News

Mister

Cîteodată viaţa trişează. Sau, şi mai adevărat, rareori nu trişează. Şi atunci n-o face pentru că întîlneşte şi se dezvăluie în nişte oameni care nu-i permit să mintă, construiţi...
07.08.2013 | 13:13
Mister

Cîteodată viaţa trişează. Sau, şi mai adevărat, rareori nu trişează. Şi atunci n-o face pentru că întîlneşte şi se dezvăluie în nişte oameni care nu-i permit să mintă, construiţi altfel, dintr-un soi de val umblător, în stare să facă bine, să cureţe ce-i murdar şi să spele urechile celor capabili să-i asculte.

Cum sînt puţini oamenii aceştia, sînt şi mai puţini cei care fac din lumea lor, cea adevărată, cu norme şi virtuţi, un cîmp de luptă, neabandonînd starea verticală. Pur şi simplu, pe baricade. Dar aici, odată ajunşi în acest punct, mai poate fi pusă o singură întrebare: merită?

Cornel Dinu zice că da. În ’98 am fost fericit că Ovidiu Ioaniţoaia l-a chemat la un „Proces al etapei” unde eu eram pe jumătate invitat permanent (o duminică eu, alta Cristi Geambaşu şi tot aşa) şi am vorbit acolo, pe treptele Teatrului Giuleşti. Ştiu că m-a întrebat ceva apropo de Cupa Mondială din Franţa, de unde mă întorsesem de puţină vreme. A doua oară am stat de vorbă o seară şi o zi. Pregăteam, în mai 2001, apariţia „Life Sport”, o revistă lunară pe care o inventasem, am mai spus-o, într-un apartament de bloc de lîngă Piaţa Romană, iar Mister era „cover”-ul. Asta, ca să rămînem în termeni, of course. Iată cum a fost.

 „Dinu – Procuroru’ – majorează scoru’!”

Ne-am văzut la Marriott, la barul Champions. A cerut un fresh de portocale. „E pentru bilă”, a zis. Am luat cafele, cocoţaţi pe nişte scaune înalte şi văd acum, uitîndu-mă pe fotografii, că era îmbrăcat la costum, cămaşă albă cu dungi subţiri bleu, cravată aurie. Fuma Davidoff. „Părinţii au fost totul pentru mine, ei mi-au impus respectul pentru educaţie şi tradiţia familiilor româneşti de intelectuali cu responsabilităţi de datină şi de bine al neamului. De la ei am luat gustul cărţii şi curiozitatea de a încerca să-mi explic ce trăiesc, de ce trăiesc şi în ce climat ar trebui să-mi continui viaţa”

Cornel Dinu, zis Procuroru’. În copilărie, pe care am petrecut-o în mare parte în zona Tunari – Floreasca – Dorobanţi, dinamoviştii, cu care mă luptam şi eu (!), strigau că „Dinu – Procuroru’ – majorează scoru’!” Nu prea majora, înscria rar.

Dintotdeauna, realizez, cu pozele în braţe şi cu amintirile toate, Dinu e ceva şi noi am înţeles, de multe ori altceva. Cultul pentru părinţi, pentru carte, pentru tradiţie. Să-l fi citit în puştiul sălbatic debutat de Rudy Wetzer, la 15 ani, la Metalul Tîrgovişte, în ’63?

 „În momentele importante, neamul românesc nu e atent!”

„Cea mai mare bucurie a mea a fost să joc împotriva străinilor. Am fost crescut în cultul naţionalist şi cred că s-a văzut pe teren” Fuma şi povestea. După un timp am coborît de pe scaune, ne-am retras pe o canapea. „Cu o zi înainte să mă nasc, tata i-a spus antrenorului de la Alrus – el era preşedinte – să nu facă antrenament că s-ar putea să i se nască un băiat şi va da o petrecere. Aşa a fost. Am primit numele unui văr, apoi pe tata l-au găsit nişte băieţi, buni amici cu Ana Pauker, şi din magistrat a ajuns sondor la schela de foraj Tîrgovişte. Zece ani a plecat de acasă la 4 dimineaţa şi s-a întors la 7 seara. Clasa muncitoare! Eu am crescut la Bîrlad, lîngă mătuşile mele, Florica şi Virginica Dinu, licenţiate la Paris, ca şi mama, care terminase Academia Comercială. A fost o copilărie ca-n Ionel Teodoreanu. Duminica mergeam la biserică, iar masa era fix la ora 13.00. Cine n-ajungea, mînca singur, în bucătărie. L-am întrebat pe tata odată de ce dracu’ au dispărut timpurile alea, cum de-a fost posibil să fie distrusă toată intelectualitatea noastră? Băiete, ţine minte, mi-a zis, în momentele importante, neamul românesc nu e atent! Eu am fost, la 5 ani ştiam 60 de poezii…”

