2000 – BELGIA ŞI OLANDA. Cîntecul nervos de lebădă al „Regelui”

Meciurile României din Ţările de Jos s-au desfăşurat sub semnul nervozităţii lui Gică Hagi. Trecut de 35 de ani, „Regele” era iritat de oboseala acumulată într-un sezon suprasolicitant la Galatasaray şi la naţională, de problemele musculare care îl sîcîiau de vreo două săptămîni, de vameşii belgieni, de fotoreporterii români, de suporterii de toate „culorile”, de hotel, de soare, de vînt…

Tricolorii au debutat cu Germania, 1-1, Gică ţine doi, trei paznici „teutoni” pe el şi ia un „galben” pentru proteste, deşi era „căpitan şi avea dreptul să discute cu arbitrul, la un penalty neacordat de „prietenul” Kim Milton Nielsen (vi-l mai amintiţi de la dezastrul de la Kosice, 2-5 în 1993 cu Cehoslovacia?).

Au urmat portughezii. Care ne-au băgat „mortu-n casă” şi mingea-n plasă în minutul 94 şi 10 secunde… 0-1 iar Gică ia al doilea „galben” şi este suspendat pentru meciul decisiv cu Anglia. Decisiv şi memorabil. Conduşi la pauză cu 2-1 şi lipsiţi de „stîngul” lui Hagi, tricolorii au revenit superb în partea secundă şi au obţinut victoria, şi calificarea în „sferturi”, în minutul 89, printr-un penalty transformat de Ionel Ganea.

Ultimul meci… începutul sfîrşitului…

Şi a venit „sfertul” cu Italia. Care pe care pentru semifinale. Îşi aminteşte jurnalistul Grigore Cartianu în cartea sa „Hagi” despre un minut care a hotărît destinul partidei, minutul 35.

„…Mingea e la Mutu. Pătrundere? Nu, pasă în adîncime, pe centru-dreapta, unde… unde ţîşneşte Hagi… ajunge la întîlnire… Îl vede pe Toldo, portarul azzurro, cum vine spre el în zig-zag… Gică schimbă unghiul în regim de viteză, cît să găsească o breşă pe unde să arunce mingea… smuceşte din gleznă… mingea descrie o parabolă înaltă, parcă prea înaltă – dacă se repliază cineva şi respinge?… dar nu, sfera cu hexagoane începe să coboare… şi coboară… şi coboară… e clar, n-are cine s-o deturneze!… totul e o afacere între Hagi şi Toldo… ba nu, Toldo nu mai are ce face, e prăbuşit în iarbă… se uită disperat la minge, parcă o roagă să-şi schimbe traiectoria să se ducă mai în stînga… mai spre dreapta înseamnă în poartă, mai spre stînga înseamnă afară…”

Ghinion…

„Mingea muşcă iarba şi dă să se înalţe… Afară? Nu!… Gol? Nu!… Împieliţata loveşte bara şi ricoşează în faţa porţii, de unde un „macaronar” o degajează… Lui Hagi i se înmoaie genunchii. Îşi ia faţa în palme, blestemînd acea clipă de ghinion teribil. Inima parcă vrea să-i sară din piept. Sîngele îi inundă faţa. O sudoare rece îi curentează şira spinării. Cu o asemenea ocazie nu te întîlneşti de două ori pe meci, mai ales cînd joci cu squadra azzurra… …Şansa noastră a stat în gheata lui Hagi. În loc de 1-1, se intră la vestiar cu 0-2”. Marcaseră Totti (33) şi Inzaghi (43). Numai în vestiarul nostru să nu fi fost la pauză…

Gata…

În repriza a doua Gică Hagi a fost din ce în ce mai nervos. Pauza nu-l ajutase deloc. „Neputinţa îi întunecă raţiunea. Minutul 55: îl atacă pe Conte în zona centrală a terenului. Crampoane înfipte în gleznă – e clar, va fi trimis la cabine… Dar nu: portughezul Melo Pereira îi arată doar cartonaşul galben! Altfel judeca, probabil, dacă ştia ce diagnostic îi va fi pus lui Conte: leziune gravă a ligamentelor, repaus de cel puţin două luni”, povesteşte Cartianu.

Avea să fie ultimul meci în naţională al lui Conte… Ca şi al lui Gică… În minutul 58 s-a terminat totul. „Se strecoară viclean pe stînga apărării italiene. Se aruncă spre minge să-i ia faţa lui Zambrotta. Cade! 11 metri? Mai degrabă nu. În orice caz noi ne-am fi revoltat dacă un asemenea penalty ar fi fost dictat împotriva noastră. Hagi se repede spre arbitru. Îi explică – evident, tot nervos – că Zambrotta l-a dezechilibrat, altfel golul era iminent.

Digisport.ro

Arpad Paszkany s-a afișat cu noua iubită, cu 24 de ani mai tânără, iar acum s-a aflat totul: femeia a rupt tăcerea

Melo Pereira nu mai e dispus să tolereze nimic. De fapt abia aştepta un prilej să-l elimine pe „decarul” român. Între timp realizase cît de gravă e accidentarea lui Conte. Cartonaş galben, apoi roşu. Roşu! Gică se simte ca un peşte prins în năvod… Privirea fermă a portughezului îi îngheaţă orice tentativă de revoltă: Afară!

Gică înţelege, în sfîrşit, că e inutil să insiste într-un război pierdut din start. Părăseşte gazonul cu capul plecat, în vreme ce ochii îi sînt inundaţi de lacrimi. Lacrimile neputinţei… lacrimile deznădejdii… lacrimile durerii… Parcă şi picioarele îi sînt mai grele.

Iar în timpane îi ţiuie ultimul îndemn al lui Melo Pereira: Afară!… Afară!… Afară!…”, încheie Grigore Cartianu cîntecul de lebădă al celui mai mare fotbalist român din toate timpurile…