Misterele Revoluției Franceze, după 233 de ani. Lafayette, geniul războiului, detestat de Maria Antoaneta și obstrucționat la alegeri

La 14 iulie 1789 s-a produs evenimentul principal al Revoluției Franceze, căderea Basiliei. Simbol al dictaturii regale, al totalitarismului, Bastilia n-ar fi fost cucerită niciodată, dacă la cârma armatelor revoluționare nu s-ar fi aflat o mână de temerari. Printre aceștia s-a numărat și Marie–Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, marchiz de Lafayette, un personaj a cărui implicare a fost esențială în răsturnarea regalității franceze.

Scriitorul Albert Mathiez: „Lafayette, detestat de regina Maria Antoaneta, era afectat în vanitatea sa”

Povestea lui Lafayette (n.r în unele scrieri „La Fayette”) este demnă de un roman, însă, până atunci, ne vom opri la un alt izvor istoric, cartea lui Albert Mathiez, intitulată „Revoluția franceză”, în care scriitorul se referă, pe larg, la personalitatea lui Lafayette și la implicarea sa în evenimentele din perioada 1789–1799.

Dacă Lafayette este mai cunoscut la noi grație implicării sale în Războiul de Independență din America, lucrarea, publicată în România în anul 1976, la Editura Politică, dezvăluie amănunte interesante despre unul dintre cei mai însemnați războinici ai secolului al XVIII-lea.

Să ne întoarcem, așadar, în timp. După primele confruntări dintre revoluționari și armată, care au culminat cu o așa-zisă insurecție a unei părți a forțelor militare, regele Ludovic al XVI-lea a fost nevoit să fugă la Varennes, unde a fost, însă, arestat. Până la acel moment, Lafayette fusese comandantul Gărzii și, nu cu mult timp în urmă, îl sfătuise (a se citi obligase) pe monarh să nu plece la Saint–Cloud. Garda Națională închisese porțile palatului, moment în care, potrivit lui Alexandre Dumas, regina Maria Antoaneta i-ar fi strigat soțului său: „Trebuie să recunoști, nu mai suntem liberi!”.

Digi24.ro

Liderul interlop Costel Corduneanu a murit în spital, în urma unei operații dificile la inimă

După fuga de la Varennes, din 20 iunie 1791, la Tuileries a fost instaurată o monarhie de fațadă, care nu mai inspira națiunii niciun sentiment și care a fost susținută exclusiv de deputații constituționali și regaliști din Adunarea Constituantă. Aici a fost format Triumviratul, alcătuit din Antoine Barnave, Alexandre de Lameth și Adrien Duport.

Trebuie specificat faptul că Alexandre de Lameth, împreună cu frații săi, Charles și Theodore, luptaseră alături de Lafayette în Revoluția americană (unde fusereră trimiși de Rege, de unde rezultă cât de mult îi „iubeau” francezii pe englezi…) și că toți trei erau adepții monarhiei constituționale, nu ai republicii. Însă, alături de politicienii care alcătuiau triumviratul, La Rochefoucauld și Lafayette aveau, de asemenea, un cuvânt de spus. Și totuși…

„Lafayette, detestat de regină, era afectat în vanitatea sa că nu este introdus în secretele legăturilor dintre triumviri și Curte. În timp ce aceștia merseseră atât de departe pe drumul reacțiunii încât au acceptat sistemul bicameral, veto-ul absolut și numirea judecătorilor de către rege, Lafayette rămânea credincios Constituției și nu voia să sacrifice principiile Declarației drepturilor omului, pe care o socotea drept propria sa operă. El nu avea, în aceeași măsură ca frații Lameth, un interes personal în restabilirea puterii regale, mai ales de când Curtea îl ținea la distanță”, scrie Albert Mathiez.

„Generalul cu cal alb”, zdrobit în scrutinul pentru Primăria Parisului

Este esențial să amintim și faptul că între revoluționari existau mai multe tabere și, evident, o mulțime de cercuri de interese. Conflictele interne ale feuillanților (n.r grupare aflată în opoziție cu girondinii, cu care regele încercase să formeze un Guvern) i-au făcut pe aceștia să piardă, în noiembrie 1971, primăria Parisului. După retragerea lui Jean Sylvain Bailly, primul primar al Parisului „revoluționar” și președinte al Adunării Constituante, Lafayette, care demisionase din funcția de comandant al Gărzii Naționale, a acceptat propunerea de a candida pentru a deveni succesorul acestuia.

