Piţi, demisionăm noi, stai liniştit!

Senzaţia că sîntem martorii unei farse nu a apărut, din păcate pentru noi, doar în ultimele minute ale partidei cu Turcia. Atunci acută a fost doar durerea înfrîngerii şi disperarea celor 44.000 de oameni că nimic nu se mai poate face. Dar senzaţia, starea de rău, minciuna uriaşă care le genera pe toate acestea se instalaseră de mult în sufletul oricărui român.

De aceea strigătul „Demisia, demisia!” nu a mai avut puterea de altă dată. De fapt s-a strigat doar vreun minut, două şi sentimentul a fost că oamenii nu cereau atît înlăturarea lui Piţurcă, deşi o cereau, ci mai degrabă eliberarea lor din coşmarul instaurat în jurul celei mai iubite echipe din această ţară. Oamenii nu voiau să plece Piţurcă pe cît de mult voiau să plece ei. Şi asta pentru că sistemul după care este condus fotbalul românesc îi convinsese că nu şanse n-am mai avea, ci speranţe că se mai poate clădi ceva. Pentru că Victor Piţurcă, suit pe grumajii echipei naţionale, n-a mai pierdut doar o calificare, ci a sufocat un viitor.

Am fost pe „Arena Naţională” şi am ţinut, aşa cum o fac de 38 de ani, cu ai mei, cu ai voştri, cu ai noştri. Am înghiţit în sec la primul gol al turcilor, mi s-a făcut rău cînd s-a fluierat finalul de meci. Ca mine, mă gîndesc că au fost toţi cei de acolo şi alte cîteva milioane în casele lor. Echipa naţională ne părăsise ea pe noi, nu noi pe ea. Cum spuneam, Victor Piţurcă nu a ratat doar încă o calificare, ci ne-a gonit pe toţi din proiectul la care orice naţiune are dreptul: acela de a-şi iubi reprezentanţii şi reprezentativa.

Mă aşteptam, ţinînd cont de caracterul şi orgoliul bazat pe nimic al lui Piţurcă, să se întoarcă el către tribună şi, de gît cu Flocea şi cu Geană Neagoe, să ia o porta-voce şi să strige ei către cele 44.000 de suflete „Demisia, demisia!”. Şi ar fi avut dreptate, bieţii de ei! Pentru că ecuaţia e simplă. Din moment ce de Victor Piţurcă nu putem scăpa, oricît de jos ne-ar duce, iar el ştie foarte bine asta, consecinţa logică este îndepărtarea oamenilor de la stadion. Din faţa televizoarelor. Din propriile lor amintiri. Din nopţile în care ieşeau de bucurie pe străzi, plîngînd şi cîntînd numele ţării. Care era totuna cu cel al echipei.

Probabil că procesul dizolvării într-un pahar cu whisky al echipei naţionale este desăvîrşit acum. Sîntem pe locul 4, mai jos decît noi nu sînt decît Estonia, Andorra şi ruşinea. Cu menţiunea că foarte curînd ruşinea ne va depăşi şi ne va acoperi ca o plasă din care nu vom mai putea ieşi mulţi ani. Asta a reuşit Victor Piţurcă, să ne facă de rîs, să întoarcem capul oriunde în lume cînd vine vorba de echipa pe care o antrenează, să descoperim că în Europa, undeva în sud-est, a fi selecţioner presupune a fi submediocru, depăşit, fixist, îmbătrînit în proiect, dar întinerit în contracte, în pile şi relaţii.

De fapt, Piţurcă ne-a cerut nouă demisia şi noi ne-am dat-o amărîţi şi scîrbiţi, instantaneu. De azi, cine n-a crezut vreodată în Piţurcă are dovada că n-a greşit, iar cine a crezut (?), are certitudinea că s-a înşelat. Şi s-a înşelat pentru că tricolorii erau cei iubiţi, iar cineva s-a substituit imaginii lor şi a pus-o pe a lui. De aseară nimeni nu mai face vreo confuzie. Piţi Talent, sau mai bine-zis Piţi Antitalent nu mai are ce căuta în fotografia de grup a amintirilor noastre frumoase. Şi poate într-o zi va începe şi viitorul.