mi-au dat lacrimile… chiar şi acum, când îmi amintesc de acel gest al hunedorenilor, mă trec fiorii”.

A coborât neînvins din ring şi s-a urcat în maşină. De curse!

Este neînvins în boxul profesionist, un record pe care, în Europa îl mai deţine doar englezul Terry Marsh. În total, a boxat în 28 de meciuri la profesionişti, toate în Germania şi Austria. Şi-a apărat o singură dată titlul cucerit la categoria semimijlocie (20 septembrie 1997 cu irlandezul Michael Carruth). Apoi a fost nevoit să se retragă din ring, ca urmare a unei accidentări la braţ. S-a relansat, însă, în raliuri, devenind campion naţional în 2003: „Decizia de a nu mai boxa am luat-o împreună cu soţia şi cu antrenorul meu. Retragerea din box a fost foarte dureroasă. Îmi amintesc că, timp de o săptămână, aproape nu am mai putut dormi, mă gândeam că totul s-a sfârşit prea brusc, însă în viaţă trebuie să ai puterea să treci peste orice obstacol. Pasiunea mea pentru maşini şi dorinţa de a o transforma într-o nouă ocupaţie m-au ajutat din punct de vedere psihic. La scurt timp, în 1998, mi-am început cariera de pilot de raliuri şi, cinci ani mai târziu, am devenit campion naţional la raliuri. Între timp, mai făcusem tratamente la braţul afectat de accidentare, sperând că voi putea reveni în box şi crezând că raliurile vor fi doar un proiect de scurtă durată, însă nu a fost aşa. Nici acum nu îmi vine să cred că am putut face acest salt de la box la raliuri”.

A făcut KO o boală nemiloasă!

În ultimii ani s-a confruntat cu mari probleme de sănătate. A ajuns la control după ce a început să acuze un disconfort în zona abdominală: „Simţeam nişte înţepături care deveneau tot mai deranjante. Atunci am luat hotărârea să merg la medic”. Verdictul a fost unul crunt: cancer la colon. „După ce am aflat, m-am dus acasă şi am vorbit cu soţia. Ştiam că va suferi foarte mult. În spital, Anna a stat lângă patul meu în fiecare noapte, a dormit alături de mine. L-am rugat pe fiul meu să nu vină, nu voiam să mă vadă în acele momente. Am cunoscut oameni tineri bolnavi de cancer, am întâlnit un copil de 14 ani care avea aceeaşi afecţiune, dar era într-o stare mult mai gravă. Cumplit…”. Nu i-a fost deloc uşor, a fost nevoit să se supună mai multor intervenţii chirurgicale, a dus o luptă crâncenă pentru viaţă… A „boxat” la limită cu doamna aia neagră cu coasa, a învins şi poate privi înapoi cu mândrie. „Ascultaţi-l” în rândurile ce urmează!

A început boxul din joacă, la 9 ani

„La început, boxul a fost pentru mine o joacă. Îmi plăcea să fac sport, în general, fiind o fire mai neastâmpărată. De mic, am fost dat la înot şi apoi la tenis. Însă de la 9 ani, când am intrat pentru prima dată într-o sală de box, nu am mai renunţat la această activitate. Ai mei m-au înscris la clubul Constructorul din Hunedoara. Dar, la scurt timp, m-am mutat la Metalul, un club abia înfiinţat atunci şi a cărui sală de antrenamente fusese înainte un loc de expoziţii”

„Am boxat pentru prima dată într-o competiţie la vârsta de 10 ani şi jumătate, cu un coleg de antrenament, Toni Crâşmaru. Dar primul meci oficial, dacă se poate spune aşa, a fost la un turneu organizat în Hunedoara, în sala de cinema a clubului Siderurgistul. Pe scenă a fost amenajat ringul, iar spectatorii stăteau pe locurile din sală şi se uitau la noi ca la personajele unui film. Vremurile erau foarte bune în ce priveşte sportul. Interesul oamenilor era mare, chiar şi pentru meciurile noastre, iar noi fiind atât de mulţi, cei care practicam boxul, trebuia să facem faţă unei concurenţe mari şi astfel progresam, pentru că ne luptam să fim mai buni”

Într-a „unşpea” a ajuns la „Lazăr”. Şi la Dinamo

„În anii de liceu eram preocupat doar de box şi de şcoală. Nu am fost printre cei mai buni elevi din clasă, dar nici printre cei mai slabi. În clasele a IX-a şi a X-a eram la un liceu bun din Hunedoara, cu profil de matematică-fizică. Făceam foarte mult sport: box, jucam fotbal, mergeam la concursuri de atletism şi, în general, eram prezent cam la orice activitate sportivă. Puneam pe primul plan sportul şi nu prea aveam timp de fete din cauza aceasta. După cei doi ani de liceu în Hunedoara, m-am transferat la Bucureşti, la Dinamo şi am ajuns la «Lazăr», considerat unul dintre liceele cele mai dure din ţară, în ce priveşte severitatea dascălilor”

