Pasiunea și bucuria „pozarului” sportiv. Răzvan Păsărică, amintiri memorabile din 30 de ani de activitate: „Boală grea, nu scapi de ea toată viața”. Exclusiv

Răzvan Păsărică este un exemplu de succes în meserie. Nu-i place să spună „meserie”, de „meserie” este inginer de instalații pentru construcții. Numește fotografiatul „pasiune”. Aflați din interviul următor cum a ajuns inginerul Răzvan Păsărică, în 30 de ani de pasiune, fotograful de sport „Pasaris”, așa cum este alintat la curtea Măriei Sale Regele Fotbal.

Pasiunea și bucuria „pozarului” sportiv. Răzvan Păsărică, amintiri memorabile din 30 de ani de activitate: „Boală grea, nu scapi de ea toată viața”

Răzvane, cine te-a „îmbolnăvit” de „microbul” fotbalului?

– Tata, Dumnezeu să-l odihnească… El m-a dus pe stadion. De mic, de pe la 8 ani… La Steaua. „Boală” grea, nu scapi de ea toată viața…

Mai ții minte primul meci?

– Cum să nu! Cuplaj pe „23 August”, Progresul – Dinamo 1-1 și Steaua – Sportul Studențesc 2-0… 1981… Primăvara… Fotbal…

Cum a făcut un altfel de… „Instat” pentru Tudorel Stoica!

Și fotografia când te-a atras, când ai descoperit-o?

– Păi încă de când mergeam cu tata în Ghencea, sectorul 42, la tribuna a doua, îl întrebam… eram clasa a șasea, a șaptea… cum ajung să fac și eu poze pe teren. Mă fascina treaba asta.

Digi24.ro

VIDEO. Mărturia unei sportive, despre antrenorul acuzat de proxenetism: „A intrat peste mine...”

Voiam să-l văd pe Tudorel Stoica de aproape, să-l urmăresc cum joacă… eram cu ochii pe el că jucam și eu fotbal… nouă ani am făcut fotbal… eram la SS 2, mijlocaș dreapta, așa că mă uitam la tot ce face Tudorel Stoica… Nu vedeam meciul, eram cu ochii numai pe el… Eram un fel de Instat de acum, focalizat pe Tudorel Stoica… Dar bazat pe memorie, nu aveam tehnologia de acum … (râde)

Și de ce ai ajuns inginer, mai apoi fotograf de sport, dar nu fotbalist?

– De… treapta a doua! (râde) Pe vremea aia se dădea examen după anul doi de liceu și am ales cartea, nu puteam fi bun și la carte, și la fotbal. Nu-ți mai dau amănunte, a fost greu, eram la un liceu tare, „Mihai Viteazul”, apoi facultatea, zece ani de inginerie…

Și fotbalul, fotografia, stadionul? Cum au învins, până la urmă?

– Aia cu ingineria a fost meseria, fotografia a fost pasiunea. Și a rămas pasiunea. Nu m-am plictisit încă (râde), nici la aproape 50 de ani (n.a. – este născut 10 aprilie 1973), mă duc cu o plăcere imensă pe stadion, cât aș fi de obosit, că nu e ușor să alergi la câte evenimente sportive avem acum.

A făcut poze la România – Danemarca 3-1, în noiembrie 1989! Cu o „chiftea” de aparat, Smena 8M

Primul aparat de fotografiat al tău?

– Smena 8M. Aparatul familiei, mergeam în concedii cu ai mei, eu eram fotograful de serviciu. Am fost la România – Danemarca 3-1, în 15 noiembrie 1989, pe Ghencea, am poze de atunci puse pe site, făcute din peluză. Mă duceam în Ghencea, la antrenamente, la meciuri cu chifteaua aia de aparat, Smena, băgam obiectivul prin ochiurile gardului de plasă de la „țâșnitori”, steliștii vechi știu ce spun, și „trăgeam”, am poze cu Gică Hagi, cu Dan Petrescu… alb-negru…

Digisport.ro

A lăsat mașina primită de la Ion Țiriac în parcare, iar acum a spus ce lecție de viață a învățat după medalia de la JO

Poze de amator… Cum ai trecut la profesioniști?