 Cu plete, în fruntea şirului alb-roşu

Eu mi-l amintesc azi, cînd uneori ne mai vedem printr-un studio al TVR sau al Digi Sport sau pe la cafeneaua Ambiance, de lîngă Sala Floreasca, la prietenul comun Koya, un sîrb fantastic, că scria în „Flacăra” lui Păunescu. Şi că avea plete şi că mi-era frică atunci cînd ieşea pe teren, contra Craiovei, în fruntea şirului alb-roşu dinamovist. Tot bîrlădean şi eu, prin locul de naştere, schimb subiectul. „Da, cultura mi-am făcut-o şi la şcoala de la Mogoşoaia, Fănuşera naşul meu… Dar şi Preda, Băieşu, Mazilu erau acolo. Doctorul Conţi Bărbulescu m-a introdus acolo, la Baia Centrală ori la Berlin, restaurantul unde găseam bere Radeberger, la 4 lei cincizeci. Se strîngeau toţi, Sile Dinicu, Colea Răutu, Dinică, cu Zaharia Stancu, cu generalul Buzea, cu Cheran, care acolo şi-a cunoscut soţia, pe Sînziana Pop…”

Pauză. Mă uit acum la cel de atunci. Cine eşti, Mister? Acum, ieri, alaltăieri, am băut fiecare cîte o cafea la mese separate. El, cu sîrbul, „fratele” lui. Eu, cu Florin, „fratele” meu. Între noi, Prinţi, lupoaica lui, frumoasă şi cuminte.

 Anthonny Quinn de la Kosice

În ’93, pe 2 iunie, la Kosice, cînd toate se prăbuşeau ca funicularul lui Zorba, el era Anthony Quinn. Nu dansa, nu. Rămînea drept într-un dezastru pe care nu-l merita, drept, cu proiectile improvizate zburînd pe lîngă el. Toţi ceilalţi erau sub copertina băncii. Tot într-o zi de 2 s-a născut, dar în august ’48. Şi tot într-o zi de iunie, pe 18, în 1983 a jucat pentru ultima oară. 454 de meciuri, 53 de goluri, toate, totul pentru Dinamo.

La naţională a debutat în mai 1968, la Linz, 1-1 cu Austria. Căpitan era Ion Barbu, de la Argeş, erau, el şi Deleanu, debutanţi, alături de Coman, Ivăncescu, Hălmăgeanu, Grozea, de la Petrolul, Dobrin, Puiu Ionescu, Sasu, de la Farul, ca şi Kallo, cel ce-a dat golul nostru.

S-a retrat tot primăvara, în aprilie ’81, după 75 de meciuri. Şi 7 goluri înscrise. Fusese cel mai bun atunci, la Guadalajara. Debutase sub Angelo, trăgea cortina sub Valentin Stănescu. Tot un amical, 1-2 cu Danemarca, la Copenhaga. Iată ultima naţională care l-a avut pe teren, căpitan, desigur: Cristian – Negrilă, Sameş, Dinu, Ungureanu – Balaci, Beldeanu, Iordănescu – Crişan, Cămătaru, Ungureanu. Cămătaru, adversarul lui direct din campionat, avea 22 de ani. El – 33.

Cifre? Şase titluri cu Dinamo, două Cupe, cel mai bun fotbalist român în anul Guadalajarei, în ’70, apoi în ’72 şi ’74. Cuvinte? „Am scris tot ce-am trăit. Zîmbind din iarbă… Profesorul Oprescu de la Tîrgovişte, de la Liceul <Ienăchiţă Văcărescu>, mi-a spus să scriu… era elegant, semăna cu contele Ciano, ginerele lui Mussolini, doar că era mai înalt cu 20 de centimetri. Cînd recita Trei, Doamne, şi toţi trei! plîngeam şi el şi noi, în clasă…” Cifre? Cuvinte. Lecţii. La alt meci, tot cu Danemarca, la Copenhaga, în 1971, a rămas în teren, într-un cor de fluierături, zeci de mii, suspectat pe nedrept că şi-ar fi lovit un adversar. De pe bancă i s-a cerut schimbarea. Atmosfera era infernală! A rămas însă. El era căpitanul.

