Mitică, ACUZE DURE la adresa lui Tolontan şi Ioaniţoaia: ”M-au TRĂDAT! Mi-au cerut 45.000 de dolari!” / ”Aiurează, MINTE!”

Cartea lui Dumitru Dragomir, ”Meciurile vieţii mele”, a stîrnit multe controverse chiar înainte de apariţia oficială ce va avea loc la începutul lunii decembrie! Fostul preşedinte al LPF face acuzaţii şocante despre şpăgi de zeci de milioane de euro despre care FANATIK.RO a scris în detaliu – citeşte aici.

Mai mult decît atît, de dezvăluiri nu au scăpat nici Cătălin Tolontan şi Ovidiu Ioaniţoaia, două nume importante din media românească, pe care Dragomir îi acuză de trădare!

Este vorba de două episoade petrecute cu mulţi ani în urmă, pe care FANATIK.RO vi le prezintă integral din cartea “Meciurile vieţii mele”

“Sportul roşu” – satisfacţii, bani, trădări – ”Vreau 25.000 de dolari!”

”M-am gîndit să fac un ziar de sport care să fie reprezentativ pentru România, dar şi pentru mine. Şi, de ce să neg, util planurilor mele de viitor. Sau, hai să spunem, “simţurilor” mele în legătură cu viitorul…

Am vorbit cu răposatul ziarist Mihai lonescu, a făcut strategia noului ziar. Nu ne-am înţeles în privinţa procentului de conţinut despre fotbal şi am încheiat colaborarea. Am aflat că vechiul meu amic Ovidiu Ioaniţoaia era şomer. Da, în acea vreme îmi era amic… I-am propus postul de director al ziarului cu un salariu destul de mare la acea vreme. Am făcut împreună întreaga redacţie şi am dat drumul unui ziar ce avea să fie de mare succes. Poate primul ziar de mare succes de după revoluţie. De fapt, a fost începutul unui trust de presă…

Lui Ioaniţoaia i-am adus alături pe unul dintre cei mai aprigi ziarişti şi loiali prieteni pe care i-am avut. Dumitru Rujan, mai cunoscut ca D.D. Rujan. Fusese redactor-şef la cotidianul ”Drum Nou” din Braşov, apoi redactor-şef la „Azi” şi după „Sportul” avea să fie directorul cotidianului guvernamental “Vocea României”, dar şi om de încredere al premierului Nicolae Văcăroiu.

Secretar general era Dan Mucenic, poate cel mai talentat jurnalist de la celebra redacţie “Flacăra” din zilele bune ale lui Păunescu. Adjuncţii lui Ovidiu erau experimentaţii Geo Raeţchi şi Mihai Ciucă. Au venit colaboratori de marcă, precum Ion Cupen, Sorin Satmari sau Romeo Villara. Apoi mulţi puşti, necunoscuţi pe atunci şi nu prea doriţi pe la alte ziare de sport, dar care, debutînd pe trambulina ”Sportului românesc”, au devenit azi nume de referinţă ale presei de specialitate – Andrei Vochin, Cristi Geambaşu, Alin Buzărin, Terzian şi mulţi alţii. Mai tîrziu aveam să angajez un şomer pe nume Cătălin Tolontan, pe care îl dăduse afără Octavian Ştireanu de la ziarul ”Azi”. Am amintit acum de Tolontan pentru că, mai tîrziu, atît el, cît şi loaniţoaia m-au trădat, fugind amîndoi, cu aproape toată redacţia, pentru cîţiva “arginţi” la Adrian Sârbu care, la rîndu-i, avea să-i vîndă ziarul cu peste şapte milioane de dolari lui Dan Voiculescu. lată cum s-au petrecut faptele:

– Patroane, ne primeşti la o discuţie?

– Bineînţeles, Traiane…

– Aş dori să participe şi Tolontan.

– Bine, mă, poţi să convoci toată redacţia!

