Bară Hagi, de ne-au sărit nădragii? Nu, n-am fi meritat… Bâlbâială cu nasoi, PA mandatul lui Rădoi!

România a întâlnit Islanda, în meci decisiv pentru calificarea la barajul pentru Mondialele din Qatar, dar tactica lui Mirel Rădoi de a aștepta, „la plesneală”, greșeala adversarului a rodit doar frustrări, într-un context în care selecționerului i se cere demisia. Da, are dreptate Cristi Coste, suntem mai proști decât prevede legea fotbalului, și chiar a vieții!

Pentru că nimic în viață nu este întâmplător, la 24 de ani de la „defilarea” cu Islanda din preliminariile Coupe du Monde, România s-a trezit în postura de a juca în sistemul „totul sau nimic” în fața aceleiași Naționale. De data asta, n-a fost Gică, dar a fost Ianis. Tot Hagi. Și tot unul deștept. Numai că bara junelui din final s-ar fi transformat într-o nedreptate, dacă mingea ar fi evadat dincolo de linia porții…

Am atacat surd, la grămadă, precum o făceam în copilărie, prin curtea școlii, numai că „Mister” Rădoi a uitat să-și anunțe elevii că, pe gazon, nu se marchează cu șapca, cu ghiozdanul sau aruncând cu cravata de „pioner” în „beșica de 35 de lei”, cum era pe vremea noastră, a unor bătrâni mai sprinteni decât Alibec… Și nici Islanda nu e o echipă de islaz, pe care, dacă ai mai bătut-o o dată, norocos, prin septembrie, o să-ți întoarcă și obrazul celălalt, adică al prieteniei inter-școlare.

Bara lui Ianis din final a avut (un pic) darul de a șterge din letargia unei echipe care, la sfârșitul meciului – și probabil al preliminariilor – își va aminti că a muncit voios, dar degeaba. În penumbra unui stadion care, văzut sub largul Lunii din vecinătate, n-a amintit decât de oaza lugubră a cartierului cimitirelor, Ghencea, Rădoi și echipa lui s-au îngropat într-un joc de vagabondaj fotbalistic, la nimereală, de-a latul terenului. Dacă Mirel Rădoi ar fi fost antrenor de handbal, în prima repriză echipa sa ar fi fost penalizată pentru joc pasiv, iar în cea de a doua, de „henț cu piciorul”, în spațiul intim al adversarului…

Digi24.ro

O femeie a găsit o poșetă în care erau acte, bani și telefoane lângă gara din Arad. A luat-o și acum e reținută

Mirel Rădoi și-a jucat destinul la bara lui Ianis. Mandatele speranțelor românilor n-au nevoie de bâlbele Federalilor

Mirel Rădoi a fost al „X-lea” experiment nefericit, marca Burleanu. Unii dintre dumneavoastră l-ați înjurat pe Daum. Poate, uneori, pe bună dreptate. Dar, iată că avem și noi „nemții” noștri, adică niște „băieți serioși”, la fel de „lustruiți” de profesionalism și așijderea sprijiniți să ajungă la potol de iluștri lustragii ai relațiilor „diplomatice” din sânul forului tutelar, pe anumite filiere.

Bara lui Ianis a venit ca o minune izbăvitoare, menită să trezească iluzioniștii din Circus Maximus, care credeau că, la un gol distanță de Islanda, plus un voiaj amical în Liechtenstein, se vedea primul baraj și, așadar, „obiectivul” ar fi, cel puțin la prima vedere, îndeplinit.

O abdicare nobilă este imposibilă din partea acestor indivizi, dar bara lui Ianis va zgudui și poimarți acarienii ascunși în pernele peste care acești domni zac, crezând că pică „la mica înțelegere” cu norocul. Și cu hazardul.

Cum se juca Hagi senior cu islandezii și de ce suferă Ianis

În 1997, Hagi și compania s-au amuzat cu nordicii, câștigând cu 4-0. Într-o perioadă în care Echipa Națională se distra cu casa închisă, în tribune s-au aflat „doar” 12.000 de spectatori. Pe vremea aceea, nu era pandemie, dar oamenii aproape că se îmbolnăviseră de diabet, din pricina „dulcegăriilor” oferite, la ordinea zilei, de „Tricolori”. Îi băteam pe toți, ca pe cocă…

Digisport.ro

FOTO Gest golănesc, fără precedent, al unui luptător către fata din ring! Ce a urmat depăștește orice imaginație

În epoca amărăciunilor, la aproape un sfert de secol de la victoria de atunci, România lui Rădoi a tremurat isteric, precum puiul de bogdaproste, în fața unui joc pe care, probabil, jupânii din vremea lui Nea Puiu l-ar fi tranșat în jumătate de ceas. Și România lui Rădoi mai tremură și acum, cel puțin din trei motive: nu știe să joace fotbal, nu îi aparține lui Mirel și nu mai are dreptul „legal”, potrivit rezultatelor, să se mai numească „România”.

