În episodul 80 din seria “Olimpicii României”, fosta gimnastă, Monica Roşu, a acordat un interviu pentru FANATIK în care a rememorat performanţele de la Atena şi a vorbit despre munca şi sacrificiile care se ascund în spatele medaliilor.
În 2004 a reuşit să câştige două titluri olimpice, însă un an mai târziu a trebuit să renunţe la cariera în gimnastică din cauza unor probleme la spate. După cariera sportivă a activat şi în mass-media.
A fost gazda emisiunii “Forţă Maximă” la Televiziunea Română, iar ulterior a trecut şi la pupitrul ştirilor. În acest an, Monica Roşu a devenit mămică şi spune că alături de fetiţa ei va putea să îşi trăiască şi ea copilăria pe care nu a avut-o, dedicându-se gimnasticii de la o vârstă fragedă.
Ce reprezintă Jocurile Olimpice pentru tine?
– Înseamnă absolut tot. Este competiţia care mi-a schimbat viaţa, competiţia la care am visat să ajung şi competiţia la care mi-am îndeplinit cel mai mare vis: am devenit campioană olimpică.
Poţi să ne povesteşti cum a fost pentru tine ediţia din 2004 de la Atena?
– A fost foarte frumos. Sunt multe lucruri la care nu am avut acces pentru că eram foarte micuţe. Concentrarea maximă a fost către competiţie, dar a fost o ediţie pe care nu o voi mai putea să o uit niciodată. Cele mai frumoase sentimente trăite, emoţii, bucurii, împliniri, ce pot să spun… A fost competiţia la care aş merge dacă aş mai putea cu mare drag.
Ca să ajungi acolo ca gimnastă trebuie să faci multe sacrificii, mii de ore de muncă. Poţi să ne povesteşti pentru tine cum a fost perioada din spatele succesului, din spatele medaliilor?
– Indiferent de sportul pe care îl practici, dacă vrei să faci performanţă, ai nevoie de foarte multă muncă. Am început gimnastica la 4 ani. Eram foarte mică, nu ştiam pe atunci că voi face gimnastică de performanţă. A fost ceva ce mi-a plăcut. La început a fost din joacă şi din joacă am luat-o în serios. Mi-am dat seama că sunt potrivită pentru acest sport, că am anumite calităţi necesare pentru a face gimnastică. Toată atenţia mea s-a focusat către gimnastică şi către şcoală cât am fost acasă.
La ce vârstă ai plecat de acasă prima oară?
– Aveam 7 ani, atunci am plecat prima oară. Antrenoarea mea s-a mutat de la Bacău la Focşani şi am stat un an la Focşani în gazdă şi într-un cămin. După, am revenit la Bacău şi la 11 ani am fost selecţionată la lotul naţional de junioare de la Oneşti. Şi de atunci am mers în continuare pentru a-mi îndeplini visul. De la Oneşti am ajuns la seniorat şi la competiţiile cele mai importante.
Iar programul bănuiesc că a fost destul de aglomerat…
– Cum lucrează un adult zilnic la birou 8-9 ore în faţa calculatorului sau în diverse meserii, aşa şi noi. Aveam un program bine stabilit. Ne trezeam la ora 07:00, mergeam la şcoală, la 10:00 aveam primul antrenament până la ora 13:00-14:00, masă, odihnă. După aceea începea al doilea antrenament. Practic, în fiecare zi eram în sală 6 sau 7 ore. Acesta a fost job-ul nostru. Am început de mici să muncim la visul nostru şi am încheiat mai devreme. Alţii încep la 20 de ani să lucreze şi să îşi facă viaţa, noi deja, până atunci, eram super muncite.
Practic la 20 de ani în gimnastică eşti aproape de finalul carierei…
– Practic eram la final de carieră, da. Acesta este sportul. Nu poţi să începi la 20 de ani şi până atunci să te bucuri şi de copilărie şi de adolescenţă şi de lucrurile normale pe care le face un tânăr. Ceva trebuie să sacrifici. Noi ne-am sacrificat copilăria, adolescenţa pentru a ne îndeplini un vis.
Cum a fost pentru tine să stai departe de familie la o vârstă foarte fragedă?
– La început mi-a fost foarte greu. Când m-am mutat la Focşani, la început, mi s-a părut totul foarte interesant şi era o provocare să te muţi în alt oraş, în altă parte. După câteva luni nu am mai rezistat. M-am mutat şi într-un cămin, care practic nu era bine pus la punct. A fost făcut pe repede înainte să putem sta şi, fiind foarte mică, la 7 ani, îţi dai seama că e foarte greu să stai departe de familie. Nu neapărat că nu îi ai pe mama şi pe tata, dar condiţiile şi-au spus cuvântul. Am revenit acasă şi la 11 ani am plecat la Oneşti. A fost cam grea despărţirea pentru că oricât de mult mi-aş fi dorit să concurez, orice schimbare ne dădea câţiva paşi înapoi. Am fost destul de reticentă şi le spuneam să vină în fiecare weekend să mă vadă. Uşor-uşor m-am acomodat şi nu am avut ce face. A trebuit să îmi fructific toţi anii de gimnastică.
