Nu ştiu, Mutule, chiar nu ştiu!

Atunci cînd pui cuvintele “naţional” şi “tricolor” în aceeaşi frază cu substantivul propriu Ungaria, imediat eşti bagat la baieţii răi, la xenofobi, la extremişti. Există, însă, şi zile cînd funcţionează excepţia. Dacă scrii “baftă echipei naţionale in meciul cu Ungaria! Hai, tricolori!” – ai scăpat. Rămînand în aceeaşi zonă de teorie a chibritului, cînd faci o avancronică pentru echipa naţională, iţi etalezi eleganţa. Sau o mimezi. Nu se cade să ofensezi pe cineva în ziua partidei. Aşa că voi evita numele prezenţilor, furnizîndu-l doar pe al absentului – Mutu. Avem la lot destui fotbalişti civilizaţi, harnici, receptivi. Numai că in România mai exista vreo 10 milioane de inşi care traversează pe verde şi nu sunt convocaţi. Pe ultimii 30 de metri, mai mult de jumătate dintre mijlocaşii şi atacanţii nostri sînt sterpi. Nu scot om din joc prin dribling, centrează modest, nu dau pase decisive şi şutează de parcă ar pasa. Calităţile fizice i-ar ajuta să practice onorabil orice sport, fără a străluci în vreunul. După o noapte grea, Mutu este mai eficient şi mai efervescent decît bine dormiţii ăştia.

Pe de alta parte (acum o sucesc, precum prietenul meu Ovidiu Ioaniţoaia – nici nu-şi imaginează  Tolontan cîte şmecherii m-a invatat  nea Ovidiu!), mi-e teamă că autoritarismul lui Mutu, manifestat şi pe teren (“toate mingiile la Adi!”), dar şi în cantonament, ar fi apăsat o echipă de antistaruri. Nu ştiu, Mutule, cum era mai bine, chiar nu ştiu! Ţara geme de specialişti de toate extracţiile şi de profeţi. Refuz să mă alătur.

Baftă echipei naţionale, hai,  tricolori! Patriotism, nu patrioţeală!