 Cum l-au salvat caii pe tata

„Tata era un moldovean deştept, din Bîrlad. Şi tu eşti, domnule Mitran (niciodată nu mi-a spus altfel!), de acolo, ai tradiţia povestirii moştenită. El se născuse în mahalaua Podenilor, acolo unde ai lui veniseră împroprietăriţi, răzeşii lui Ştefan… Pe vremea Domnitorului, pămîntul se cîştiga prin fapte de arme… Mama a fost muntenegreancă, de fată o chema Radulovici. Bunicul venise din Belgrad în 1901, pentru că nu mai suporta regalitatea Serbiei. Se trăgea dintr-o familie tare, care lucra cu tunul şi cu mitraliera. Arkan, Comandantul, mi-a spus odată că familia Radulovici e şi azi cunoscută în Belgrad. Bunicul a trecut graniţa cu două pistoale la brîu şi cu un chimir plin cu galbeni. A tras la familia Servski din Tîrgovişte, nişte sîrbi de treabă, unde s-a şi însurat. În 1914, după atentatul de la Sarajevo, s-a întors în ţara lui, să se bată cu imperiul. Avea patru copii, iar bunica era însărcinată cu al cincilea, nea Tică, fratele cel mai mic al mamei. După două săptămîni bunicul, Milan Radulovici, a murit pe front. A rămas bunica, cu cinci copii, pe care i-a dat pe toţi la Universitate. Pe mine m-a influenţat cel mai mult sora cea mare a mamei, Elena Radulovici, licenţiată în filozofie şi filologie la Paris. De acolo s-a întors în ţară să se mărite cu ultimul descendent al familiei Herisescu – Bolintineanu, casierul oficial al Reginei Maria. Nu muncea decît vinerea, în rest stătea la Capşa, cu Păstorel Teodoreanu. După ’48 l-au băgat la Canal, 5 ani, apoi i-au dat domiciliu forţat la Berca. A murit în 1977. Madam Herisescu, mătuşă-mea, s-a ocupat de toţi.

La tata a fost altfel, povesteşte. Erau 12 fraţi, una dintre cele mai bogate familii din Bîrlad. De fapt au fost trei neamuri mari, Dinu, Agnoste şi Dragnea, care dominau tîrgul. Dragnea erau veri cu noi. Din 12 fraţi, doar doi s-au ocupat de moşie şi negustorie, ceilalţi au mers la facultate. Tata şi-a luat doctoratul în drept la Liege, în Belgia. Au rămas orfani repede, că bunicul a murit în 1934. A făcut infarct, îl păcăliseră unii într-o afacere cu o fabrică de bere. Tata, după ce şi-a luat doctoratul, a plecat pe front şi a fost rănit la Cotul Donului. Noroc că l-au salvat caii. Acasă avea 200 de cai şi 60 de cîini. Ordonanţa lui, văzînd că e rănit, l-a legat de un cal şi aşa a reuşit să iasă din linia întîi…”

Tîrziu, dincolo de poveşti, cînd şi cafelele şi ţigările s-au terminat, ne-am ridicat. Mi-a spus să citesc Biblia. „Eu o redescopăr în fiecare seară!”, mi-a zis cel care-i ţinuse la respect pe Pele, Tostao, Jairzinho ori Santillana. Atunci am întrebat, ca un tîmpit, fără să ştiu de ce. „Aţi plîns vreodată, Mister?” A tăcut. Nu mult. Şi a zis: „O-ho! De foarte multe ori. În ciuda omului de fier pe care îl vezi, sînt un sentimental”.

 Vocea care destupă drumul

… Asta a fost acum 11 ani. Zilele acestea ne mai vedem uneori, la o cafea. E mereu cu Prinţi. Ne salutăm. Înclină uşor capul, cu o nobleţe moştenită. E tot o stîncă. E Mister D. E Dinamo. Nu întîmplător s-a născut odată cu clubul, în ’48. Nimic nu-i întîmplător. Jean-Claude Carriere, scenaristul preferat al lui Buñuel, cu care a făcut „Farmecul discret al burgheziei”, dar şi al lui Milos Forman, Jean-Luc Godard sau Andrej Wajda, are o povestioară, prinsă în capodopera sa cu Buñuel. Din 1972, cînd Dinu era la al doilea trofeu de cel mai bun fotbalist român. Zice aşa Jean-Claude. „Un oraşe bombardat. Locuitorii sînt siliţi să fugă, care cum poate. Există morţi şi răniţi fără număr, iar hoarde de soldaţi învinşi şi flămînzi se retrag în oraş, jefuind totul. În plus, ploi nesfîrşite au provocat o inundaţie catastrofală. Poduri şi case au fost luate de apă. Sinistraţii fug înnebuniţi. În mijlocul acestui haos, un călugăr zen îşi vede, netulburat, de drum. Cineva îl întreabă:

– Chiar nu ţi-e teamă? Uite cum e lumea, ce-a ajuns…

– Nu, spune el, lăsînd deoparte haosul ăsta din jur, e pace şi linişte”.

Asta e tot. Uneori, la cîte un telefon, azi, se aude o voce care încearcă să destupe drumul. Ascultaţi-o, chiar dacă în jur e cumplit, Mister are farmecul, puterea şi credinţa unor alte civilizaţii.

 

IMG_0011