„Este foarte dificil să faci două lucruri bune deodată”. Şi a ales boxul…

„Cu timpul, performanţele la box m-au făcut să las şcoala pe planul al doilea. Ajunsesem să boxez la Campionatele Naţionale de juniori, unde am obţinut patru titluri de campion naţional, iar o vreme am crezut că pot împăca boxul cu învăţatul. Nu s-a putut, pentru că mai tot timpul mi-l petreceam în cantonamente. Dar în perioada anilor de liceu, până să am primele performanţe notabile în box, mă ambiţionam să le fac pe amândouă. În cantonamente îmi aduceam cărţile de studiu. Dar era foarte greu să te apuci de învăţat după trei antrenamente istovitoare pe zi. Este foarte dificil să faci două lucruri bune deodată şi atunci preferabil e să te dedici unei singure activităţi. Şi aceasta a fost în cazul meu boxul”

…cum a ales şi libertatea în 1987…

„La Campionatul Mondial din 1987, de la Havana, am mers împreună cu Feri (n.r. – Francisc) Vaştag şi Nicolae Aliuţă. Până a ajunge în Cuba, am făcut o escală în Montreal. Noaptea, în aşteptarea următorului avion, am ieşit să ne plimbăm prin aeroport. Ne-am trezit pe străzile din jurul acestuia şi cred că Feri a spus atunci: «Hai să rămânem aici!». Am hotărât să mergem întâi în Cuba, iar pe drumul de întoarcere să rămânem în Montreal, să ne pierdem acolo urma. Eu şi Feri am devenit campioni mondiali la acel turneu. Şi eram atât de fericiţi, încât am lăsat deoparte ideea de a fugi din ţară. Mi-a revenit în minte la întoarcerea în România, iar câteva luni mai târziu, în noiembrie, când am plecat la Balcaniada din Grecia, ştiam că nu mă voi mai întoarce în ţară. Cel care ştia de planurile mele era tatăl meu. Venise la Bucureşti chiar în seara dinaintea plecării mele, cu lotul naţio-nal de box, în Grecia. Am discutat şi ne-am luat rămas-bun. În aceeaşi seară, mătuşa mea, care era consilier juridic la Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, pleca în Austria. Ştiam că şi ea are de gând să nu se mai întoarcă în ţară şi m-a făcut şi pe mine să îmi întăresc decizia. Tatăl meu mi-a spus atunci că, indiferent ce hotărâre voi lua, el va fi alături de mine”

…la o balcaniadă în Grecia. A ajuns în Italia sub bancheta unui şofer de camion!

„Am ajuns la Patras, oraşul în care urma să aibă loc Balcaniada, dar înainte de competiţie, fără să spun nimănui nimic, am fugit din hotelul unde eram cazat. Tatăl meu îmi dăduse numărul de telefon şi adresa unui prieten de-al său din Paris şi ştiam că dacă reuşesc să dau de acesta, mă va ajuta. Din Patras am luat un autocar până în Atena. Între timp, reuşisem să dau de prietenul tatălui meu, care mi-a spus să merg la restaurantul «Bucureşti» din Atena, frecventat, evident, de români. Acolo am găsit oameni care mi-au oferit un loc unde să rămân, până când voi avea ocazia să părăsesc ţara. Din Grecia am trecut, cu ajutorul unui şofer de camion, în Italia. Călătoria a durat aproape două zile, pe mare şi pe uscat, iar în cea mai mare parte am stat ascuns în lada de sub bancheta din cabina camionului. Am ajuns în Italia… şi apoi în Franţa, cu ajutorul omului de încredere al tatălui meu, din Paris, iar de acolo, în scurt timp, m-am îndreptat spre Germania, ţara în care aveam să îmi continui cariera în box”

L-au condamnat la 7 ani de închisoare şi i-au confiscat… televizorul!