– Poveste lungă… Am început să merg după Steaua prin țară, să fac poze din tribună… îmi luasem un aparat Praktica din Consignație, cu banii strânși din bursa de student. Și odată, veneam de la Brăila, prin ’92… Era un singur fotograf de la București, Laurențiu Matei, și în tren m-am dus cu tupeu la el și trei ore, până la București, mi-a spus atâtea… și așa de clar… Mourinho dacă era cu mine nu avea atâta putere de convingere să merg pe pasiunea asta a mea cu fotografia.

Prima poză publicată de Răzzvan Păsărică: în „Gazeta sporturilor”, 19 august 1992. Ghici de unde…

Și discuția asta te-a făcut să…

– …Să mă duc luni de dimineață glonț la „Sportul românesc”! M-au eliminat din preliminarii, nici nu s-au uitat la mine… Supărare mare, așa că m-am dus la „Gazeta sporturilor” pe jos, din „Brezoianu” în „Vasile Conta”, să mă calmez. Și acolo am dat peste Florin Braslă, să-i dea Dumnezeu sănătate, care mi-a zis să vin colaborator la „Gazetă”, dar la preluare rezultate la Divizia C. Așa am intrat „oficial” în lumea sportului, luam rezultate din teritoriu, de la corespondenți, de la Primărie, de la Poliție, de la dispensar, de unde puteam, ca să fie luni în ziar.

Nu pentru asta m-am dus eu acolo, dar avantajul era că i-am cunoscut pe fotografii „Gazetei”, Aurică Neagu, Nicu Profir și Edi Ene, și știam exact unde se duc etapă de etapă și mă duceam după ei, de preferință la meciurile Stelei. Iar cel mai mare avantaj a fost că mi-au făcut legitimație, ce mai, eram de la „Gazeta sporturilor”, am și acum legitimația aia, biblie era la intrarea pe stadion (râde). Și așa am ajuns la fotografia aia din „Gazetă”, prima mea fotografie publicată, cu banca Stelei, la un meci cu Oțelul, alb-negru, cu Anghel Iordănescu și Țiți Dumitriu.

Când, cum?

– 19 august 1992. Miercuri. Eram în vacanță, plecat nu mai știu pe unde, fusesem la meci duminică, dădusem vreo zece poze luni la ziar și plecasem din București… M-a sunat tata la ora șapte: „Tinere, stai pe scaun sau în picioare?”… „Hai, mă tată, lasă-mă că nici n-am dormit bine, ce spui?”… „Bine, mă, dar stai jos!”… Și mi-a citit explicația foto… „Secvență de pe banca Stelei în perioada când Oțelul conducea cu 1-0. Dar golul lui Ilie Dumitrescu, golul egalării, va aduce liniștea pentru Iordănescu & comp. Foto: Răzvan Păsărică”. Păsărică scris cu majuscule. (râde) Nu am dat eu explicația, dar m-am prins după primele trei cuvinte despre ce e vorba. Direct la chioșcul de ziare m-am oprit, zece ziare am luat, am dat, am trimis la prieteni… Fericire mare pe capul meu…

De la un steag dinamovist luat în cap, la poza cu Maradona de la Istanbul, înainte de epicul Liverpool – Milan 3-3

Pe ce stadion te simți cel mai bine?

– Ghencea iese din competiție, e unicul de „altă categorie”. (râde). Stadionul „Ilie Oană” al Petrolului înseamnă foarte mult pentru mine. Multă lume mă asimilează cu un „ploieștean”. Nu sunt, dar m-am apropiat foarte mult de Petrolul la începuturile mele de fotograf profesionist. Am trei steaguri pe casă: România, Steaua și Petrolul. Steaua cu emblema din 1980. Sunt cel mai prost fotograf la meciurile Steaua – Petrolul. Cel mai bun prieten al meu din fotbal este Nicolae Constantin, actualul antrenor al Petrolului.

„Norocul meu a fost Gică Flușter, «tăticuțul» meu în fotografiatul profesionist. Așa-i spun și acum, ne leagă o mare prietenie. M-a luat sub aripa lui ocrotitoare, m-a adus la «Sport 21», primul ziar care m-a angajat. Chiar a fost Gică «tăticuțul» meu. Care stă cu mama în bloc, în Doamna Ghica, pentru că nimic nu-i întâmplător în viața noastră” – Răzvan Păsărică

Pe ce stadion ai luat vreo sticlă în cap?

