Iancu din peșteră ar fi trăit 140 de ani, iar apariția sa era una neobișnuită. Mai sunt și în ziua de astăzi oameni care își amintesc de bătrân, care s-a stins din viață de ani buni.
La jumătatea secolului XX, pe ulițele satului Săcămaș din Hunedoara, care se află la 20 de kilometri de Deva, pe valea Mureșului, apărea adesea un personaj neobișnuit pe nume Iancu. Era un bătrânel cu părul des și cu barba albă până la brâu, care șoca prin apariția sa.
Avea un aspect neîngrijit, unghiile de 10 – 20 de centimetri și purta un fel de rochie roșie, dar și un batic de aceeași culoare. Bătrânul trăia în sălbăticie și nu se îngrijea. Își rădea barba numai atunci când insistau unii localnici, care îi mai duceau mâncare.
Localnicii își amintesc și acum despre Iancu din peșteră. “Era ceva de speriat pentru cei care nu îl cunoșteau, dar multă lume din sat îl avea la inimă. Era ca un pelerinaj aici”, a declarat Emil Muntean, un localnic al satului, care l-a prins în viață pe bătrânul despre care se spune că ar fi trăit 140 de ani, potrivit Adevărul.
Oamenii erau șocați atunci când aflau despre vârsta sa înaintată. Localnicii îi dădeau în jur de 120 de ani, însă nici el nu-și cunoștea vârsta exactă. În plus, cei din jur nu prea înțelegeau ce spunea bătrânul, care a murit în 1965.
“Vreo 120 de ani putea să fi avut. Mama pretorului din plasa Iliei îl cunoscuse când era tânără, de vreo 20 – 25 de ani. Atunci, el era matur, avea peste 40 de ani. Diferența de vârstă dintre cei doi, pe care oamenii au calculat-o, arăta că Iancu ajunsese la peste 100 de ani, dar cât peste 100 de ani nu știu. Nici el nu știa.
Nu înțelegeai ce vorbea și nu auzea ce îi spui. De atunci, Iancu a mai trăit câțiva ani. A murit în martie 1965, după ce învățătorul Peica, din sat, cel care avusese grijă de el, murise în ziua Anului Nou”, a mai povestit localnicul, conform sursei menționate.
Alți oameni au spus că Iancu ajunsese la vârsta de 140 de ani. Acesta intrase în atenția Securității, după cum spunea profesorul Ieronim Lazăr, deoarece obișnuia să se adăpostească într-o grotă de la marginea satului. În plus, se hrănea cu roadele din sălbăticie și trăia din mila locuitorilor satului.
Cu timpul, a devenit un “obiect de studiu pentru medici” întrucât avea vârsta înaintată și un mod de viață neobișnuit. “Fiindcă era un om singuratic şi de o vârstă necunoscută, Iancu fusese dat în atenţia Ministerului de Interne, iar doctorul personal trebuia să-l aibă de grijă.
Aflând că aici trăieşte un om ciudat şi semisălbatic, autorităţile l-au trimis la Institutul Parhon din Bucureşti, pentru studii de geriatrie. Cei de la Institut i-au analizat părul şi i-au evaluat vârsta la circa 140 ani”, povestea profesorul.
Iancu lui Dida (Călăbăț) era un personaj cu totul aparte, așa cum și-l amintesc vârstnicii din sat. Cu toate că avea o vârstă înaintată, nu era gârbovit și se deplasa cu ajutorul unei cozi de sapă. Obișnuia să strângă crengi de salcie, din care le făcea linguri localnicilor. În semn de mulțumire, aceștia îi ofereau mâncare.
Unii chiar îi dădeau bani. Din păcate, bătrânul nu cunoștea valoarea acestora și rămânea fără ei. O altă localnică își amintește cum umbla Iancu într-o fustă roșie prin sat. Uneori, bătrânul și-o ridica pentru a-i amuza pe oameni.
Deși nu se îngrijea și trăia în sălbăticie, Iancu era foarte îndrăgit de săteni. Deși primea alimente de la aceștia, bătrânul prefera să se hrănească cu măcriș, flori și fructe de pădure.
Erau și ierni în care locuia într-o casă a învățătorului din sat. De obicei preferam să stea în grota sa din pădure, acolo unde se încălzea dormind pe cenușa presărată pe lespezi de piatră.
“La intrarea în peşteră a înjghebat o uşă din lemn prin care intra aerul, dar nu puteau intra lupi. Iancu nu îşi retezase unghiile şi ele crescuseră ca nişte gheare. Administraţia pădurilor l-a obligat să poarte pe cap o basma roşie pentru a nu fi confundat cu vânatul”, a mai spus Ieronim Lazăr.
După zeci de ani de la moartea lui Iancu, peștera în care acesta a locuit s-a păstrat parțial. Aceasta a fost colmatată de aluviunile aduse de pârâul care trece prin fața ei, dar și de aluviunile de pământ și pietre.
Peștera se află într-un loc ferit dintre satele Săcămaș și Dumbrăvița. Pe malul râului pot fi văzute rămășițele unei poteci vechi, dar și micul platou din jurul grotei.