„După ce am devenit campion mondial la juniori primisem un televizor, ca recompensă din partea statului român. Miliţia i l-a luat tatălui meu, pentru că fugisem din ţară. A fost primul gest al autorităţilor statului, venit ca un fel de repercusiune la fuga mea. Apoi, am aflat că primisem o condamnare de şapte ani de închisoare, pentru că plecasem ilegal din România, o sentinţă venită şi de pe urma faptului că, înainte de a părăsi ţara, eram legitimat la un club militar, la Steaua Bucureşti. Condamnarea mi s-a şters imediat după Revoluţie. Ai mei se gândeau că vor avea şi ei de suferit, pentru că eu ajunsesem în Germania. Cât am stat acolo nu am vorbit vreodată urât despre România. Nu puteam vorbi urât despre ce se întâmplă în ţară şi despre regimul comunist, chiar dacă nu mi-a plăcut. Am vrut doar să am o viaţă liberă”

„Aveam 19 ani şi erau zile în care nu aveam ce să mănânc”

„În Germania, m-a ajutat faptul că eram campion mondial de juniori, că am avut şansa să fiu un boxer bun, însă nu mi s-a oferit nimic pe tavă. Nu mi-a fost uşor. Aveam 19 ani şi locuiam cu chirie într-un apartament cu două camere, mobilat cu un pat cu arcuri vechi şi stricat şi cu un dulap cu o uşă. Au fost şi zile în care nu aveam ce să mănânc. Eram singur, iar uneori, când ajungeam acolo după antrenamente, mă puneam în pat şi plângeam de dorul celor de acasă, din România. O perioadă, aproape toţi banii pe care îi câştigam, nu erau mulţi, îi cheltuiam pe convorbirile telefonice. Treptat, situaţia mea s-a schimbat în bine. Am reuşit, ajutat şi de performanţele mele în sport şi de faptul că învăţasem repede limba germană, să obţin mai uşor cetăţenia germană. Apoi, în septembrie 1989, tatăl meu a reuşit să ajungă în Ungaria, trecând ilegal frontiera, iar de acolo l-am adus şi pe el în Germania”

„Nu pot să îi înţeleg pe cei care se fac că au uitat de unde sunt sau spun că le este ruşine că sunt români”

„În decembrie ’89 nu am mai putut ţine legătura cu cei de acasă, pentru că liniile de comunicare erau blocate. Am mers la Ambasada României din Bonn să ni se spună ce se întâmplă în ţară, dar fără succes. Aflam ştiri contradictorii, auzeam zvonuri că sunt mii de morţi. Alţi români stabiliţi în Germania îmi spuneau că au auzit despre zeci de mii de morţi, în urma confruntărilor din ţară. Eu nu aveam atunci experienţa de a distinge ceea ce e adevărat sau nu în cele auzite despre evenimentele din 1989. Pe nemţi nu prea i-am simţit interesaţi de ce se întâmpla atunci în România. Totuşi, mulţi spuneau că evenimentele care aveau loc nu însemnau o schimbare de regim, ci doar a conducerii acestuia. Eu abia aşteptam să ajung acasă, şi am făcut-o imediat după Revoluţie, deşi nu eram prea liniştit asupra gestului meu. În perioada în care am stat în Germania am mai avut o tentativă de a reveni în România. Am fost atunci până la graniţa cu Ungaria, dar nu am mai trecut-o în ţară. Nu am riscat, deşi îmi era foarte dor de ţara mea. Nu îi condamn pe românii care au considerat că nu mai merită să se întoarcă pentru că le este bine în străinătate, dar nu pot să îi înţeleg pe cei care se fac că au uitat de unde sunt sau spun că le este ruşine că sunt români”

Italianca Anna din Hunedoara

„În cele din urmă, m-am stabilit definitiv în Hunedoara, împreună cu soţia mea, Anna, care deşi este italiancă, spune tuturor că aici, în Hunedoara este casa ei, locul ei. Am cunoscut-o în Germania. Era în vizită la nişte prieteni de-ai mei de acolo, mai exact la o prietenă care lucra la un bistro din Leverkusen. Am văzut-o acolo, într-o seară, şi pot să spun că m-am îndrăgostit de ea pe loc. A trebuit să muncesc foarte mult ca să o cuceresc, dar am fost convins că vom rămâne împreună. Suntem de 27 de ani împreună, în februarie facem 28 de ani, şi avem un băiat de 25 de ani, Marco”

CV MIHAI LEU

Data şi locul naşterii: 13 februarie 1968, Hunedoara.

Starea civilă: căsătorit cu Anna, au un băiat, Marco, de 25 de ani

Studii: Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Timişoara.

Domiciliul actual: Hunedoara

Carieră

4 titluri de campion al României la juniori în 1983, 1984, 1985, 1986

1 titlu de campion mondial la juniori, în 1987

200 de meciuri, 190 câştigate, la amatori

28 de meciuri, toate cîştigate, la profesionişti

1 titlu de campion mondial la categoria semi-mijlocie a versiunii World Box Organization (WBO), cucerit în 22 februarie 1997 împotriva panamezului Santiago Samaniego, şi apărat cu succes în 20 septembrie 1997, împotriva irlandezului Michael Carruth

1 titlul Intercontinental al Germaniei, în 1993 (la care a renunţat fără luptă);

1 titlul Intercontinental WBO, în 1995 (la care a renunţat fără luptă)

1 titlul de campion naţional la raliuri, obţinut în 2003