Pelé… Pérola Negra… O Rei… sau, prozaic, Edson Arantes do Nascimento a împlinit 80 de ani. S-a născut de 23 octombrie 1940, „în Três Corações , Minas Gerais, Brazilia, fiul de fotbalist, Fluminense Dondinho (născut João Ramos do Nascimento) și al „sua bela esposa, dona Celeste Arantes”.
Poreclit „Dico” de familia sa, Edson a fost numit „Pelé” de colegii de școală, din cauza unei greșeli de pronunție! Culmea, a numelui jucătorului său preferat! Portarul lui Vasco da Gama, Bilé, pe care l-a „pocit” Pelé. Și Pelé i-a rămas numele, transformat de el în renume.
În autobiografia sa, Pelé povestește că habar nu avea ce înseamnă numele său. Și nici vechii lui prieteni nu știau. În ebraică este sinonim cu „miracol”, în timp ce în portugheză nu înseamnă nimic.
Pelé a jucat cu naționala noastră în „grupa morții” de la Guadalajara, la CM din Mexic 1970. Amintirile celor care și-au amestecat sudoarea efortului cu „Pérola Negra” sunt proaspete și după 50 de ani.
Tricolorii României au fost singurii care au marcat două goluri Braziliei la „Campeonato del Mundo en México”, sud-americanii având atunci cea mai bună reprezentativă all time, care avea să câștige en-fanfare competiția.
FANATIK a luat legătura cu doi dintre fotbaliștii noștri care au jucat atunci împotriva lui Pelé: Cornel Dinu, care l-a marcat pe legendarul brazilian și Rică Răducanu, care i-a… lăsat un gol pentru că erau… prieteni!
Domnule Dinu, l-ați marcat pe Pelé în meciul de la Guadalajara, în 1970. Care era punctul lui forte?
– Eram la juniorii Târgoviștei când se juca Mondialul din 1958, în Suedia. Și-l ascultam la radio. Televiziunea era de vreo doi ani, dar emitea puțin… oricum mai mult decât în paranoia lui Ceaușescu din anii ’80… Meciurile Dinamo – CCA și ce se juca important „afară” îmi amintesc că se puteau vedea la televizor.
Știrea că un tânăr de 18 ani neîmpliniți joacă în naționala Braziliei la turneul final mondial șoca. Auzisem de Vicente Feola, celebrul lor antrenor, de frații Santos, Garrincha, Vava… Imaginea care a răzbit mapamondul a fost aceeași ca intensitate cu ceea ce făcea efectiv pe teren.
Și ce făcea efectiv pe teren?
– Ceea ce am constatat și eu când l-am avut adversar la Guadalajara. Avea în execuții tot ce se cerea atunci unui atacant perceput ca genial.
În plus, dacă mai putea fi un plus, puterea de a se mișca surprinzător, reușind apariții unice, la care aproape nimeni nu se aștepta. Cu o viteză de reacție pe primii metri, în care putea depăși orice adversar.
Nu era un demifondist. Avea momente de dispariție în meci. Dar când apărea se cam schimba tabela de scor…
Îl mai întâlniserăți înainte de Guadalajara?
– L-am văzut prima oară, de la distanță, în ianuarie 1970.
Naționala noastră efectua un turneu în America de Sud și am asistat, pe stadionul „Maracana”, la testul Cooper dat de jucătorii brazilieni în premieră.
Clodoaldo i-a bătut pe toți, cu vreo 2.860 de metri alergați din cei 3.200 care trebuiau acoperiți în 12 minute. Pelé s-a oprit pe la 2.600 de metri, schimonosit de efort.
Iar la Guadalajara…
– La Guadalajara, pe „Jalisco”, l-am întâlnit în ultima partidă din „grupa morții”, așa cum a fost numită grupa noastră cu Brazilia, Anglia și Cehoslovacia.
Antrenorul Mário Zagallo gândise un 4-3-3, cu Gerson și Clodoaldo mijlocași și Pelé volante, venind mai din spate față de „împinsul” în furtuna apărătorilor adverși Tostao.
De aceea, în tacticizarea de atunci, în care marcajul „om la om” à la Herrera era încă prezent, când se retrăgea spre mijloc, pe Pelé îl lua Liță Dumitru, apoi, când apărea spre poartă, cu sau fără minge, îl preluam eu.
Și eu, și Liță am avut ceva lupte cu el. Era dat dracului, dar și al dracului! Și în fapte, și vorbe, uneori flagrant neregulamentare…
Marele Pelé?!
– Da, da, marele Pelé… Ne scuipa des cu „Filho da puta”, așa ne-a alintat pe amândoi… Dar nici noi nu l-am cruțat! În prima repriză m-a lovit cu cotul în ochiul pe care mi-l învinețise deja Geoff Hurst în primul meci, cu campioana mondială Anglia.
M-a urmărit să mă mai atingă la o minge pe care o urmăream spre linia noastră de fund, tot în prima repriză, dar am avut inspirația să lovesc mingea cu călcâiul printre picioarele sale. Privirea pe care i-am trimis-o este „prinsă” în rezumatul meciului…
În repriza a doua s-a răzbunat. Pașnic… Liță îl scăpase din alunecare, era cu spatele la mine și am dat drumul la „sanie”, să-l fac un cu gazonul… Am simțit instinctual ce a urmat… A băgat vârful ghetei sub minge și a săltat-o făcând o piruetă prin aer, iar eu am trecut ca trenul pe sub el…
Se poate vorbi de un punct slab al lui Pelé?
