La 31 martie îl omagiem și, în același timp, îl sărbătorim, în fiecare an, pe Nichita Stănescu. Poeții nu mor niciodată, iar amintirile lui Nichita din prezent sunt evocate de opera sa, dar și de lucrările ce i-au fost dedicate, precum „Albumul omagial”, editat de revista „Viața românească”, în 1984.
Dacă nu s-ar fi grăbit să plece, Nini, cum îi spunea mama sa, Tatiana Stănescu, ar fi împlinit astăzi 89 de ani. Probabil că nu există durere mai mare decât să-i supraviețuiești copilului tău, iar mama lui Nichita Stănescu a trecut prin această dramă. În anul 1984, la un an după „trecerea” poetului „Necuvintelor”, Tatiana Stănescu a povestit cum fiul său a fost ocrotit de divinitate: „S-a născut cu noroc în cărți. Dacă se poate numi noroc…”
Moda ghicitoarelor era… la modă și pe vremea comunismului, iar mamei lui Nichita Stănescu nu i-a fost teamă să meargă la ghicit, chiar dacă „subiectul” era chiar fiul său. Superstiție sau nu, horoscopul poetului și al surorii sale face deliciul „nichitiștilor” de azi, de ieri și de mâine.
„Nini avea cinci ani. Mi-a zis o persoană că o să-mi facă un horoscop pentru copil numai dacă îi dau data nașterii și-i vede liniile palmei. Mi-a adus acasă patru foi scrise și mi-a explicat că el o să ajungă cineva, chiar dacă o să mă cam necăjesc cu el, fiind cam bolnăvicios. Era mititel când i-a făcut horoscopul…”, a început Tatiana Stănescu.
Continuarea a fost pe măsură: „Și mai scria că o să călătorească peste mări și țări, că o să fie ceva mare, în orice caz, dar că n-o să aibă noroc la bani. Și nici noroc în nu știu câte căsătorii pe care are să le facă și o să le desfacă, așa cum se spunea pe timpuri, așa, mai popular. Marianei (n.r sora lui Nichita) i-a ghicit că o să stea pe o ladă mare cu bani. Unde o fi lada aceea, eu nu știu!”.
În privința lui Nichita Stănescu, previziunile au fost corecte. Poetul a devenit celebru, a călătorit din Serbia (unde a fost atât de iubit și a legat prietenii, precum cea cu scriitorul Adam Puslojic) și până în Japonia. A ajuns, într-adevăr, atât de „mare”, grație sufletului său, la fel de bogat ca și talentul, încât casa lui devenise loc de pelerinaj pentru toți prietenii poeziei.
În dragoste a suferit, având în vedere divorțul de prima soție, Doina Ciurea. Și asupra relației cu a doua soție, Dora, au plutit dubii, dar nu este momentul unei asemenea discuții. „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală. Viața lui personală este praf și pulbere”, nu-i așa?…
În privința talentului literar al fiului său, Tatiana Stănescu a mărturisit că n-a prea luat în serios primele „succese” în poezie. Prima oară, Nini i-a citit o poezie scurtă, în timp ce mama lui mesteca într-un cazan cu bulion. I-a spus „ia mai lasă-mă în pace cu prostiile tale”, dar el a continuat.
Din fericire, poemul a rămas până în zilele noastre, iar Nichita Stănescu l-a publicat abia după ce împlinise vârsta de 48 de ani. Poemul se numea „Într-o zi cam pe la prânz” și ne permitem să-l reproducem și noi:
„Într-o zi cam pe la prânz,
Gheorghiță mergea cu-n mânz
Cum mergea cu mânzu-agale
Îi ieși un hoț în cale
Hoțul fiind bandit din fire
Îi luo mânzu cu grăbire
Gheorghiță rămase cu buza umflată
Că n-a avut cu el o bâtă lată
Pe bandit să-l bată”.
Referindu-se la studiile fiului său, Tatiana Stănescu a menționat că dumneaei și-a dorit ca Nini să dea examen la Politehnică. „Practic, așa știam când a plecat de acasă să dea examen, că o să dea la Politehnică. Nici n-a fost vorba de altceva. Numai că el n-a dat acolo…”. Normal, pentru că poetul a ales Facultatea de Litere și… bine a făcut.
