Povestea neştiută a înscăunării lui Carol I, primul rege al României. A intrat în ţară cu un nume fals

Pentru mulți români, data de 10 mai este considerată ca o a doua Zi Națională. La 10 mai 1866, principele Carol I și-a început domnia, care a durat 48 de ani, cea mai lungă din istoria noastră. Apoi, la 10 mai 1877, tot sub sceptrul lui Carol I, România și-a declarat Independența. În fine, la 10 mai 1881, Carol a fost încoronat ca prim Rege al României. FANATIK vă dezvăluie povestea Suveranului, pe care cancelarul Prusiei, Otto Von Bismarck, l-a învățat să pună marile puteri „în fața faptului împlinit”.

Din start trebuie spus că sosirea principelul Carol de Hohenzollern pe meleagurile noastre s-a petrecut într-un climat de nervozitate. Situația politică din țară era tulbure, iar marile puteri, care acceptaseră cu greu unirea principatelor, doreau ca pe tronul României să fie pus un principe „marionetă”. Pentru a înțelege, însă, corect, întregul context istoric, trebuie să ne întoarcem în timp, mai exact la perioada 1853 – 1856, în care s-a desfășurat Războiul Crimeei. Printre alte rezultate, conflagrația a oferit Țărilor Române recunoașterea marilor puteri, cu excepția Turciei.

În 1859, cele două provincii, Muntenia și Moldova, și-au ales un conducător comun, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, devenit astfel primul domnitor al Principatelor Unite, sub numele de Alexandru Ioan I. În 1866, acesta a fost silit să părăsească țara, de către așa numita „Monstruoasă coaliție”, formată din conservatori și din liberalii radicali. Motivul real a fost atitudinea dictatorială a domnitorului, dar cel invocat „oficial” a fost imoralitatea acestuia, după ce Cuza a fost „surprins” în pat cu amanta sa, Maria Obrenovici, de către o delegație consistentă de politicieni. Aici lucrurile sunt complicate, existând voci care afirmă că, de fapt, Obrenovici ar fi fost chiar unealta conspiraționiștilor, însă aceasta este altă poveste…

Otto Von Bismarck și Ion C. Brătianu, oamenii din umbra „faptului împlinit”

A urmat o perioadă de ezitări, timp în care orice semn de slăbiciune sau de instabilitate la București putea atrage o intervenție din exterior, iar factorii români de răspundere știau că trebuie să numească repede un nou domnitor, pentru a putea prezenta marilor puteri o situație care să fie mai ușor de acceptat decât de contestat. Alegerea liderilor politici s-a oprit asupra contelui de Flandra, fratele cel mai mic al regelui Belgiei, dar contele, influențat de împăratul Franței Napoleon al III-lea, a refuzat propunerea. În cele din urmă, politicienii au făcut apel la principele Carol de Hohenzollern.

Digi24.ro

Clasa de mijloc a dispărut complet: O țară care avea cândva economia cu cea mai rapidă creștere din lume este acum în colaps

Un plebiscit a validat aprobarea populară, și o delegație a fost trimisă la Dusseldorf, pentru a-i oferi lui Carol privilegiul (cam ambiguu, trebuie să recunoaștem, având în vedere starea de tensiune existentă…) de a deveni domnitor al României. El s-a arătat dispus să accepte, însă doar cu binecuvântarea capului familiei, regele Prusiei, care era îngrijorat cu privire la reacția Franței. Cum spuneam, Bismarck l-a convins pe Carol că singurul mod de a forța celelalte puteri să-l accepte era „să le pună în fața faptului împlinit”, strategie care se potrivea perfect cu punctul de vedere al liderilor români. Mai mult, se pare că Otto Von Bismarck, supranumit „Cancelarul de fier”, a fost, în primii ani ai domniei lui Carol, principalul său sfătuitor.

Climatul de nervozitate care domnea printre personajele implicate era atât de mare încât pricipele Carol a trebuit să plece în România incognito, dându-se drept un om de afaceri, cu numele „Karl Hettingen”. Carol a venit însoțit de omul politic Ion C.Brătianu, cel despre care Bismarck afirma: „Cuvântul său valorează mai mult decât 100 de ambasadori”.

„Jur de a păzi legile României și integritatea teritoriului!”

