Mircea Lucescu s-a destăinuit într-un interviu tulburător, în care vorbit despre lucruri prea puțin știute din copilăria sa. Selecționerul României a povestit despre momentele grele din viața sa și despre felul în care a reușit să evolueze în viață.
Cel mai titrat antrenor român a povestit, pentru Formula AS, cum a ajuns dintr-un puști sărac, plecat dintr-o camera în care dormeau toți membrii familiei să-și câștige respectul în întreaga lume. Lucescu a vorbit și despre relația sa cu Dumnezeu, dar și despre educația pe care trebuie să o aibă fotbaliștii.
FANATIK a extras cele mai importante fragmente din amplul interviu acordat de Mircea Lucescu.
“Am pornit dintr-o familie cu cinci copii, tata venise împușcat de la Cotul Donului și a stat mai mult prin sanatorii, mama avea grijă de toți. Nu doar la mine, la majoritatea celor care au reușit în viață, sărăcia a fost cea care ne-a împins spre evoluție, spre cunoaștere, spre o curiozitate de a înțelege ce se întâmplă în jur”
“Acasă n-am avut nici bibliotecă, n-am avut nimic. Am avut doi părinți nemaipomeniți, dar cu posibilități limitate. La 5 ani, am învățat alfabetul împreună cu tata, care, fiind analfabet, fusese obligat de Partidul Comunist să facă 4 clase. Și le-a făcut! Când am ajuns pe clasa a II-a, el terminase ciclul primar”
“Înainte de fotbal, cea mai mare binecuvântare a copilăriei mele a fost natura. Foarte puțin timp petreceam în casă, doar seara, în rest, eram pe-afară tot timpul! Pe atunci, nici la școală nu aveai cine știe ce condiții: aveam un maculator pentru toate materiile, pe care îl țineam la spatele pantalonilor, nici vorbă de ghiozdan”
“Vara, ne angajam la ferma spitalului, când începea culesul strugurilor, eram prezenți și acolo. Pe atunci, în jurul Bucureștiului era plin de vii! În fiecare primăvară, în perioada salatelor, împreună cu unul dintre frați, îl ajutam pe un prieten, Ștefan, să împingă un cărucior plin cu salată și ridichi din grădinile Vitan, urcând Dealul Văcăreștilor, pe lângă cimitirul Cărămidarii de Jos, până în fața Spitalului 9. Eram răsplătiți cu 2 lei și câteva salate mari, cu care fugeam imediat acasă, pentru a ne întoarce apoi cu toții, la joaca noastră preferată: fotbalul”
“Acasă o duceam greu. N-aveam decât două perechi de teniși pentru toți patru băieții, pe care, în sezoanele friguroase, le încălțam cu rândul. De multe ori, răscumpăram de la unul din frații mei, căruia îi făceam lecțiile, dreptul de a purta tenișii”
“Eram trei frați care dormeam într-un pat de lemn cu saltea de paie, tata și mama într-un alt pat, sora mai mare și cu cel mic în alt pat. La ora 10 seara se închidea lumina, căci tata mergea a doua zi dis-de-dimineață la serviciu. Eu mă sculam tiptil din pat și, sub o lampă, citeam cu sete ore în șir. Am avut această șansă extraordinară să mă pasioneze lectura. La un moment dat, visul meu era să pot citi în limbi străine”
“Jucam fotbal pe ploaie sau zăpadă, jucam și pe terenuri arate! Acum, copiii au de toate – ghete, tricouri, terenuri sintetice – dar merg la fotbal mai mult din presiunea care se exercită asupra lor de părinți și antrenori, decât din chemarea aceea interioară. Condițiile în care jucam ne antrenau pentru viață”
“M-am dus la Clubul Central al Armatei (CCA), pe Ștefan cel Mare, în capătul dinspre Ministerul Apărării, unde era centrul lor de pregătire. M-au pus în poartă! Eram mic, ce puteam să fac?! I-am marcat Stelei, urmașa CCA-ului, 25 de goluri în carieră și mi-am adus aminte după fiecare dintre ele cum mi s-a făcut semnul ăla că eu nu sunt selectat”
“Am avut noroc cu Victor Stănculescu, profesor de Educație Fizică, care avea echipă în campionatul județean. Fratele meu, Dumnezeu să-l ierte!, care era foarte talentat, juca la acea echipă, pe la 15 ani, și mai mergeam cu el la antrenament. Văzându-mă cum jucam, mă băgau și pe mine la meciuri. Când Stănculescu a plecat la Școala Sportivă nr. 2, m-a luat și pe mine. M-a scos din cartier, mi-a dat geantă, îmbrăcăminte și un bon de masă, cu care mâncam la prânz în Lipscani”
“Cu echipa școlii, am ajuns în finala campionatului de copii. Am jucat-o, înaintea unui derby Steaua – Dinamo, pe Stadionul „23 August”, noi, Școala Sportivă nr. 2, cu Farul Constanța. La un moment dat, au început să vină oamenii pe stadion să vadă meciul nostru, era plin de lume bună în jurul terenului. Am bătut Farul, eu am marcat două goluri, iar laudele pe care le-am primit după meci au însemnat foarte mult pentru mine. Dar cel mai mare compliment dintre toate a fost faptul că tata, care n-avea nicio treabă cu fotbalul, venise să mă vadă jucând pentru prima oară”