Mama poetului și-a amintit și de profesorii fiului său: „Cu Simache făcea istoria, la liceu, iar cu domnul Rîpeanu, româna. Simache? Vai, era așa neglijent și urât omul ăsta și mai avea și un nas mare ca al lui Tănase, dar ce om înțelept era și ce plăcut!”…
În schimb, profesorul Rîpeanu era rudă cu scriitorul, criticul și jurnalistul Valeriu Rîpeanu. „Târziu, Nini a vorbit la radio despre domnul Rîpeanu și fata acestuia, profesoară la Kosmodemianskaia, a imprimat ce a zis Nini, pe casetă. Și domnul Rîpeanu trăgea să moară, era grav bolnav și fata i-a pus caseta, iar domnul Rîpeanu a fost foarte fericit”, a completat Tatiana Stănescu.
Copilul Nichita Stănescu nu-i arăta mamei „operele” sale. Aceasta nu-l lua în serios și-l trimitea să-și facă temele la matematică. „Dacă la petrecerile familiale îl puneam să spună poezii? N-ar fi acceptat nici în ruptul capului! Avea alte ocupații. Era un neastâmpărat, era ca o zvârlugă (pe cât de așezat era în anii din urmă!), era când aici, când te miri unde și mai era și „stricător”, a povestit mama poetului.
Tot Tatiana Stănescu a vorbit și despre „corecțiile” aplicate lui Nini: „Taică-su, Călaie, nu-l pedepsea niciodată. Eu îl mai certam cu câte o pălmuță. Dar săreau toți ai casei cu gura pe mine și cumnatul meu, Gică, m-a poreclit „Mustățea”. Știți, Ploieștiul era bântuit de un fel de bandit, unul Mustățea…”
Încă din copilărie, muzica (mai târziu, alături de șah) a fost cea mai mare pasiune a lui Nichita Stănescu. Poetul a crescut, cum se spune, cu pian în casă. Îi plăcea atât de mult să cânte, „că atunci când venea de la școală, își azvârlea șapca și începea să zdrăngănească până îmi spărgea urechile. Pianul era instalat pe un hol, lângă bucătărie și eu trebuia să-l aud. Cânta mai ales cântece la modă. Aveam și un patefon cu plăci. „His Master’s Voice”. Asculta plăci simfonice, dar cel mai mult și mai mult îndrăgea bucăți ca „Zambezi” și „Chatanooga chu – chu”.
Ei bine, dacă micul poet Nichita ar fi detestat să recite în public, puștiul meloman Nini cânta, fără trac, la pian, în fața musafirilor. „Adeseori, la noi se făceau ceaiuri, iar el cânta la pian, cu Emil, un prieten. Cântau la patru mâini „Chatanooga chu – chu”. Veneau mai ales fete: Olguța (acum e nevastă de ministru, cred), Ramona și mai venea Prunella. De ce o chema așa? N-o chema așa, i se zicea Prunella fiindcă atunci când vorbea, parcă avea prune în gură”, a rememorat mama poetului.
Însă, prima iubire a lui Nichita Stănescu a fost o anumită Alice. El avea 5 ani, ea 11. Nini o alinta, spunându-i „Sissy, eu am să fur toate bijuteriile mamei, ne suim într-un avion și fugim în America, amândoi!”.
Mai târziu, la petrecerile familiei Stănescu se aduna o mulțime de lume. Erau nouă copii, și toți soseau împreună cu nevestele și cu copiii lor, ba unii dintre ei, chiar și cu nepoții. Numai Nichita Stănescu nu a avut copii…
Soților Stănescu le plăcea să citească și aveau o bibliotecă mare. „Viciul” lecturilor a fost împărtășit și de Nini. În schimb, la școală nu-i plăcea să „tocească”. „Nu se omora cu învățătura, dar avea întotdeauna note mari. Nu era un tocilar, dar nu-i plăcea limba rusă (atunci era limba rusă) și trebuia să fac eu lecțiile, cu el”, și-a amintit Tatiana Stănescu.
Povestea a continuat, pe un ton amuzant: „Trebuia să zică, de pildă, „Krasnaia șapocika” și el zicea altfel, ceva care sună rușinos, în traducere. I s-a dat odată să scrie o compunere despre „Moartea lui…” (nu mai știu despre ce personaj celebru era vorba) și el a dat tezei titlul de „Ortul popii lui…” acela. Și nici germana nu vroia s-o învețe”.
Acestea sunt poveștile Tatianei Stănescu despre fiul său, Nichita. Sau „Nini”. Istorii la fel de vii ca și protagonistul lor. Poetul are „viață personală” în sufletele acelora care îl citesc și îl iubesc. Și care, dincolo de viață și de moarte, îi urează, la fiecare 31 martie, „Mulți și duioși ani!”.