Life

Monica Pop se luptă, de peste 10 ani, cu o boală gravă și severă, dar tratabilă: “Am o strategie de comportament față de cancer”. Exclusiv

Medicul oftalmolog Monica Pop duce o luptă grea, de peste 10 ani. A adoptat, însă, o strategie prin care face față cancerului de colon.
22.06.2024 | 10:10
Monica Pop se lupta de peste 10 ani cu o boala grava si severa dar tratabila Am o strategie de comportament fata de cancer Exclusiv
Medicul Monica Pop împlinește 71 de ani. Sursă foto: Montaj FANATIK
ADVERTISEMENT

Monica Pop împlinește, astăzi, 71 de ani. Ne povestește cum arată viața ei din ultimii 10 ani și trage un semnal de alarmă în ceea ce privește cancerul de colon.

Medicul oftalmolog Monica Pop, dezvăluiri exclusive despre viața personală

Astăzi, Monica Pop, cel mai cunoscut medic oftalmolog din România, împlinește 71 de ani. De 25 de ani directorul Spitalului de Urgențe Oftalmologice din București, Monica Pop ne explică cum ar funcționa mai bine sistemul medical din România. Într-un interviu exclusiv pentru FANATIK, aflăm ce strategie a adoptat Monica Pop în lupta cu cancerul, boala gravă, dar tratabilă, de care suferă de peste 10 ani. Ne povestește cum și-a cunoscut soțul și care era activitatea lor preferată în tinerețe.

ADVERTISEMENT

“Să nu facă nimeni ce-am făcut eu, m-am dus prea târziu”

La mulți ani, doamnă doctor Monica Pop. Sincer, ce vă doriți cel mai mult, nu neapărat de ziua dumneavoastră?

-Cred că oricine își dorește să fie sănătos. Din păcate nu am, acum, starea fizică cea mai bună. Sunt cu un cancer de colon, după 6 intervenții chirurgicale și mai urmează. Continui cu tratamentul dar vreau să nu facă nimeni ce-am făcut eu, faptul că m-am dus prea târziu.

ADVERTISEMENT

Există vreun vis pe care nu vi l-ați împlinit încă?

-Sunt două lucruri pe care mi-aș fi dorit să le înfăptuiesc. Primul a fost să fac și facultatea de Drept. Am fost 10 medici în familie iar mie îmi plăcea să chiulesc de la ortopedie și să mă duc la tribunal pentru completele penale. Ascultam, îmi placea enorm. În capul meu îmi făceam propriile pledoarii iar, uneori, se întâmpla ca avocatul să pledeze ca în gândurile mele. Când am vrut să mă înscriu la Drept am primit numirea de director și am renunțat.

Iar al doilea vis, tot neîmplinit, a fost să-mi cresc nepotul, pe fiul verișoarei mele. Una din cele mai apropiate ființe din viața mea a fost Dana, verișoara mea, medic și ea. Avea 49 de ani când a murit din cauza unui cancer. Avea doi copii, o fată de 18 ani și un băiat de 13. Tatăl băiatului nu a fost, însă, de acord ca el să vină să locuiască la mine.

ADVERTISEMENT

“O recomand tuturor bolnavilor de cancer”

Cum ați descoperit cancerul?

-La început am considerat că este vorba despre un colon iritabil dar a apărut și o peritonită. De aici încolo se știe diagnosticul, cancer de colon. Am fost operată de trei ori la Floreasca, de către profesorul Mircea Beuran, cu care am fost colegă. Apoi de profesorul Irinel Popescu. Nu am vrut să plec din țară și, a doua zi după fiecare operație, eram la muncă.

Mi-am făcut singură o strategie pe care o recomand tuturor bolnavilor de cancer. Vreau să știe toată lumea, toți moderatorii de emisiuni, că această boală este una severă, dar tratabilă și, uneori, vindecabilă. În spitalul nostru suntem 6 oameni cu cancer și toți la treabă, nu lipsește nimeni. Statul acasă este o foarte mare greșeală, omul nu trebuie să-și schimbe viața sau să-și întrerupă tratamentul.

ADVERTISEMENT

Monica Pop nu renunță: “Am o strategie de comportament față de această boală”

De peste 10 ani vă luptați cu cancerul de colon.

-Cum am spus, am o strategie de comportament față de această boală. Este important ca toți bonavii să facă tratamentul impus de medici, neapărat, dar să nu își modifice viața. Asta în măsura în care se poate. Nu e bine nici să vorbească tot timpul despre asta.