Digisport.ro

Lovitura de proporții care se pregătește în tenisul românesc

Numai că Mathiez avea să povestească evenimentele ulterioare: „Ziarele Curții i-au combătut candidatura și au determinat căderea lui. La 16 noiembrie a fost ales iacobinul Pétion, cu 6.728 de voturi, în timp ce „generalul cu calul alb” nu a întrunit decât 3.126. Numărul abținerilor a fost uriaș (la Paris erau 80.000 de cetățeni cu drept de vot). Regele și regina se felicitau pentru acest rezultat. Erau convinși că excesele revoluționarilor îi vor pierde”.

Iacobinii, „aripa” condusă de celebrul Maximilien de Robespierre, erau recunoscuți pentru duritatea lor, însă au avut câștig de cauză, în dauna moderatului Lafayette, căruia propria formațiune politică nu i-a oferit sprijinul necesar.

De altfel, autorul cărții „Revoluția franceză” face referire la o scrisoare trimisă de Maria Antoaneta unui apropiat, în care nota: „Chiar și din excesul în rău am putea trage mai multe foloase decât se crede, dar este nevoie de o mare prudență”.

Albert Mathiez notează că, la puțin timp după alegeri, Lafayette a primit comanda unei armate la graniță. Înainte de a pleca, s-a răzbunat pe eșecul lui electoral, obținând ca în importantul post de procuror general al departamentului Paris să fie numit un apropiat al său, Roederer, împotriva candidatului fraților Lameth, D’André, fost membru în Adunarea Constituantă.

Rivalitatea cu iacobinii a dus la război între revoluționari

Situația politică era tulbure. Brissotinii (grupare condusă de Jacques–Pierre Brissot, lider revoluționar aboliționist, ucis prin decapitare cu ghilotina) și, ulterior, girondinii erau convinși că evenimentele care le frânau afacerile se datorau mai ales îngrijorării produse de presupusele dispoziții date de puterile străine și de amenințările emigranților. Singura soluție era ca Regele și Regina să recunoască Revoluția, să se obțină de la ei, printr-o somație sau chiar printr-un război, împrăștierea concentrării de emigranți de la frontiere și, în același timp, să fie loviți toți complicii lor din interior, începând cu preoții refractari.

Girondinii îi prezentau pe regii din întreaga Europă ca fiind dezbinați, popoarele grăbite să se răscoale, urmând pilda francezilor, și preziceau o victorie ușoară, în cazul în care urma să fie război.

„Lafayetiștii le țineau isonul. Cei mai mulți dintre ei erau foști nobili și, în sufletul lor, militari. Războiul le-ar putea aduce posturi de comandă, iar victoria le-ar reda influența și puterea. Sprijiniți pe soldații lor, vor fi destul de puternici pentru a-i domina pe iacobini și a-și impune voința atât Regelui, cât și Adunării”, a notat Mathiez.

„Incoruptibilul” Robespierre: „Nu! N-am încredere în generali!”

Trebuie spus că între Robespierre și aripa moderată – Brissot & Lafayette – exista un dezacord fundamental. „Incoruptibilul”, cum fusese poreclit Robespierre, nu credea că există o împăcare între „regele–sperjur” și Revoluție. El aștepta salvarea din partea unei crize interne, care să răstoarne monarhia trădătoare, și dorea să provoace acest fenomen, servindu-se de Constituție ca de o armă. Robespierre dorea să anuleze veto-ul regal, pe motiv că acesta nu putea fi aplicat decât la legile obișnuite, nu și în cazul măsurilor extreme, de circumstanță. Anularea dreptului de veto ar fi dat semnalul crizei la care spera „Incoruptibilul”…

Pe de altă parte, „Brissot și Lafayette nu voiau să pornească împotriva Curții un război pe viață și pe moarte. Își propuseseră doar s-o câștige în favoarea punctelor lor de vedere, printr-o tactică de intimidare”. A început, însă, războiul, iar Brissot, Lafayette și prietenii lor au pus mâna pe putere…

„Robespierre, care, chiar în ziua declarării războiului, îi somase pe girondini să numească generali patrioți și să-l înlăture pe Lafayette, afirma acum cu tărie că nenorocirile întâmplate adevereau prezicerile lui: „Nu! N-am încredere în generali și, cu câteva excepții demne de toată cinstea, afirm că aproape toți regretă vechiul regim și favorurile de care dispunea Curtea. Nu mă pot bizui decât pe popor și numai pe popor!”, se arată în lucrarea citată.