Ce impact au avut asupra ta Mariana Bitang şi Octavian Bellu?
– Campioană olimpică la sărituri şi campioana olimpică cu echipa (râde). Cel mai bun impact, îţi dai seama. Antrenorii cei mai titraţi, a fost o plăcere şi o onoare să lucrez cu ei şi mă bucur că am putut să ne ducem la bun sfârşit obiectivele şi noi şi ei ca antrenori pentru că nu puteam să stăm în sala de gimnastică şi să ne pierdem vremea. Au existat şi zile mai puţin plăcute în care nu totul era floare la ureche. Am reuşit să trecem peste toate neînţelegerile şi să ajungem să formăm o echipă care să îşi arate valoarea în doar un an şi jumătate. Adică e ceva wow.
Te uiţi des la săriturile din finala de la Atena?
– Mai apuc să le văd că mai primest tag-uri pe Facebook de la prieteni. Am aceleaşi emoţii şi mă întreb şi eu cum puteam să fac toate acele lucruri. Dacă m-ai pune acum, mi s-ar părea foarte greu. De aceea, în gimnastică, trebuie să începi de mic, să nu faci lucrurile cu frică, să dezvolţi un mecanism. Una este să înveţi un element la 10 ani, alta e la 20 de ani, chiar dacă în spate există experienţă şi maturitate mai mare. Mă bucur că s-au ţinut de capul meu antrenorii şi au crezut că pot să fac acele sărituri superbe.
VEZI VIDEO:
Te-ai retras devreme din gimnastică, în 2005, la un an de la Jocurile Olimpice de la Atena, din cauza accidentărilor. Regreţi că nu ai mai putut să revii şi să ai o carieră puţin mai lungă?
– Clar, regret. Într-adevăr, a trebuit să mă las din cauza problemelor la spate. 2005 nu a fost un an prea bun pentru mine. Am pierdut un Campionat European şi o medalie care era asigurată a mea şi un Mondial la finalul anului. Mi-am spus atunci că e cel mai bine să îmi văd de sănătate şi de viaţa pe care urma să o încep. Am regretat şi îmi pare rău. Am fost generaţia care nu am putut prinde în fiecare an Mondiale şi Europene să acumulezi şi să mergi să îţi arăţi exerciţiile pe care le-ai învăţat sau elementele pe care le făceai. Aşa a fost să fie. S-a schimbat codul din gimnastică, la fiecare patru ani se schimbă codul elementelor, iar pe mine schimbarea de la aparat nu mă mai ajuta să fac cele două sărituri pe care le prezentasem cu un an în urmă. Având în vedere şi problemele de sănătate pe care le aveam cu spatele, trebuia să schimb săritura a doua complet. Era foarte dificil gândindu-mă la sănătate. Am spus că cel mai bine este aşa, să mă retrag.
Nu eşti străină de zona televiziunii. Cum a fost să fii gazda unui show tv? Ai început cu emisiunea “Formă maximă” de la TVR…
– Oho, da, era la început “Formă maximă”. Mă uit acum şi râd de mine… Nu aveam experienţă, dar îmi plăcea. Mă bucur că am avut curajul să accept proiectul, a fost ceva foarte frumos. Şi aici am crescut ca şi la gimnastică, unde înveţi şi te dezvolţi pe parcurs. Nu puteam să fiu de la început cum mă visam. Am crescut uşor-uşor şi s-a văzut o diferenţă de la o emisiune la alta. Cum de altfel am ajuns şi la ştiri, am prezentat şi m-am ocupat de emisiunile de la JO 2016, apoi ştiri. Învăţăm, creştem pentru că nimeni nu s-a născut învăţat.
Experienţa de la “Exatlon” cum o caracterizezi?
– O experienţă frumoasă şi mă bucur că am acceptat-o. A venit la momentul potrivit pentru că îmi lipsea adrenalina concursului. Să simt acea emoţie, să lupt pentru echipă, să se pună bază pe mine. Îmi pare rău că nu am putut să stau mai mult din cauza accidentărilor, a genunchiului. A trebuit să revin în ţară şi m-am operat la genunchi. Dacă nu aveam acea problemă, cu siguranţă eram în finală. Am tras să ajung cât mai departe. Dar a fost o experienţă foarte frumoasă.
Ce face azi Monica Roşu?
– Monica Roşu azi se ocupă de medalia ei cea preţioasă. Fetiţa mea… Ne bucurăm de zilele cu ea, să o vedem să crească… Sunt mamă full-time, doar eu cu ea. Am ocupaţie non-stop, dar o ocupaţie frumoasă. Crescând cu ea, probabil o să îmi trăiesc şi eu copilăria şi adolescenţa pe care eu nu am avut-o.