Moment istoric la Tokyo. Singurul record olimpic deținut de un român a fost doborât după 33 de ani

La cei 27 de ani ai săi, Faith Chepngetich Kipyegon, atleta în care Kenya și-a pus toate speranțele pentru proba de 1.500 de metri, nu doar că a cucerit medalia de aur în finala de la Tokyo, dar a reușit să doboare recordul Paulei Ivan.

Deși specialiștii nu îi dădeau prea multe șanse la Seul (1988), în fața rivalelor Tetiana Samolenko (URSS) şi Mary Decker-Slaney (SUA), românca a trecut linia de sosire cu 3:53.96, o bornă ce avea să rămână neatinsă vreme de 33 de ani.

Totul, datorită strategiei propuse de antrenorul său, legendarul Ion Puică, plecat între timp dintre noi, la 89 de ani. „Polino, m-am gândit eu la o tactică. Pleci în sprint şi încerci să menţii ritmul”, i-a transmis acesta înaintea startului.

Noua campioană olimpică la 1.500 de metri a doborât recordul Paulei Iacob

Cu timpul obținut în finala probei de 1.500 de metri din cadrul Jocurilor Olimpice de la Rio – 3:53.11 – Faith Kipyegon și-a apărat titlul câștigat în urmă cu cinci ani, la Rio și a bifat o performanță la care niciun atlet nu mai îndrăznea să spere de peste trei decenii: doborârea singurului record olimpic deținut de un român.

Digi24.ro

GALERIE FOTO „Am 61 de ani, dar am corpul unui bărbat de 38”. Dave explică cum reușește să păcălească procesul de îmbătrânire

Vizibil emoționată, kenyanca a luat loc pe podium, imediat după finalul cursei și a zăbovit minute în șir, acoperită cu drapelul țării sale. Încerca, parcă, să se convingă de un singur lucru: că momentul acela era aievea, că visul ei devenise în sfârșit realitate.

Paula Ivan și secretul succesului în atletism: „Am avut și noroc”

Într-un interviu acordat relativ recent, Paula Ivan a explicat motivele pentru care recordul său olimpic a rămas neatins vreme de 33 de ani și a dezvăluit secretul din spatele carierei sale de succes. Surprinzător sau nu, munca și dorința de a fi cel mai bun trebuie să meargă mână în mână cu norocul de a avea alături oamenii potriviți.

„Vă spun eu ce a făcut ca acest record să reziste atâția ani: faptul că mi-am asumat cursa aceea, am alergat contra timp! Nu pentru loc. Bineînțeles că ieșind un timp bun, a ieșit și locul.

Dar, în general, cursele acestea de semifond sau fond nu prea se abordează cu o tactică așa cum am abordat eu în 1988, adică să pleci pe ritmul care îți convine, ca să te poți detașa de pluton.

Digisport.ro

Sportiva din România devenită vedetă peste Ocean a publicat o imagine cu ea fără haine și americanii ”au explodat”

De ce? Pentru că a fost de fapt o cursă tactică. Adversarele mele principale – rusoaicele, erau pregătite foarte bine pe viteză. Mai pregătite decât mine. Iar eu eram mai bine pregătită pe anduranță, așa că mi-am făcut cursa în așa fel încât să mă avantajeze. Așa a hotărât domn’ profesor Ion Puică, antrenorul meu. Și eu am acceptat ceea ce mi-a propus dânsul. În final, a ieșit exact cum trebuia!

Secretului succesului? În primul rând, am fost sănătoasă. Crescută, eu știu – în afara Bucureștiului, într-un mediu sănătos, deci am fost sănătoasă. După care, zic că am avut și noroc cu un antrenor profesionist, un antrenor foarte bun.

Am avut putere de muncă, am avut voință enormă, am avut sprijin din partea clubului la care activam – Olimpia București, am avut sprijinul Federației Române de atletism. Am avut în jur persoane pe care le-am admirat și care m-au făcut să îmi doresc să fiu ca ele – cum era Maricia Puică, cum era domnul Ion Puică.

Și nu în ultimul rând, am avut noroc de un profesor de Educație Fizică foarte bun, care și-a făcut cu adevărat meseria de profesor de Educație Fizică, care m-a descoperit în școala generală, m-a și pregătit în așa fel încât să ajung la competiții de nivel național și care, după terminarea celor opt clase, mi-a îndrumat pașii către o școală cu profil sportiv.

Este vorba despre domnul profesor Zamfirescu Valentin. Apoi, am ajuns pe mâna altui profesionist, domnul profesor Teșu Gheorghe. Era o clasă de atletism. La început mi-a fost foarte greu, pentru că eu am trecut de la două antrenamente pe săptămână și exercițiile de Educație Fizică pe care le făceam cu domnul profesor la școala generală, la două antrenamente pe zi, alături de colegi care făceau atletism din clasa a cincea. Dar, în timp…

Aș spune că a fost câte un pic din fiecare. Și talent, și muncă multă. Pentru că munca era cât pe-aci să mă determine să renunț. Am intrat direct în programul lor. Dacă aș fi început cu trei antrenamente pe săptămână, sau cu un antrenament zi de zi, mi-ar fi fost mai ușor.

Până m-am acomodat cu efortul, mi-a fost foarte greu, cam un an, un an și ceva. Dar am făcut-o pentru că am avut și anumite condiții, mi s-a oferit cazare, pentru că veneam din afara Bucureștiului, masă, lucruri pe care ar fi trebuit să le facă părinții mei dacă eu renunțam la a mai face sport. Și a fost dorința mea de a aunge, totuși, să concurez la Jocurile Olimpice”, mărturisea Paula Iacob.