– Pe „Arena Națională”… Dar nu sticlă… Un steag! La un Steaua – Dinamo, eram sub peluza dinamovistă și m-a tot „pescuit” unul cu steagul în cap vreo cinci minute, până i-am smuls steagul și i l-am aruncat pe jos. Și am plecat la peluza ailaltă.

Meciuri de poveste?

– Oooo, sunt prea multe… Dar niciunul, totuși, ca finala aia fantastică din Liga Campionilor de la Istanbul, 2005, Liverpool – Milan 3-3, 3-2 la 11 m, după 3-0 pentru Milan la pauză. Am fost cu Cristi Coste, trimișii „Fanatik”. Atunci l-am fotografiat pe Maradona, venise pe pistă, o să-mi pară rău toată viața că nu m-am dus să dau mâna cu el…

Pe ce stadion pe care n-ai fost ai vrea să ajungi?

– Îmi pare rău că n-am prins un campionat mondial până acum… așa că tare mi-ar plăcea să fac poze pe „Maracana” la un meci Brazilia – România măcar în semifinale… (râde)

„Sunt două melodii la care mă pufnește plânsul mereu: «Mulțumesc, iubită mamă!» – Mirabela Dauer și… imnul lui Petrolul!” – Răzvan Păsărică

Răzvan Păsărică și-a făcut teren de fotbal cu nocturnă la Crevenicu!

Răzvane, completează CV-ul, spune-mi de copiii tăi…

– Pe scurt, că altfel îți povestesc de ei până mâine dimineață (râde), am trei copii. Maria – 19 ani, studentă la Medicină, David – 17 ani, clasa a XI-ea la „Ion Neculce”, „miner” de criptomonede, și țuțulica mică a lui tata, Teodora Ioana – 8 ani, clasa a II-a. Ei sunt injecția mea de adrenalină când cad din picioare de oboseală.

Și soția?

– Adriana Anca, numele „de scenă” Ada. (râde) Profesoară de „Limba și literatura română”… așa să scrii, asta este denumirea corectă, nu profa’ de română…

Ai zis „nume de scenă”? Ce scenă?

– Aaaa… scena de zi cu zi, așa-i spun eu… (râde) Avem o grădiniță, „Micul prinț” și un after-school, astea sunt „regatul” ei. Și taberele „Viața la țară” pe care le organizăm la Crevenicu, lângă Videle, unde, pe locul bunicilor, am ridicat o casă cu etaj, un foișor mare și un… teren de fotbal cu nocturnă! În locul viei, 27 de basculante cu pământ am adus ca să nivelez. Și am pus și nocturnă! Cu mâna mea!

Cele mai dragi amintiri „fotografiate”

Dintre miile de fotografii făcute pe stadioane, în săli de sport, în vestiare, la interviuri, care ți-s cele mai dragi?

– Ooo, ho, ho, ho, ho… că tot suntem în perioada lui Moș Crăciun… sunt multe… Când a eliminat Steaua pe Rapid în «sfertul» UEFAntastic din aprilie 2006… când a luat Steaua campionatul în 2005, în ultima etapă, 2-1 cu Poli Timișoara în Ghencea, după 0-1, gol Mansour, apoi Andrei Cristea și Nicolae Dică, au avut timișorenii o bară în ultimul minut de-a înghețat tot stadionul, era arhiplin… 2-0 cu Valencia, goluri Andrei Cristea, 4-3 la 11 m, în «16-mile» Cupei UEFA, tot în 2005… Astea la o primă retrospăectivă mentală, dar sunt mult mai multe, nu-mi ajunge o oră să ți le povestesc… Cum spuneam la început, „boală” grea, nu scapi de ea toată viața… (râde)

• 2008 este anul în care Răzvan Păsărică și-a făcut site „profi” de fotografie sportivă, 1sportpictures.eu”, despre care spune că „Nici n-a atins mingea plasa și golul este pe site!”. Verificați-l!