Mircea Lucescu va conduce naționala României și la următoarele două meciuri din Liga Națiunilor. Tricolorii întâlnesc Kosovo (15 noiembrie) și Cipru (18 noiembrie) și pot încheia competiția doar cu victorii.
Il Luce a revenit pe banca naționalei după 38 de ani. La vremea când el termina primul ciclu ca selecționer niciun fotbalist din actuala echipă nu era născut. Când îl începea, în 1981, nici părinții unora dintre ei nu văzuseră lumina zilei.
Înainte de a deveni antrenorul României, Lucescu a fost un jucător remarcabil. Peste 400 de meciuri în Divizia A, 70 de selecții și 9 goluri la națională, 13 ani sub tricolor, căpitan al primei reprezentative la Mondialul din Mexic, ediția 1970.
Pasiunea lui spre antrenorat s-a conturat încă din anii de activitate ca fotbalist. Lucescu a învățat mult de la Angelo Niculescu și Ștefan Kovacs, care i-au fost mentori. El și-a suflecat mânecile devreme și s-a apucat de meseria de tehnician în 1979. Era antrenor-jucător la Corvinul.
Peste un an, actualul selecționer a scris o carte numită Mirajul gazonului. Aceasta a apărut în 1981, la editura Junimea din Iași. Lucescu a avut întotdeauna o relație special cu Iașiul, deoarece Neli, soția sa, este de acolo.
Mircea Lucescu a scris cartea pe parcursul mai multor luni, adunând întâmplări din activitatea sa. În același timp, a împărtășit idei despre cum vedea el mentalitatea necesară performanței fotbaliștilor. Atenție, în perioada în care Il Luce a adunat ideile în acesată carte, el era un antrenor cu o experiență minimă.
Mircea Lucescu a început să antreneze la Corvinul Hunedoara, în ianuarie 1979, când l-a înlocuit pe Ilie Savu. Primul său meci a avut loc pe 28 februarie 1979, în șaisprezecimile de finală ale Cupei României. A pierdut cu 3-1, după prelungiri, în fața clubului de Divizia B, Metalul București.
Trei zile mai târziu, a debutat în Divizia A într-o victorie cu 2-0 împotriva Politehnicii Iași, meci în care a marcat un gol. Corvinul a retrogradat, cu el pe bancă, la finalul sezonului 1978-1979. A jucat un an în Divizia B, iar în vara anului viitor a revenit în primul eșalon.
Iată ce scria Mircea Lucescu în cartea sa, pe vremea când era antrenor de Divizia B:
“Fiecare sportiv vine în sport cu o anumită doză de speranță, de încredere, de decizie. Nu cunosc fotbalist care să fi pornit dintr-o casă cu living room și sezlonguri. Brazilienii, neîntrecuții, au pornit din favelas. Lipsurile din copilărie sunt prima școală a unui jucător de fotbal.
Unii rămân, dar cei mai mulți pleacă. Fie că talentul lor n-a fost susținut de un caracter puternic și dârz, de temperament de campion, fie că pregătirea lor, cunoștințele lor n-au fost pe măsura a ceea ce se aștepta de la ei.
Copilul care pătrunde în fotbalul marii performanțe se maturizează repede în contact cu dificultățile cărora trebuie să le facă față: antrenamente și jocuri, înfrângeri și victorii, aprecieri și critici și peste toate, o imensă responsabilitate, aceea de a fi permanent la înălțimea numelui pe care încearcă să și-l facă, la înălțimea speranțelor puse în el”
„Jucătorul intră în viața fotbalistică, o viață aspră, dură, înșelătoare, uneori ingrată, alteori minunată, cu zestrea lui de cunoștințe acumulate din sfaturile și priceperea educatorilor lui.
Fotbalistul trebuie să aibă permanent în fața ochilor, în minte, imaginea adversarului direct. Nimic din ceea ce face să nu facă la întâmplare. El trebuie să gândească pentru doi – pentru el însuși și pentru adversar. Să caute să-și imagineze cum va reacționa adversarul la cutare mișcare, la cutare preluarea, la cutare demarcare.
Obișnuindu-se cu gândul acesta, acceptând disputa, lupta cu adversarul în toate momentele antrenamentului, abia atunci poate să treacă mai departe, poate să facă încă un pas: să încerce să ghicească, să intuiască, să gândească mișcările întregului ansamblu”
“Din ce în ce mai mult în arena internațională este apreciată constanța sportivului pentru că sunt mari eforturile aducerii unui sportiv la nivelul performanței mondiale, iar această constanță nu este dată numai de abilitate, numai de tehnică, numai de talent.
Nesusținut de valori morale în care tenacitatea, modestia, dârzenia și disciplina să joace rol de frunte, talentul se dovedește a fi efemer. Arareori talentul fără valențe morale slujește echipei, ci numai individului. Da fapt, valorile morale ale sportivilor determină și forța echipei, constanța ei, având o mare pondere în aspectul colectiv al jocului”
“Îmi plac acei sportivi cărora le place să ardă, să se consume, să participe cu toate forțele în toate momentele jocului, fie ele de pregătire sau de competiție. Se spune despre un astfel de jucător că ar fi incomod. Da, e incomod pentru că pune totdeauna probleme, că vrea totdeauna mai mult, că nu-i place superficialitatea, pentru că încearcă să intre în profunzimea lucrurilor, pentru că suferă.
Un astfel de jucător n-ar sta niciodată deoparte, n-ar putea fi dus de mână. Jocul de fotbal a devenit mult prea important pentru ca subiectivitatea unui singur om să decidă, pentru ca întreaga personalitate să fie lăsată pe umerii unei singure persoane. De aceea, este nevoie de participarea tuturor; o participare conștientă, democratică având ca singur scop interesele echipei. Nimănui nu-i mai este permis să stea deoparte”
“Schimbările au o importanță deosebită în desfășurarea jocului. Foarte mulți antrenori gândesc schimbările doar ca pe niște îmbunătățiri tactice. Ei cheamă jucătorul de rezervă, îi dau scurte indicații și-l aruncă în teren, sperând ca jucătorul nou intrat să le câștige jocul sau să le apere un rezultat.
Antrenorul neglijează în felul acesta o altă fațetă a schimbului de jucători: acela al aportului moral, psihologic, mobilizator pe care-l poate aduce un jucător de rezervă. Pregătit și pentru aceasta, rezerva pătrunsă în teren poate stimula cu prezența sa pe ceilalți. Îi poate scoate dintr-o anumită stare generală, îi poate mobiliza cu vorba, cu fapta, activând jocul” (pasaje preluate din cartea lui Mircea Lucescu, publicate și în Prosport, în 2015)
Mircea Lucescu a aniversat 45 de ani de când s-a apucat de antrenorat. Are o carieră fabuloasă cu peste 1600 de meciuri și cu un procentaj de reușită de peste 60 %. Asta înseamnă în jur de 1000 de victorii, ca antrenor.
A pregătit Zenit Sankt Petersburg, Sahtior Donețk, Dinamo Kiev, Beșiktaș, Galatasaray, Rapid, Inter Milano, Reggiana, Brescia, AC Pisa, Dinamo, ca echipe de club, dar și naționalele României și Turciei.
Cea mai bună perioadă a cunoscut-o la Sahtior Dontețk, unde a cucerit opt titluri de campioană a Ucrainei, şase Cupe şi şapte Supercupe. Plus Cupa UEFA, în sezonul 2008-2009, după finala cu Werder Bremen.
Lucescu are 35 de trofee, fiind pe locul trei în clasamentul all-time, după Sir Alex Ferguson și Pep Guardiola.