Au venit amîndoi aranjaţi şi parfumaţi aşa cum nu-i văzusem niciodată. Ovidiu intră direct în subiect:

Digisport.ro

FOTO Gest golănesc, fără precedent, al unui luptător către fata din ring! Ce a urmat depăștește orice imaginație

– Eu doresc 25.000 de dolari pentru mine şi 20.000 pentru Cătălin. Doresc o redacţie în care să cumpărăm 30 de computere şi mai dorim cîte o maşină pentru fiecare…

Mă rog, printre cerinţele lor erau multe pe care la aceea dată nu mi le permitea bugetul. Degeaba le-am explicat că în timp le voi satisface toate dorinţele, discuţia era doar de formă, ei deja îşi aranjaseră plecarea. A doua zi întreaga redacţie a fugit, inclusiv şoferul şi dactilografele. Am rămas foarte dezamăgit de caracterul celor doi pe care i-am ajutat să ajungă ceea ce sînt astăzi.

Altul le-ar fi fost parcursul dacă nu i-aş fi angajat eu pe funcţii de şefi atunci cînd ei erau şomeri şi-şi căutau orice fel de serviciu. Ulterior, caracterul lor josnic i-a făcut să mă bălăcărească şi să mă jignească, dar nu au uitat să-mi ceară şi ajutorul, mai ales unul dintre ei.

Nu am purtat ranchiună nimănui, indiferent cît de mult m-a jignit. Am considerat că ura şi duşmănia îmi fac rău mie, aşa că am dat uitării toate nedreptăţile care mi s-au făcut de-a lungul vieţii. Deviza mea în viaţă a fost familia pe primul plan, dar să-i ajut şi pe alţii şi mai ales să fac de aşa natură încît nimeni să nu sufere sau să fie nefericit din cauza mea. Cred că în mare parte am reuşit în viaţă datorită acestui principiu. Vă recomand tuturor celor ce citiţi această carte să gîndiţi numai şi numai pozitiv. Niciodată să nu vă copleşească gîndurile pesimiste sau resentimentele!

Revin la presă. “Sportul Roşu” şi “Săptămîna”, ca de altfel toate publicaţiile pe care le-am editat, au mers bine şi pentru că am ştiut cum să le administrez, de la contabilitate şi legalitate, pînă la difuzare. Presa e o afacere serioasă şi pe muchie de cuţit, în care doar ziariştii au voie să viseze sau să… mai bată cîmpii. în rest, totul e seriozitate şi exactitate. Am apelat pentru asta la oameni cu care lucrasem sau pe care-i ştiam din “vechile structuri”. Mulţi ofiţeri din Securitate şi chiar din miliţie fuseseră pensionaţi ori daţi afară şi lăsaţi muritori de foame. Lăsînd la o parte faptul că îmi erau prieteni, erau profesionişti şi cinstiţi, şi aşa au rămas pe toată durata colaborării, aducîndu-mi profit şi luîndu-şi salariile meritat”, este povestea lui Mitică Dragomir în cartea sa.

Cum ar fi decorat Ioaniţoaia autostrada cu pui congelaţi

”La meciurile pe teren propriu ne mai ’’ajutau” arbitrii, dar în general partidele erau jucate corect. Jurnaliştii se înghesuiau să vină la meciurile noastre de acasă, pentru că plecau cu diferite ’’atenţii”, în general alimente care lipseau de pe piaţă. Din nou fac o paranteză, nici acum nu pot să pricep care orînduire era mai bună din punctul acesta de vedere; pe timpul comuniştilor aveai bani şi nu aveai ce face cu ei, pentru că magazinele erau goale, iar acum sînt atîtea magazine cu tot ce-ţi doreşte inima, dar neavînd bani cu ce să cumperi, mărfurile rămîn şi se strică de multe ori prin depozite. Concluzia: viaţa a fost, este şi va fi grea pentru cei mulţi…

La un astfel de meci ’’acasă” a venit ca ziarist Ovidiu loaniţoaia, tînăr pe atunci şi proaspăt întors din America, unde emigrase prin căsătorie. Dar acolo, socrul său şi restul neamului l-au pus să muncească, şi cum ei nu prea ştia nimic în afară de a scrie despre sport, americanii şi dragostea lui americană… i-au dat cu flit! Eu mă împrietenisem cu el – ca şi cu majoritatea jurnaliştilor de altfel, pe mulţi i-am ajutat în situaţii grele, iar ulterior unii dintre aceştia m-au dezamăgit şi m-au trădat.

