Operele necunoscute ale lui Constantin Brâncuşi: a creat zeci de lucrări anonime. “A refuzat să-şi mai vândă sculpturile”

Constantin Brâncuși, de la a cărui naștere sărbătorim 145 de ani, a tradus piatra pe limba lui. Oriunde am vorbi despre Brâncuși, la București, la Paris, oriunde pe mapamond, el rămâne o enigmă și un miracol. Enigmă, pentru că sensurile creației sale stăruie nedeslușite și pentru că dincolo de „Coloana fără sfârșit”, „Masa tăcerii”, „Domnișoara Pogany” etc, există o mulțime de opere „ascunse”. Miracol, pentru că redescoperirea în Brâncuși constă în mondializare prin românitate. Gramatica română este sculptura lui Brâncuși, cel „Fără de sfârșit”.

Compozitorul Erik Satie și alți prieteni ai lui Brâncuși îi spuneau în intimitate „Dumnezeu”. Ei nu știau, însă, că, în tinerețe, el chiar îl sculptase pe „Dumnezeu”, sub chipul lui Tolstoi, ieșind dintr-o carte. Dalta niciunui artist nu mai crease, până atunci, o asemenea „erezie” sublimă. Dar garda personală a sufletelor noastre de români este compusă din zeci de alte opere tainice și stăruitoare, pe care urmează să le descoperim…

Sunt voci care afirmă că Brâncuși ar fi sculptat zeci de lucrări, pe care le-ar fi vândut în stânga și în dreapta, înainte de a părăsi țara. Paradoxal, criticul Sidney Geist, care nu recunoaște aceste „opere necunoscute” ale artistului gorjean, oferă, în cartea „Brâncuși: Studiul sculpturii”, lista mai multor lucrări care s-au pierdut și care au fost lucrate până în 1907, atunci când sculptorul a creat „Rugăciunea”.

Brâncuși, redescoperit: Cosmicul se naște când ucenicul negustorului de butoaie devine idolul protipendadei pariziene

„Laokoon”, realizată în 1898, a fost una dintre lucrările care, până la urmă, au fost recuperate. Mai mult, se poate spune că Brâncuși a fost chiar un risipitor, creând zeci de lucrări „anonime”, o mulțime de portrete, comandate de bogătași, portari și chiar ospătari, sculpturi sau desene care ori s-au rătăcit, ori s-au „bucurat” de paternitatea altor persoane…

Digi24.ro

Un cuplu care a cumpărat un conac vechi de 400 de ani a descoperit sub podeaua din bucătărie o comoară

În tinerețe, artistul lucra cu cuțitul, ciopliturile sale culminând cu realizarea unei viori măiastre, care i-a uimit pe lăutari, dar și cu acel „Hristos răstignit”, „săpat” în lemn tare, operă pe care a dăruit-o măicuțelor de la spitalul din Luneville, care l-au îngrijit atunci când s-a îmbolnăvit de pneumonie. Sunt multe asemenea creații, dar fenomenul trebuie privit cu mare atenție, pentru că apare pericolul falsificării, al denaturării și al saturației.

Există „experți” care descoperă câte o „operă necunoscută” după încă o „operă necunoscută”, dar acesta este un sindrom universal, care nu ocolește niciun mare artist. Însă, în privința lui Brâncuși, ne trezim într-o situație aproape tragicomică. Sunt critici de artă avizați, care se feresc, din bun simț, să discute despre acest subiect, pe motiv că… „noi, românii, nu avem specialiști în Brâncuși!”.

Ca să poți visa, trebuie mai întâi să exiști. Fiind al șaselea copil (din a doua căsătorie a tatălui său) al unei familii sărace cu șapte odrasle, Costache Brâncuși – cum îi spuneau ai săi – și-a luat viața în mâini încă de mic, de pe la 10-11 ani, când a fugit de acasă, din Hobița natală, la Târgu Jiu, de unde l-a adus înapoi mama sa, ca peste doi ani să fugă din nou. Încă de la vârsta de 8 ani cunoscuse ce înseamnă viața printre străini, când intrase ca ucenic la un negustor de butoaie din Peștișani, ca să-și ajute mama, dat fiind că, de mic, înainte de a se naște sora sa, Frăsina, a rămas orfan de tată.

Costache, băiatul de prăvălie, a luat-o pe Baba Anghelina drept model pentru portrete

La 12 ani, Costache devenise băiat de prăvălie la o băcănie din Slatina, iar în studenție s-a angajat la o fabrică de mobilă. Se spune că imediat după ce a ajuns la Paris, a spălat vase într-un restaurant sau a vândut lumânări, făcând și alte munci bisericești, ca paracliser și corist la capela română, pentru că avea o voce de invidiat. De altfel, mama sa dorise să-l facă preot și fusese admis inclusiv în corul faimosului compozitor, profesor, dirijor și folclorist Dumitru Georgescu-Kiriac.

