Life

Poezia cu care Florin Piersic a emoționat publicul. Multora le dau lacrimile: “Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi”

Florin Piersic, poezia care lasă publicul în lacrimi. Felul în care o recită emoționează de fiecare dată. Iată cine a scris opera!
28.09.2022 | 10:11
Poezia cu care Florin Piersic a emotionat publicul Multora le dau lacrimile Astazi imbatranind ne e dor de parinti
Poezia cu care Florin Piersic a emoționat publicul. Multora le dau lacrimile. Foto: Facebook
ADVERTISEMENT

Florin Piersic a dezvăluit care este poezia cu care cucerește inima publicului de fiecare dată.

Poezia cu care Florin Piersic a emoționat publicul

Este vorba despre o poezie scrisă de Adrian Păunescu, care a fost și bun prieten cu marele actor român. De altfel, inclusiv poetul avea cuvinte de laudă la adresa lui.

Poezia care emoționează de fiecare dată atunci când actorul o recită este „Repetabila povară”, scrisă de Adrian Păunescu.

ADVERTISEMENT

Actorul chiar a spus că știe poezii de la fiecare mare poet al țării, iar Adrian Păunescu face parte dintre aceștia. Acesta a dezvăluit și cu ce îl compara poetul atunci când era în viață.

“Îmi plăcea vorba lui Adrian Păunescu care a spus ‘știți cum e Piersică ăsta? E ca o inundație. Ce mi-a plăcut! Păunescu acesta era extraordinar și de asta am spus de “Repetabila povară”, pentru că e din toate 130-140 de poezii pe care le știu.

ADVERTISEMENT

Dacă în clipa asta, din cei care se uită la mine, unul din ei îmi spune un poet român și nu știu o poezie, îi dau o medalie. Eu din fiecare din poeții români știu măcar o poezie. Păunescu a fost și va rămâne un poet extrem de mare”, a spus Florin Piersic la Antena 3.

Cum au reacționat copiii lui Adrian Păunescu după ce au auzit recitarea poeziei

Inclusiv copiii regretatului poet Adrian Păunescu au ascultat felul în care Florin Piersic recită poezia, iar actorul spunea că de atunci, cei doi mereu vorbesc despre el.

ADVERTISEMENT

“Nu știu dacă l-am ‘rupt’, dar de atunci copiii lui, Andrei și Ana Maria, pe care îi iubesc mult, tot timpul au pomenit de mine”, a mai spus Florin Piersic.

Iată versurile poeziei care îi fac mereu pe oameni să lacrimeze atunci când este rostită de Florin Piersic. Ea vorbește despre părinți și greutățile vieții acestora.

ADVERTISEMENT

“Repetabila povară”, de Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni

Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor..
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,.

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,

Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.

Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.

Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga..

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.

Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,

Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

ADVERTISEMENT