– Dacă ar fi să-i găsesc ceva lipsă, ar fi, poate, lovirea mingii cu capul. Oricum mai bună decât a lui Lionel Messi! Și amândoi destul de mult sub felul în care lovește mingea și, mai ales, cum sare spre ea Cristiano Ronaldo.
Spuneați că v-a înjurat la Guadalajara… Mai avea și alte manifestări de „favelas”, simulări, parlamentări cu arbitrul, ghionturi, coate?
– În teren făcea de toate… Mai puțin cu arbitrul. Ca orice copil pornit tare de jos, avea rămășițe de mahala, dar și educația respectării autorității care face și împarte legea.
Se crispa și mai făcea crize de… exagerare… a posibilei suferințe fizice… când era tăvălit… și era… dar nu cred că simula…
În afara terenului ați avut ocazia să-l vedeți?
– Și pe el, și pe coechipierii săi i-am văzut și simțit de aproape în acel ianuarie 1970 de care am amintit. Au stat o seară în același hotel cu noi, „Plazza”, de pe Copacabana.
Era destins, zâmbitor, amabil, răspundea cu modestie oricărei solicitări. Presa era pe el ca albinele pe stup. Bine-nțeles că și bărzăunul de Rică Răducanu a sărit pe el, să-i fotografieze maseurul nostru, Françoise.
Sigur că numai imaginația tupeistă a lui Rică a lansat „ușoara” exagerare că erau prieteni și „O Rei Pelé” a vrut neapărat să apară în poză cu imensul nostru portar…
Cum a fost, Rică, în Mexic, cu prietenul Pelé?
– Eeee, ne știam de la un turneu făcut de naționala noastră în Brazilia, în ’69… sau ’70… ’70, la începutul anului… am jucat pe „Maracana”, cu echipe de club… cu Flamengo…
Pelé venit la meci să-l vadă pe „Ricardo”… i-a plăcut de mine cred, că mi-a zis „grande porteiro da Romania”…
A venit la hotel, unde stăteam noi, pe Copacabana, am stat la bar, am băut o „cerveza”, așa-i zicea la bere…
Și cum a fost revederea la Guadalajara?
– Păi ne-am văzut la stadion, înainte de meci… și după meci am vrut să-i iau tricoul… da’ ce, am avut loc de Lucescu?!
Fugea după el pe teren, îl luase în marcaj om la om ultimele cinci minute, așa că eu am luat tricoul de la Felix, portarul lor, era mic, săracu’, nu-mi intra nici pe cap…
Ce te-a impresionat cel mai mult în jocul lui?
– Dădea la fel de bine cu amândouă picioarele, schimba rapid stânga-dreapta, orice centrare îi venea, ori de la Jairzinho de pe dreapta, ori de la… Paulo Cezar, cred, de pe stânga… pe atacul lor… lipea mingea pe piept și o torpila la fel de bine și cu stângu’, și cu dreptu’…
Bine, avea și timp, era alta apărarea, altu’ marcaju, jucam cu trei stoperi, avea timp… Și ce bine proteja mingea, ziceai că a lipit-o de gheată, îl luau cu rândul în marcaj Liță și Procuroru’, ce i-a mai alergat…
…I-a mai și înjurat, i-a mai și scuipat, le știa pe toate, că nu era crescut cu bonă, la Oxford, era uns cu toate alifiile… dar era fotbalist, poți să scrii cu majuscule „fotbalist”…
Și cum a fost golul pe care ți l-a dat?
– A fost o centrare de la Jairzinho, că ăla ducea tot jocul în față… eu tot îi spuneam lu’ Mihăiță (n.red. – Mihai Mocanu), și dup-aia lu’ Coco (n. red. – Augustin Deleanu), că l-a schimbat pe Mocanu… „Bă, dați-i una lu’ ăsta că el e beleaua!”…
Fugea tare de tot, dribla, centra… Rău de tot… ca Lăcătuș în vremea lui bună… Rău de tot… Până la urmă l-am căpăcit eu, m-am aruncat ca nebunu’ când scăpase singur pe dreapta și l-am luat afară din careu pe crampoane, și erau dintr-alea, cuie de fier, a căzut, nu s-a mai ridicat…
A venit arbitrul… știa românește, era un austriac probabil cu rude prin Transilvania… eram pe jos amândoi și arbitrul zice „Nu e bine, prea tare, fii atent”, eu am crezut că m-am lovit și la cap și aiurez, m-am ridicat și m-am dus spre el, și el „Pleacă, pleacă!”, n-am mai zis nimic, trebuia să mă dea afară…
La gol a centrat tot Jairzinho, de pe dreapta, Tostao a vrăjit un călcâi dintre Procuroru’ și Culae (n.red. – Nicolae Lupescu) și Pelé a împins din cădere, de pe linia de șase metri mingea-n ațe, eu am venit prea târziu că închisesem la colțul scurt și n-am mai ajuns decât să ating mingea.
După meci le-am băgat-o la ziariști p-aia cu „E prietenul meu și l-am lăsat să dea gol”, se uitau ăia la mine ca la poarta nouă… Ce naiba să zic…
Popularitatea lui Pelé a fost atât de mare încât la un meci amical susţinut de Santos la Lagos, pe 26 ianuarie 1969, Nigeria și Biafra, angrenate într-un nimicitor război început în 1967, au semnat un acord de încetare a focului de 48 de ore pentru a-l putea urmări pe „O Rei”. Care a marcat cele două goluri braziliene în egalul „de salon” 2-2 cu localnica Super Eagles.