Eu, de exemplu, maxim de 10 ori am vorbit cu soțul meu despre boală și numai când se impunea. De ce să-mi încarc familia? Am prietene care au această boală și numai despre ea vorbesc.

Oamenii cu cancer de colon să meargă la serviciu, dacă fizicul le permite. Am fost odată într-o ședința de guvern, după una dintre operații, aveam patru tuburi de dren după mine. Purtam o rochie lungă și nu se vedeau. Dacă te lași, te fură boala. Nu trebuie să stai și să te gândești la ea.

“Mi-a căzut tavanul în cap”

De 10 ani aveți tăria să câștigați și să mergeți mai departe.

-Când am aflat prima dată a fost de pe biletul de externare. Colegul Beuran, care mă văzuse, nu mi-a zis, s-a jenat să-mi spună. Îi părea rău, nu e o bucurie să dai așa o veste unui coleg. Mi-a căzut tavanul în cap când mi-a spus că trebuie să mă vadă și un oncolog. Am ajuns la doamna doctor Anghel, apoi la Ionela Buzu, la clinica Graal. Ea mă tratează de ani de zile.

Monica Pop vorbește despre lupta pe care o duce, zilnic

Sunteți o luptătoare, dar vă întreb: a existat un moment în care v-a cuprins disperarea, spaima?

-Am făcut ceva, ce nu trebuia. Aveam dureri post operatorii și ele au ținut loc de gânduri rele. Nu mă gândeam decât la faptul că trebuie să-mi treacă durerea. O mare nesăbuință, am zis că eu nu fac nimic. M-am operat și m-am gândi că, de trăiesc, bine, dacă nu, nu. O mare greșeală.

Am avut un vecin, operat tot de profesorul Beuran, de același lucru. A trăit 14 ani după, operație n-a făcut tratament și a murit de altceva. Să nu facă nimeni ca mine, la primele semne să meargă la oncolog. Mi-am făcut viața în așa fel încât să nu-mi supăr familia. Cu fiica mea mă mai consult, este om de știință și citește multe despre anumite subiecte.

Doctorul Monica Pop ne explică: “Cancerul de colon este o boală gravă, severă, dar tratabilă și, uneori, vindecabilă”

Cum s-au purtat colegii, prietenii?

-După 25 de ani la conducerea acestui spital colegii mei s-au purtat admirabil, m-au ajutat mereu. Oameni deosebiți, la greu se vede omul și prietenia. Când ești mare și tare toată lumea vrea cu tine. Nu v[ mai spun despre medicii care m-au tratat. După ultima operație făcută la Fundeni am tot respectul pentru secția de terapie intensivă de acolo.

Acum mai am diverse reacții adverse la chimioterapie. Am făcut și metastaze, am fost dependentă, o perioada, de antalgice. Din păcate asta a fost, dar se poate supraviețui, după părerea mea. Sfătuiesc pe orice jurnalist să nu mai folosească termenele: boală letală, nemiloasă, necruțătoare, peste că sperie lumea. Cancerul de colon este o boală gravă, severă, dar tratabilă și, uneori, vindecabilă. Să nu stea nimeni acasă să-și plângă de milă pentru că statul acasă este ucigaș.

“Managerul unui spital nu trebuie să aibă altă meserie, trebuie să fie medic”

Ce lipsește, în primul rând, spitalelor din România? Că medici buni clar avem.

-Nu lipsește nimic dacă știu să conducă. Ceea ce nu e bine este că pun manageri pe considerente politice. Managerul unui spital nu trebuie să aibă altă meserie, trebuie să fie medic. Nu este ușor de condus un spital. Dacă managerii știu să se lupte pot face medicină de cea mai bună calitate. O spun ca medic, dar și ca pacient.

Când am fost la reanimare mă uitam cu se poartă cu ceilalți pacienți. Acolo este o muncă de galere. Medicii nu au voie să trimită pe nimeni în privat, organizarea contează foarte mult. Susținerea contează, colegii trebuie să fie în relații bune, să nu se certe.

Monica Pop avertizează: “Trebuie să aibă calități, să nu facă porcării”

Știu că ați revoluționat puțin unele lucruri în spitalul dumineavoastră.

-Da. Am făcut două lucruri, zic eu, importante pentru medic și pacient. În ziua operației chirurgul să vină la orice oră vrea să opereze pentru că fiecare are bioritmul lui. Nu vine la 7 să opereze dacă așa vrea pacientul.