Digisport.ro

"Bijuteria" de 44 de milioane € de la Cluj-Napoca, transformată în mall. FOTO Noul proiect spectaculos

Chiar și la București, unde a urmat cursurile Academiei de Belle Arte, Brâncuși a trăit tot din munca lui, pentru că bursa de numai 200 de lei era neîndestulătoare. Romancierul Petre Negoiță, care a scris o biografie romanțată a artistului și care a locuit cu acesta la o gazdă, într-o casă de pe strada Izvor, povestește despre „o babă, Anghelina”, căreia Brâncuși „i-a făcut capul în piatră cioplită” și pe care o luase drept model pentru portretele sale de femei.

Tot în capitală, Brâncuși a mai locuit pe strada Budai Deleanu, în casa arhitectului Brandl, cel care a construit Biserica Italiană. Soția arhitectului, Lucia Brandl, care era asistentă medicală, l-a protejat pe tânărul sculptor și i-a oferit găzduire gratis. În schimbul acestui favor, Brâncuși a lăsat familiei Brandl mai multe lucrări, așa cum le-a dăruit acel crucifix măicuțelor din Luneville. Din păcate, se pare că fiul soților Brandl a prăduit o parte din lucrările lăsate, a încercat să treacă granița cu unele dintre ele, ba mai mult, a făcut și un fals după un cap de copil, dar a fost prins. După alte surse, respectivul fals ar fi fost „opera” unui italian, însă informațiile sunt contradictorii.

Două roabe încărcate cu sculpturi, azvârlite la gunoi

O altă versiune legată de operele necunoscute ale lui Brâncuși, create în perioada în care acesta locuia pe strada Budai Deleanu, are legătură cu o familie de indieni care au cumpărat respectiva clădire, pe care au transformat-o apoi în restaurant. Când au făcut curat, au aruncat la groapa de gunoi tot ce se găsea în casă, inclusiv piesele lăsate de Brâncuși. Se spune că „întreprinzătorii” au azvârlit la gunoi vreo două roabe pline cu sculpturi, printre care și „Narcis”, descoperit ulterior într-o fundătură.

Potrivit scriitorului Grid Modorcea, din „colecția Brandl” au ajuns la Milano, în perioada 1990-1991, două lucrări: „Cap cu maramă” (executat din piatră de râu, pe când artistul era elev la școala de meserii din Craiova), o figură cu  ochii precum cei ai „Domnișoarei Dudu”, pe care îi întâlnim și la „Domnișoara Pogany”, și cea de-a opta variantă a „Păsării Măiastre”, lucrată în marmură pigmentată.

Este știut faptul că, după ce s-a stabilit la Paris, Brâncuși a revenit de mai multe ori în țară. Mergea ori la Târgu Jiu, ori la București, unde trăgea la familia Brandl. De fiecare dată mai lăsa în urmă câte o operă sau mai primea câte o comandă. Acesta este motivul pentru care, în ultimii zeci de ani, au fost descoperite, atât la Târgu Jiu cât și la Craiova, mai multe lucrări ale sale, printre care o cornișă din piatră cioplită în stilul „Coloanei fără Sfârșit”.

Și la București, undeva pe strada Puțul cu plopi, a fost găsită o sculptură în manieră cubistă, simbolizând „Cumințenia pământului”, care i-a fost atribuită lui Brâncuși.

Nu în ultimul rând, se spune că artistul era foarte generos și că, atunci când venea în țară, oferea în dar o mulțime de sculpturi de mici dimensiuni, pe care obișnuia să le dăltuiască în joacă. Aceste mici lucrări sunt semnate „C.Brâncuși” sau „C.Br”, iar unele au titluri familiare precum „Tușa”, „Babușca”, „Hangița”, „Codana” ori „Caporalul Trică”. Aici asistăm la o controversă, pentru că majoritatea specialiștilor consideră că asemenea nume nu aveau nimic în comun cu stilul brâncușian, astfel că putem asista la o problemă legată de autenticitate.

Femeia care l-a îngrijit în Franța, beneficiara multor lucrări inedite

O altă parte a operelor mai puțin cunoscute i-au fost oferite Nataliei Dumitrescu, femeia care a avut grijă de Brâncuși la Paris, în ultimii ani de viață ai acestuia. Drept recompensă, ea s-a ales cu mai multe lucrări oferite de sculptor sau luate din atelier după moartea sa. De altfel, Natalia Dumitrescu a fost căsătorită cu pictorul Alexandre Istrati, iar Brâncuși a fost înmormântat în cavoul familiei Istrati, deși el a cerut să fie îngropat la Hobița, lângă mama sa.

De asemenea, se vorbește despre mai multe creații dispărute. Mulți snobi care s-au autointitulat „colecționari” au pus stăpânire pe o serie de sculpturi, care, mai târziu, s-au făcut nevăzute. Precum comuniștii care au pus tractoarele să tragă cu lanțurile Coloana Infinitului, imediat după 1944, pentru că-i deranja această operă „imperialistă și decadentă”, așa au stat lucrurile, paradoxal, și cu „admiratorii” de operetă ai geniului din Hobița.