Nu interesează pe nimeni că am bătut… nu știu ce grimasă de echipă de prin grupă, nici că bravul Alibec s-a „străduit” dar (ca de obicei) n-a putut, ori că Bjarnason a „scos” șutul lui Răzvan Marin. Astăzi, discutăm despre probleme sistemice. Dar, sistemul românesc are o soartă indecentă: îl roagă moartea să moară, dar el tot nu moare!

La fel, Ianis Hagi are un destin trist. Merita acel gol. Putea fi momentul de sfințire a propriei munci. Pe când restul se băteau ca orbeții, Hagi Junior a găsit o cheie de boltă, pe care i-a furat-o doar hazardul. Dar și bunul simț al unui rezultat echitabil…

A cam crescut cocoașa Lunii, când a ratat Ianis… Dar, Hagi, dragă, Naționala n-ar fi știut să-ți plătească „mulțumescul”, pentru că, mereu, e mai simplu să pretinzi decât să poți.

Nu remizăm cu blestemele, ci cu neputința!

Așa cum au rememorat colegii de la FANATIK, în istoria de 99 de ani a Echipei Naționale, ziua de 11 noiembrie s-a dovedit total dizgrațioasă pentru români. Jucasem de patru ori la această dată, pierdusem în două rânduri și remizasem tot de atâtea ori. Nu e vorba despre vreun „blestem”, așa cum ne-am obișnuit să dramatizăm. Acum, s-a petrecut un 0-0 firesc, la fel de logic precum se nasc liderii sociali (cum este și cazul unui antrenor de Echipă Națională!) în țări în care mai mult conteaza joaca, nu jocul.

În fotbal, se vorbește despre drame și despre „blesteme”, de parcă orizontul s-ar umple, brusc, cu sânge de mandarină. În fotbal, pierzi ori remizezi „nemeritat”, dacă joci prost. Sau, cel puțin, mai prost decât adversarul.

Asta a făcut Mirel Rădoi. A remizat prost. Justificările nu contează. Poate că alți șefi de Federație, înstelați la cap, mai pot dizolva amnezia acestei Echipe Naționale, care ține, de fapt, nu de jocul prost, ci de „politica de cadre”.

Rădoi, argat la curtea lui Șuțu-Buric, ca în romanul lui Fănuș…

Subiectul demiterii sau al demisiei lui Mirel Rădoi gâfâie pe posturile de știri, precum cum-necumul negocierilor din zona social-politică, bazate și ele pe sistemul „’geaba vii, ‘geaba te duci, ‘geaba rupi niște papuci”.

Înaintea partidei cu Islanda, s-a vorbit mai mult despre înlocuirea lui Rădoi și s-a bătut atât de mult apa în piuă pe tema numelui posibilului său succesor, încât meciul și chiar scopul în sine au fost aproape uitate.

Hârșâit (nicidecum atacat!) simpatic de hâtrul Adrian Porumboiu, care spunea despre selecționer că n-a depășit vârsta adolescenței, Mirel s-a alintat, în ultima vreme, precum o domnișorică tocmai trezită cu năsucul în mijlocul tomurilor scrise de Freud, pe sistemul „ba plec, ba nu plec…”. Ce a uitat Mirel, din vremea în care era un selecționer prolific U21, este faptul că ierarhia nu înlocuiește competiția.

Cu el pe bancă, Naționala a jucat prost, chiar dacă, prin jocul rezultatelor, a ajuns să lupte într-un meci decisiv. Pe care l-a pseudo-pierdut. Dar, aici, e o poveste lungă…

Rădoi a intrat argat la curtea lui Șuțu-Buric, precum Alexandru de la Agulești, din romanul lui Fănuș Neagu, „Îngerul a strigat”: „Avea tain și odaie de arman, în rând cu slugile ale mai de vază, era îmbrăcat cum se cuvine, într-un cuvânt se descurca, fiindcă nu se da în lături de la muncă”.

Dar, cam atât. Munca sfințește intenția, dar puterința încoronează capacitatea. De mediocri suntem sătui, ca și de „buricii” târgurilor, în posturi de factori decizionali… Despre „nasoi”, nu mai vorbim…

Nasoii se chircesc de clanța puterii, a banului, „negociază” la sânge, dar se ascund în viețile noastre, nociv și minuscul, de parcă îngrămădește Dumnezeu oasele în ei…

Ne-au trecut pragul istoriei și selecționeri mai bătrâni în viață decât junele în somnolență Rădoi, care s-au îndeletnicit pe aceeași factură isterică neo-bizantină și deloc prolifică, iar numele lor n-a fost, cum s-ar fi întâmplat firesc, înghețat de istorie. Ba, mai mult, proaspăt scoși din cutie, unii apar la televizor, iar pe alții îi flutură mass-media drept posibile variante de avarie, în timpuri moderne. Așadar, de ce să plângem pentru Rădoi, când el nu așteaptă să fie reșapat de „specialiști”, după decenii, ci se reșapează singur, în funcție de circumstanțe și nu de puterințe?