Și, într-adevăr, „Maria Antoaneta comunicase dușmanului lui Robespierre planul campaniei”, cu toată antipatia pe care i-o purta lui Lafayette…

Garda Națională ba e aici, ba nu e aici…

Până la urmă, între Lafayette și camarazii săi a intervenit o ruptură. Din acel moment, girondinii au afirmat că, în spatele generalilor se afla Curtea și, ca atare, trebuie intimidat Palatul. După ciocnirile violente de la Tuileries, cauzate de o manifestație nereușită a girondinilor, „generalul pe cal alb” a revenit în forță.

Albert Mathiez scrie: „Lafayette, părăsindu-și armata aflată în fața dușmanului, a apărut la tribuna Adunării, pentru a o soma să dizolve fără întârziere cluburile iacobinilor și să pedepsească în mod exemplar pe autorii violențelor săvârșite la 20 iunie la Tuilleries. Reacțiunea regalistă era atât de puternică, încât Lafayette era aplaudat frenetic. O moțiune de blam împotriva lui, propusă de Guadet, a fost respinsă cu 399 de voturi contra 234, iar cererea generalului a fost trimisă pur și simplu la Comisia celor 12, care juca pe atunci rolul de mai târziu al Comitetului Salvării Publice”.

„De data aceasta, Lafayette nu înțelegea să se limiteze numai la amenințări. El spera să atragă de partea sa Garda Națională din Paris, iar a doua zi, una dintre diviziile ei, comandată de prietenul său, Acloque, urma să fie trecută în revistă de rege. Dar Pétion (n.r Jerome Pétion de Villeneuve, fost primar al Parisului), înștiințat de regină, care se temea de Lafayette mai mult chiar decât de iacobini, a anulat trecerea în revistă”, amintește sursa la care ne referim.

„Zadarnic a sunat Lafayette adunarea partizanilor săi, dându-le întâlnire în aceeași seară la Champs–Élysées. La locul întâlnirii s-au prezentat numai 100 de oameni. A fost nevoit să se întoarcă la armata sa, fără să fi întreprins ceva”, a continuat autorul cărții citate.

Arestat de austrieci și închis la Olomouc

Mai târziu, Robespierre și însuși Brissot au cerut pedepsirea lui Lafayette. Ghilotina, grozava mașinărie folosită de iacobini în cadrul unor spectacole grotești, apărea la orizont… N-au avut câștig de cauză. Însă, după răsturnarea monarhiei, generalul a încercat să-și pornească armata împotriva Parisului. Atunci, lucrurile au degenerat…

Albert Mathiez povestește: „La început, Lafayette a reușit să atragă departamentul Ardennes, precum și câteva consilii municipale, dar, părăsit de majoritatea trupelor sale, după scurt timp, la 19 august, a fost nevoit să se refugieze în Belgia, urmat de Alexandre Lameth și de Latour–Maubourg. Austriecii i-au făcut o primire proastă și l-au închis în castelul de la Olomouc…”

Marie–Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, marchiz de Lafayette, a murit la 20 mai 1834, la Paris. A fost unul dintre celebrii revoluționari ai lumii și, totodată, un erou al umanității. Cu dublă cetățenie, franceză și americană, Lafayette și-a atras inclusiv admirația unora dintre oponenți. Mirabeau, adversarul său nr.1 în cadrul „Partidei Patriote”, îl numea „Gilles César”, în memoria împăratului roman Iulius Cezar.

Deși cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o pe baricade sau în tranșee, marchizul a avut o viață de familie de invidiat. A fost căsătorit cu Adrienne de La Fayette, care i-a dăruit patru copii: George Washington, Henriete, Anastasie și Virginie du Motier de Lafayette.

Albert Mathiez, autorul cărții „Revoluția franceză”, a murit în fața studenților săi

Albert Mathiez, autorul volumului „Revoluția franceză”, s-a născut la 10 ianuarie 1874. După studii liceale în mai multe colegii de provincie și din Paris, a urmat, între 1894 și 1897, cursurile Școlii normale superioare și a obținut licența în istorie și în geografie, dobândind o catedră la liceul din Montbaum, în sudul Franței.

În anul 1899 a primit o bursă de cercetare, și cu acest sprijin financiar și-a elaborat lucrările care, în 1904, i-au adus titlul de doctor.

Mathiez a fost unul dintre cei mai apreciați profesori ai epocii sale. A predat la liceul „Voltaire” din Paris, iar ulterior la Universitățile din Caen, Nancy, Lille, Besançon și Dijon, urmând ca, în 1926, să fie chemat la Sorbona.

La 26 februarie 1932, în amfiteatrul „Jules Michelet”, a murit subit, în fața studenților săi, la începutul unei ore de curs.