Ghidul Atelierului de la Centre Pompidou: „În anii ’50 a refuzat să-și mai vândă sculpturile”

Am vorbit mai sus despre copilăria grea a lui Brâncuși. Pentru a se desăvârși în viață și în artă, acest „pasaj” îi era obligatoriu. Chiar dacă, așa cum el însuși a mărturisit, atunci când a ajuns în Franța spăla pahare în cârciumi, n-a fost chiar „atât de sărac”, după cum avea să spună unul dintre elevii săi, Constantin Antonovici. Tânăr fiind, a primit comenzi, precum cea pentru bustul lui Carol Davila. De fapt, el a trecut din inițiere în inițiere. „Arzând etape”, nu avea cum să nu devină ceea ce a devenit devenirea lui, începând cu viața profană și continuând cu cea spirituală.

Acest om era o marmură de miere, iar pe unde călca el, piatra se lăuda că este o agoră. „Brâncuși a fost preocupat constant de relația dintre sculpturile sale și spațiul dintre ele. La sfârșitul anului 1910 și-a plasat lucrările într-o relație spațială, numindu-le „grupuri mobile”. Spre sfârșitul vieții, el a încetat să mai sculpteze, preferând să se concentreze pe metamorfoza dintre el, lucrările sale și spațiu. Această proximitate l-a făcut ca, în anii ’50, să refuze să-și mai vândă sculpturile”, se arată în ghidul Atelierului Brâncuși, de la Centre Pompidou, din Paris.

Referitor la „materialele” pe care le folosea, dar și la… materie, aceeași broșură explică: „Brâncuși „rupe” prin tactica modelării, tăind direct, pentru a ajunge la forma spiritului. El concepe artistul drept un mijlocitor, care dezvăluie în inima materialului pe care îl folosește esența cosmică. Brâncuși consideră că materialele au propria lor viață, o specificitate pe care el tebuie s-o caute și s-o înțeleagă, pentru a atinge unitatea cu forma, considerând că sculptura este deja continuă în materialul ales și că lui îi revine sarcina de a o face să iasă la iveală”.

Petreceri dansante cu Modigliani și Appolinaire

La Paris, artistul primea musafiri încărcați de daruri, dar mai ales de sete. Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp, Guillaume Appolinaire… Deși inițial era prezentat drept „Prințul țăran”, la recepții nu doar că dansa, ci și… conducea cadrilul. A iubit viața, femeile și vinul. Abracadabra, în vârtejul parizian! Abracadabra, în inima continentului! Abracadabra, în limba română!

Când Brâncuși a creat, prin anii 1907-1910, „Cumințenia Pământului”, „Rugăciunea” și „Sărutul”, el s-a întors la formele străvechi ale artei românești, la anumite viziuni folclorice cu care nici măcar cunoscătorii declarați nu sunt atât de familiarizați. Atunci când a văzut „Cumințenia Pământului” la Paris, bunul său prieten, pictorul Douanier Rouseaux, i-a spus: „Tu ai transformat anticul în modern!”. În cartea „Căutarea sensului în arta modernă”, care poartă semnătura lui Alfred Neumaier, autorul notează: „Apariția sculpturii moderne a început prin anul 1910, cu opera lui Constantin Brâncuși”.

Brâncuși: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu e să te pui în starea de a le face”

Care este, însă, secretul lui Constantin Brâncuși? Răspunsul ni-l oferă chiar el: „Lucrurile nu sunt greu de făcut. Greu este să te pui în starea de a le face”. Iată încă un motiv pentru care nu avem „specialiști în materie de Brâncuși”…

Mai adăugăm faptul că, pentru a-și crea propriul Univers, Brâncuși și-a modificat uneltele. „Fiecare instrument trebuia să devină prelungirea mâinii sale și să capete inflexiunile gesturilor lui. El înuși și-a confecționat o serie de ustensile. De asemenea, utiliza aparate electrice, cu ajutorul cărora poliza marmura și bronzul. Un scripete susținea întreaga aparatură electrică deasupra sculpturilor la care lucra, fără a cântări prea mult”, se arată în ghidul de la Centre Pompidou. Am precizat acest „amănunt” pentru a sublinia faptul că Brâncuși a fost un artist complet. La fel de lesne cum își dăruia operele sau spăla vase la Paris, tot așa se familiariza cu fizica și cu infinitul ei.

Ideea de infinit este, însă, și ideea cea mai generală. Brâncuși a devenit particularul stării de enigmă, de nedeslușit. De ireal în real. Și invers. De cosmic. De altfel, și un Hamlet coborât din piesă ar fi sfâșiat de câinii regali ai Curții Danemarcei… Așa că Brâncuși nu trebuie bagatelizat, scos în față ca la paradă, ci lăsat acolo, în cosmosul său interior.