– Traiane, aşa îi ziceam lui Ovidiu Ioaniţoaia, fiindcă acesta e prenumele lui adevărat, spune-mi ce ai nevoie, hai de încarcă maşina (de-abia o cumpărase) cu produse dacice!

Îi cer lui nea Lucian şi lui nea Lică să-mi dea voie să fac şase pachete mari pentru arbitri, observatori şi ziarişti şi să le dăm după meci, aşa procedam la toate meciurile, pachete în care puneam carne de porc, de vită, mezeluri şi mai ales pui congelaţi.

Îl iau şi pe Ioaniţoaia cu mine la abator înainte cu o oră de a începe meciul şi el îşi încarcă portbagajul maşinii cu pui congelaţi, muşchi de vită şi mezeluri de toate felurile. Se termină meciul, el îşi transmite materialul la redacţie şi plecăm amîndoi cu maşinile către Bucureşti, eu mai întîrziind cîteva minute pentru a vedea dacă toată lumea e mulţumită.

Pe la 35 de kilometri de Bucureşti văd zeci de maşini oprite, de fapt toată circulaţia era oprită!

Deodată am văzut că arbuştii de pe mijlocul autostrăzii… erau plini cu pui congelaţi! Lumea se îngrămădea să-i adune perturbînd total traficul. Mă interesez ce se întîmplă şi văd o maşină răsturnată, făcută armonică, şi pe loaniţoaia pe care îl scoteau din maşină… mai şifonat decît maşina, dar lucid!

– Ce-ai păţit, Traiane?!

– M-am răsturnat de vreo cîteva ori! Am vrut să văd cît prinde şi, cînd am depăşit o maşină, m-am speriat şi am pus frînă. Am lovit în ceva, poate bordura, poate o groapă…

Între timp ajunsese şi o maşină a miliţiei cu doi gradaţi. Se opresc şi ei şi, în loc să întrebe ce s-a întîmplat, s-au repezit şi au adunat şi ei cîţiva pui congelaţi. După ce au pus puii în portbagaj au venit la maşina lui Ovidiu. Pe loaniţoaia l-am aşezat într-o maşină şi l-am trimis urgent la spital, iar eu m-am îndreptat către miliţienii care începuseră cu întrebările.

– Îl cunoaşte cineva pe tovarăşul care s-a dat peste cap cu maşina?

– Da, îl cunosc eu, este Ovidiu Ioaniţoaia, ziarist la Sportul, vine de la meciul de la Scomiceşti şi a avut ghinion.

– Dacă n-a murit, e bine, pe noi ne interesează de unde avea atîta came în maşină cînd pe nicăieri nu găseşti aşa ceva?

Mă uit la ei, privesc îndelung spre portbagajul unde băgaseră puii găsiţi şi le spun cu subînţeles…

– Păi duceţi-vă şi întrebaţi-i pe ăia de la Scomiceşti!

– Asta n-ar fi tocmai bine… să vedem ce mai are prin maşină.

Au mai găsit nişte pachete cu salam, crenvurşti şi cîrnaţi, pe care le-au “confiscat” pentru familiile lor, au făcut un proces-verbal şi, foarte bucuroşi, au plecat ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic.

Dar “evenimentul” nu a trecut neobservat de alţi colegi ziarişti, şi a doua zi ziarele erau pline cu glume de tot felul. Primesc telefon la hotel de la cabinetul lui Ion Ceauşescu, pe atunci ministru adjunct al agriculturii, unde secretară era soţia ziaristului Mircea M. lonescu, trebuia să mă prezint de urgenţă la tov. ministru.

– Băi Dragomire, aţi înnebunit cu toţii? Trebuia să dai la fiecare cîte trei pui, ăsta cum de avea un portbagaj plin? Ia uite ce poze de tot rîsul cu pui congelaţi prin copaci! Dacă ajunge poza la Lenuţa, v-aţi ars cu toţii!

Văzusem mai înainte pozele, erau de comedie, nu alta… Dar Ovidiu îmi era amic, aşa că aveam o singură variantă de răspuns:

– E trucaj, tov. ministru, avem şi noi “neprieteni”, dar Ioaniţoaia ăsta se vede că are mulţi duşmani…

Ceauşescu se uită la mine, dădu din cap ca şi cum ar fi zis “hai, bine, las-o aşa”…

– În presă nu o să mai apară nimic, dar vezi şi tu altă dată, nu mai exagera cu darurile! Pe foametea asta, te rog să fii mai prudent!”