Apoi am spus că orice om care se prezintă la concurs pe un post, la noi, să aibă o recomandare de la cineva. Iar dacă nu e bun, cel care l-a recomandat să plece odată cu el. Oricine lucrează în sistemul medical trebuie să aibă calități, să nu facă porcării.

În 25 de ani de conducere nu am avut vreo reclamație că vreun medic ar fi cerut bani. Mi-am susținut mereu colegii, au fost perioade în care am făcut și 10 gărzi. Când m-au numit director eram cel mai tânăr medic din spital și a fost greu să-mi fac relații.

Cum a fost copilăria dumneavoastră?

-Eu am fost crescută de bunica maternă, de la 6 săptămâni. Părinții mei erau medici pneumoftiziologi și tuberculoza era o boală infecțioasă. Mama era directorul sanatoriului de lângă Piatra Neamț și a stat 33 de ani acolo. Din cauza asta eu am crescut, cu bunica, la Cluj.

Amintiri din copilărie: “Am luat o balegă de pe drum și am băgat-o în ciorbă”

Vă mai aduceți aminte de cea mai mare trăznaie făcută?

-Am fost un copil neastâmparat și făceam multe tâmpenii. Țin minte una. Bunica avea o situație materială precară și închiriase un teren din spatele casei unde făcuse o grădină. Avea de toate plus găini. Vis a vis de noi era un parc și toți copiii mergeau să se joace, în afară de mine care stăteam cu găinile.

Rămâneam cu ele pentru că aveam vecină, o doamnă botanistă care mixa flori. Găinile mergeau și îi mâncau florile așa că eu trebuia să le păzesc. Mare ură am avut pe doamna cu florile și m-am gândit, într-o zi, cum să mă răzbun. Pe vremea aceea nu existau frigidere, lumea își ținea mâncarea în pivniță. Așa că am luat o balegă de pe drum, uscată, și am băgat-o în ciorba femeii.

Bănuiesc că v-a prins bunica.

-Da, a venit doamna la ea și, când a întrebat cine a făcut asta, chiar dacă eram 4 copii în casă, bunica a știut clar cine făcuse. Am primit pedeapsa de rigoare, cu o nuia. Mereu recunoșteam când făceam ceva rău. Doamnei i-a fost milă de ce am pățit și a două zi m-a dus la Grădina Botanică să-mi cumpere înghețată.

De la 7 la 12 ani am luat bătaie zilnic de la bunica și mare dreptate avea. A fost cel mai frumos om din viață mea. La 13 ani, când bunica a considerat că nu mă mai poate stăpâni, le-a zis parinților mei să mă ia. Aveam numai note de 10, dar la purtate aveam 9. Am plecat la mătușa mea, unde am stat împreună verișoara mea cu care am și venit, mai târziu, la București.

Monica Pop vorbește despre venirea în capitală: “A fost un adevărat șoc”

Cum a fost mutarea la București?

-A fost un adevărat șoc. Ardealul era altceva, acolo există respect pentru orice. În capitală nu a vrut să mă ia nimeni la școală pentru că parinții mei nu aveau buletin de București. Aveam 9,60 media și nu mă lua nimeni chiar dacă unchiul meu, chirurg, mergea peste tot să încerce să mă bage.

A găsit, până la urmă, o relație. Așa am ajuns la profesorul George Șovu, omul care a scris scenariul la filmul Liceenii. Am nimerit într-un liceu pe care l-am iubit enorm, Dante Alighieri. Așa de tare iubeam școala că abia așteptam ziua de 15 septembrie. O singură dată am chiulit, că mi-au zis colegii “măi Monica, nu ți-e rușine să termini liceul și să nu chiulești măcar o dată”?

Cum a fost perioada liceului? Erați timidă sau cea mai rebelă?

-Eram șefa școlii, secretar UCT. Am fost odată la un congres de-al lui Ceaușescu. Acolo a vorbit și un ungur, a zis contra lui Ceaușescu, dacă îl înțelegeau îl împușcau. Din toată sala numai eu știam ungurește.

“Am plătit autopsiera să ne dea un creier acasă, să-l studiem”

Cum a fost viața la facultate?

-Am intrat la medicină, am avut profesori celebri. În anul întâi am fost 7 fete în grupă, aveam și o colegă negresă, le-am iubit foarte mult. Într-o zi am ajuns la capitolul sistemul nervos central, adică la creier. Am plătit autopsiera să ne dea un creier acasă, să-l studiem. Pe vremea aceea cadavrele erau ținute 3 luni în baie de formol ca să nu ne imbolnavim de ceva. A pus creierul într-un borcan și ni l-a dat acasă.