“După ce am intrat la facultate, m-am dus la Știința București. Am acceptat să merg acolo și datorită vieții studențești pe care o descoperisem în acel an, mai cu seamă cu prilejul participării mele la jocurile sportive universitare. Trecerea la Știința a însemnat și faptul că făceam parte dintr-un grup cu preocupări și idealuri apropiate, iar asta îmi dezvăluia adevărata frumusețe a vieții de student. M-am mutat la cămin, mâncam la o cantină studențească, iar acolo mi-am cunoscut și soția, pe Neli”
“A fost poate cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, și la fotbal, și la facultate, și în viața personală… Tot în anul acela, jucând în Divizia B, am fost chemat la echipa națională! A fost un prim record, apoi toată viața mea avea să fie plină de recorduri. Dinamo m-a luat înapoi, dar îmi era destul de greu, pentru că eram student la zi”
“Mi-am făcut un stil de pregătire propriu, eram antrenorul meu personal! Îl chemam pe Florea Dumitrache, când nu avea antrenament, și îi centram din toate părțile. Sau chemam câte 4-5 copii și îi puneam să mă atace pe rând: driblam unul, intra următorul, apoi puneam câte trei, patru, și îi driblam pe toate părțile”
“Am avut de-a face cu jucători de mare talent iar ei nu sunt deloc ușor de strunit – și Gică Hagi a fost greu de strunit, și la Brescia, și la națională, și Sergen Yalcin la turci, și Dănuț Lupu la Dinamo… N-am acceptat însă niciodată ca obrăznicia să fie o marcă a personalității. Sunt mulți obraznici care cred despre ei că au personalitate! Vine azi un puști de 19 ani, care are tupeu și cam atât: pe cine poate să inspire el?“
“Eu am avut, de-a lungul timpului, relații foarte bune cu marii jucători. În perioada cât am fost la Inter Milano, m-am înțeles extraordinar cu Ronaldo Nazario. Și acum, de câte ori mă întâlnesc cu el, cu Javier Zanetti sau cu Roberto Baggio, simt o mare bucurie”
“Am spus-o mereu: prețul succesului este singurătatea. Când ajungi acolo, sus, singurul sprijin rămâne familia. În familie nu vezi nici compătimire, nici critici, vezi doar dragoste și înțelegere”
“Neli a lăsat totul pentru mine! Lucra la radio, scria scenete minunate pentru copii. De altfel, ceea ce m-a atras în mod special la ea a fost sensibilitatea ei și gustul pentru frumos, detalii care pe mine m-au îmbogățit enorm. Eu veneam dintr-o familie în care lucrurile astea nu existau! Existau doar lucruri pragmatice, de azi pe mâine”
“Cât timp am antrenat la Hunedoara, duceam tot timpul jucătorii în familii serioase, să-i stimulez să facă niște alegeri bune de viață. Și toți s-au căsătorit bine, cu fete care au terminat facultăți. Aveam grijă și de școala lor: la un moment dat, aveam 12 jucători subingineri! Nu mai vorbesc de faptul că îi duceam la operă, la spectacole, la film”
“Pentru mine, întotdeauna, pe primul loc a fost educația. La orice echipă am fost, și în țară, și în străinătate, oriunde aveam o deplasare, în ziua de dinaintea meciului, rezervam un ghid și făceam turul orașului, aflam tot ce era important despre locul respectiv. Unii mormăiau. Le spuneam: „Mergeți acasă: ce spuneți voi copiilor și părinților voștri? Trebuie să duceți în familie niște cunoștințe, pentru că aveți privilegiul de a vedea multe lucruri la care alții doar visează”.
“Recent, am fost la Zȕrich, la tragerea la sorți pentru preliminariile Campionatului Mondial. Eram cel mai în vârstă dintre toți selecționerii de acolo. Toți îmi spuneau că și-ar dori să ajungă și ei să antreneze la vârsta mea”
“Am fost, peste tot, ROMÂNUL Mircea Lucescu. Nu eram considerat nici fotbalistul Mircea Lucescu, nici antrenorul Mircea Lucescu, eram considerat românul Mircea Lucescu. 20 de ani prin lume nu am uitat cine sunt. Totdeauna am acționat cu maximă responsabilitate, pentru că știam că lumea acasă mă urmărește și se bucură de cariera mea”
“Băieții de la națională sunt un grup foarte unit. Au crescut împreună – un mare merit îl are Gică Hagi, care i-a crescut pe cei mai mulți, iar primul pas în educație este extrem de important”
“Rezultatele din ultima vreme se văd: în august, mai toți erau rezerve la cluburile lor. Rezultatele cu naționala le-au dat un alt avânt. Când se întorc de la națională, se întorc la cluburi ca niște învingători. Naționala i-a ajutat. Victoriile creează entuziasm, vin cu încredere”
“După 1990, toți comuniștii au ajuns să se închine și să pupe icoane, ca să impresioneze poporul. Eu cred că există și o altă perspectivă a relației cu divinitatea, mult mai personală. Până la urmă, credința e în fiecare dintre noi și cel mai bine se vede prin omenie. Omenia este o extraordinară formă a apropierii de Dumnezeu!”
Mircea Lucescu s-a operat ieri la șold și se simte bine după intervebția chirurgicală. El va fi complet recuperat în maximum o lună, astfel că va putea pregăti meciurile României din preliminariile Campionatului Mondial 2026. România debutează în campania care ne poate duce în America în luna martie, pe teren propriu, contra Bosniei.