Ovidiu Ioaniţoaia nu a rămas dator cu răspunsul:

Reacţia lui Ioaniţoaia: “Meciurile şi minciunile lui Dragomir”

“Deşi mi-a trimis-o cu dedicaţie, mărturisesc că am parcurs din ea numai fragmentele referitoare la mine şi la colegii de la desfiinţatul ziar Sportul Românesc, patronat de Dragomir în intervalul 1991-1998. Dacă nu mă pot pronunţa asupra celorlalte capitole ale volumului, cele care mă privesc conţin, din păcate, un şir nesfîrşit de născociri şi chiar de jigniri. Să nu credeţi însă că Dragomir fabulează ca să-şi pună subiecţii în inferioritate, în situaţii delicate. Nu, o face mai ales pentru a ieşi el în evidenţă, ca lumea să realizeze că nimeni nu-l egalează, că el e cel mai tare, cel mai inteligent, cel mai cel. Şmecher, însă mai mult decît atît, tatăl şmecherilor, cum îi plăcea să se recomande.

Chemat la ordine de ministru!

Prima minciună apare sub titlul „Cum a decorat Ioaniţoaia autostrada cu pui congelaţi” şi evocă un accident pe care l-am suferit prin 1980, pe cînd lucram la Flacăra, pe şoseaua Piteşti-Bucureşti. Într-adevăr, m-am răsturnat cu maşina, moment în care întreg portbagajul, inclusiv cei 3-4 pui primiţi de la Dragomir, pe atunci preşedinte la Scorniceşti, s-a împrăştiat. Dragomir aiurează însă că mă întorceam de la Scorniceşti (fals, comentasem la TVR un meci de Cupă la Piteşti) şi că puii umpluseră copacii de pe  marginea şoselei! Şi mai gogonată e afirmaţia că el a sosit la locul incidentului cîteva minute după producerea acestuia şi că „pe Ioaniţoaia l-am aşezat într-o maşină şi l-am trimis urgent la spital”. N-a fost cazul de spitalizare, iar ceilalţi doi ocupanţi ai Daciei pot certifica. Inclusiv că nu l-au văzut pe Dragomir acolo, acesta aflînd despre întîmplare din ce i-am relatat eu. El minte şi cînd adaugă că „a doua zi ziarele erau pline de glume de tot felul” pe marginea evenimentului şi că ministrul adjunct al agriculturii l-a chemat să-l ia la rost pe tema puilor din pomi?! Cine a trăit vremurile acelea ştie că presa nu se ocupa niciodată, chiar niciodată, de asemenea lucruri, ca să nu mai zic că sînt rari copacii de pe marginea autostrăzii respective. Dragomir îşi imagina însă că se bate pe burtă cu miniştrii că doar el se laudă în carte că îi spunea lui Ceauşescu bancuri cu Nea Nicu!

Trădare pentru cîţiva arginţi

În stilu-i caracteristic, Dragomir depăşeşte limitele bunului simţ cînd relatează despre înfiinţarea Sportului românesc în 1991 şi despre plecarea majorităţii echipei redacţionale 6 ani mai tîrziu la ProSport. Afirmînd că „vechiul meu amic Ioaniţoaia era şomer”, omul încurcă intenţionat lucrurile ca să-şi dea importanţă. Extras din carnetul meu de muncă, facsimilul alăturat dovedeşte negru pe alb că m-am transferat în 1 septembrie 1991 de la revista Fotbal, pe care o conduceam, la Number One SRL-Sportul Românesc în interes de serviciu. Pică deci varianta cu şomajul, după cum pică şi aceea că eu şi Cătălin Tolontan l-am trădat. Pasămite, am fi fugit „pentru cîţiva arginţi la Adrian Sârbu care, la rîndu-i, avea să-i vîndă ziarul cu peste şapte milioane de dolari lui Dan Voiculescu”, altă aiureală deoarce Sârbu va vinde ziarul Trustului Ringier, nicidecum lui Voiculescu, Dragomir bate iarăşi cîmpii.”

Citeşte tot pe blogsport.gsp.ro