Am pus borcanul în frigider și l-a găsit bunica. Când a aflat că e un creier de om ne-a dat afară cu tot cu borcan. A spălat apoi frigiderul cu alcool. Fetele au venit pe seară și ne-am pus pe secționat creierul. La un moment dat a venit și un prieten de-al meu de pe stradă. S-a pus într-un fotoliu, noi eram cu spatele la el. Când a văzut, la un moment dat, creierul pe masă și pe colega negresă care s-a ridicat, a fugit și n-a mai venit 3 luni.

Monica Pop vorbește despre cel mai greu moment: “Am crezut că mor, mi s-a oprit inima”

Cel mai greu moment din viață dumneavoastră, moartea bunicii.

-Așa este…am terminta facuttatea și, într-o zi, am găsit-o la baie, fără suflare. Am crezut că mor, mi s-a oprit inima, a fost cea mai urâtă zi din viața mea, absolut îngrozitor. Am tras-o afară, am încercat să o resuscitez. La un moment dat am crezut că-i aud inima dar era a mea, de speriată ce eram. Nu puteam să concep viața fără ea.

Monica Pop ne povestește despre soțul ei, Mircea

La scurt timp l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră.

-Bunica a murit în octombrie și, în decembrie, l-am cunoscut pe soțul meu, Mircea Pop. Era fiul unei paciente de la Floreasca. Stăteau într-o casă pe Primăverii, vis a vis de Ceaușescu. În ziua de 1 ianuarie eu eram praf de depresivă, mă gândeam la bunica și mama lui m-a sunat, să mă invite a doua zi la masă.

Am sunat-o pe mătușa mea, nu știam ce să fac. Ea era o tipă modernă, drăguță și m-a întrebat dacă sunt vreo sălbatică. Viitorul meu soț mă aștepta pe o bancă, la Televiziune, că pe strada Primăverii nu intrai decât cu buletinul. Eram în 331 și l-am văzut, din autobuz, că e nervos.

Că vă întâlnea sau avea altă problemă?

-Inițial m-am gândit la prima varianta dar, ajunși acasă, mi-a spus că îl deranjează ceva la ochi. Tatăl lui mi-a dat o lupă, dar eu nu aveam nimic în comun cu oftalmologia. Am văzut, totuși, că avea un pai înfipt în conjunctivă.

Am scos paiul și de aici a început totul. La un moment dat s-a mutat la mine. M-a întrebat dacă vreau să ne căsătorim și am zis nu, pentru că eu tot depresivă eram, imi era dor de bunica.

Monica și Mircea Pop, o căsnicie care durează de 43 de ani

Până la urmă v-a convins să spuneți da?

-Familiile au început că nu e frumos așa, necăsătoriți. Atât ne-au pisat la cap până am zis da. I-am zis mamei să vină, să-l cunoască și ea. A stat 2 zile și l-a examinat. A treia zi am mers la masă la mătușa mea, iar acolo mama l-a luat departe, în bucătărie. Evident că am tras cu urechea la ce-i spunea.

I-a spus numai de rău. Că o să stau mai mult la muncă, că-s pretențioasă, că nu știu să gătesc lucruri complicate, că am gură mare. Soțul meu nu a dat înapoi. Nici când mama i-a zis “fugi și nu te mai uita înapoi”.

Am întrebat-o pe mama de ce nu i-a spus niciun lucru bun despre mine. Mi-a explicat  că el vede numai calități acum și ar fi bine să știe și despre defecte. Suntem căsătoriți de 43 de ani și așa a început totul. Dacă aveam vreo cotroversă, părinții mei țineau cu el și socrii cu mine.

Ce vă plăcea să faceți împreună, în tinerețe?

-Soacra mea a fost foarte drăguță și mi-a zis că soțul meu are o meteahnă, fotbalul. Ținea cu Sportul Studențesc și am început să merg cu el la meciuri. După 6 ani am făcut fetița, pe Letiția. Avea 9 zile când am dus-o, prima dată, pe un stadion.

Cum este mama Monica Pop? Când Letiția era mică erați mai mult relaxată sau panicată?

-Mi-am dorit, cu ardoare, o fetiță. În primele luni de sarcină, când nu existau ecografe, mi-au spus că am băiat. Ne-am dus la magazinul Materna și soțul meu a cumpărat o păturică roz cu mingi de fotbal, că nu știam exact ce o să fie.

ADVERTISEMENT