EDITORIAL Silviu GHERING: Păcat, Ostapenko n-a putut s-o învingă pe Ostapenko…

Vrem, nu vrem aceasta-i realitatea: Simona Halep a jucat finala de la Roland Garros cu spatele la zid. Chiar şi la 6-4, 3-0. Erupţia acestei copile de 20 de ani a fost nimicitoare. Loviturile câştigătoare spun totul: 54-8. Erorile neforţate, care au fost la un moment dat singura şansă a Simonei, s-au „tras” parcă la indigo: 54-10. Dar n-au oprit-o pe Jelena Ostapenko din marşul spre un titlu nesperat, dar pe deplin meritat. O tornadă furibundă, neşlefuită, dar cu o viteză medie a loviturilor pe forehand mai mare decât a lui Andy Murray, liderul bărbaţilor din tenisul mondial, arogantă, dar expansivă până spre „nebunie”, ghilimelele sunt obligatorii, încrâncenată să atace din toate poziţiile.

Trebuie să recunoaştem că Ostapenko a condus partida în majoritatea ei. Au ajutat-o toate, râul, ramul, chiar şi fileul, amintiţi-vă acea minge blestemată din setul 3, la 3-3, 40-30 pentru letonă pe serviciul româncei, care se ducea 2 metri afară, dar s-a lovit de banda fileului aproape de stâlpul care şi el însemna out şi a căzut în terenul Simonei pentru break-ul lui Ostapenko şi se făcea 4-3 pentru ea după 1-3!!! Şi apoi 5-3, preludiul pentru un final victorios cu 6-3. 5 ghemuri câştigătoare consecutive. După altă serie de nestăvilit în setul 2, 4-3 după 0-3 şi 3 mingi de break Simona pentru 4-0!!! Numai Ostapenko putea să o învingă azi pe Ostapenko. 54 a făcut letona, faţă de numai 10 ale Simonei. Din păcate n-au fost de ajuns…

Culmea este că nu i se pot imputa prea multe Simonei, deşi la aceste răsturnări de situaţie, la experienţa ei incomparabil mai mare decât a adversarei, normal ar fi să o cam tragem de urechi. S-o lăsăm, însă, pe ea singură s-o facă. Pentru că, o mai spun odată, nu ştiu ce jucătoare o putea bate azi pe Ostapenko. Serena sau Şarapova, o să sară mulţi să spună. Nu vom şti niciodată, dar eu parcă n-am văzut-o nici pe Serena „îngropând” aşa mingiile cum a făcut-o puştoaica asta „nebună” din Letonia.

Am criticat-o de multe ori pe Simona pentru absenţa ei psihică din destule înfrângeri inexplicabile. Recunosc că acea Simona a dispărut. După incidentul de la Miami cu Darren Cahill acea Simona a dispărut. Dar, vorba imensului Toma Caragiu, „aşa-i în tenis”, a apărut (de unde, numai Dumnezeu ştie!) această Ostapenko ca să fie Halep din „sfertul” cu Svitolina, iar Simona să simtă ce a simţit ucraineanca în partida pierdută miercurea trecută. Este foarte uşor să spunem că Simona trebuia să aibe mai mult curaj, să „iasă la joc” cum se spune, să nu stea tot timpul în defensivă ca să o alerge Ostapenko ca pe hoţii de cai (1998,5 m acoperiţi faţă de numai 1279,1 m letona) să forţeze la 3-0 în setul 2, apoi la 3-1 în setul 3, că nu trebuia să se lase dominată de tupeul unei puştoaice „no name” până acum, dar care o să devină un „hard name” în tenisul mondial pentru mult timp de acum în colo. Este foarte uşor să dăm sfaturi din tribune sau din faţa televizorului. Orice sport este uşor de privit şi de „vorbit”. Incomparabil mai greu de jucat.

Nu aş dori nici duşmanilor mei să fie în pielea Simonei acum. Este greu, foarte greu să fii mare favorit şi să joci împotriva unui adversar care nu are ce pierde şi care mai mult se joacă decât joacă, cu o „obrăznicie”, şi aici ghilimelele sunt obligatorii, aproape inconştientă şi împotriva căreia parcă nu au existat contramăsuri. Ne pare tuturor rău, dar viaţa merge înainte şi poate data viitoare Simona Halep o să-şi înfrângă complexul finalelor de Mare Slam pierdute. În fond câte ostapence mai pot „răsări” în calea ei? Iar Serena sau Maşa cât o să mai joace?