După o călătorie plină de peripeții a trecut granița română, iar vestea sosirii sale a stârnit, în toate orașele de-a lungul drumului și până în capitală, entuziasmul unei mulțimi considerabile. Ajuns la București, mitropolitul l-a primit la Catedrala Metropolitană, unde la 20 aprilie 1866, zi în care împlinea 27 de ani, a și depus jurământul solemn în calitate de domn al țării, la numai două luni de la abdicarea forțată a lui Cuza.

Colonelul Haralambie a citit formula Jurământului românesc, comunicată prințului în traducere franceză: „Jur de a păzi legile României, de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului”. Ulterior, prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, a rostit în românește: „Jur!”.

Digisport.ro

Alex Pițurcă, filmat în parc cu o tânără! Cristina Ich a reacționat imediat și a făcut anunțul

Imediat turcii au obiectat, dar au consimțit să-l considere pe Carol principe ereditar al Principatelor Unite, afirmând că teritoriul acestora, cel puțin nominal, făcea parte în continuare din Imperiul Otoman. Mai târziu, Carol a fost primit la Constantinopol ca șef de stat, iar noii Românii i s-a permis să-și constituie o armată de 30.000 de oameni. Fără îndoială, cea mai importantă inițiativă a lui Carol a fost organizarea acestei armate potrivit tradiției prusace, echipată cu cele mai moderne arme nemțești.

Regele Carol I: „Asta-i muzica ce-mi place!”

În 1877, când a izbucnit inevitabilul război dintre Rusia și Turcia, România dispunea de 50.000 de ostași bine antrenați și de un număr și mai important de rezerviști. Trebuie spus că românii, care doreau să scape cu totul de sub dominația otomană, le-ar fi dat cu dragă inimă un ajutor militar rușilor, în schimb de partea cealaltă lucrurile au stat diferit. În momentul în care la Plevna contribuția armatei române a fost hotărâtoare, după ce trupele rusești cedaseră în mai multe rânduri, Carol s-a dovedit un negociator extrem de exigent și a insistat să preia comanda forțelor coalizate româno-ruse, în fruntea cărora se obliga să combată armata turcă, aflată la ordinele lui Osman Pașa.

Armata lui Carol a suferit pierderi grele, dar, în momentul în care situația părea aproape disperată, trupele române au dat lovitura decisivă. Se „schimbase foaia”, iar după victoria finală a armatelor ruso-române, țara noastră și-a căpătat deplina Independență față de Imperiul Otoman.

Unul dintre momentele antologice rămase în istorie s-a petrecut la 27 mai 1877, când Carol a vizitat bateriile de tunuri de la Calafat și a asistat la deschiderea focului asupra Vidinului. La ora 19.30, primul tun din bateria „Carol” a trimis întâiul obuz către reduta turcească, urmat de al doiea foc din bateria „Mircea” și de cel de-al treilea, dintr-un tun din bateria „Elisabeta”. Forțele otomane au răspuns cu foc de artilerie după a doua lovitură românească de tun, iar schimbul de focuri a durat o oră. La prima lovitură românească de tun, Carol a rostit celebra propoziție: „Asta-i muzica ce-mi place!”.

După victoria din Războiul Ruso – Româno – Turc, Principele Carol s-a întors în triumf la București, unde, la 10 mai 1881 a fost încoronat prim Rege al României, sub numele de Carol I. Coroana i-a fost făurită din oțelul care provenea dintr-un tun turcesc, capturat la Plevna.

Regina Elisabeta și principele Ferdinand, trimiși în exil

Soția lui Carol, Regina Elisabeta, era fiica principelul de Wied, cunoscută mai ales sub pseudonimul literar Carmen Sylva, sub care a publicat o sumedenie de poezii și de alte scrieri, devenite celebre în întreaga Europă. Regina adunase în jurul său o pleiadă de intelectuali, artiști plastici, muzicieni și scriitori, iar întâlnirile pe care le organiza în capitală i-au adus Bucureștiului supranumele de „micul Paris al Balcanilor”.

Elisabeta i-a dăruit lui Carol I o fată, care, la vârsta de 6 ani a murit subit, de scarlatină. Regele nu a mai avut alți copii, iar din acest motiv, în anul 1886, și-a adus în România nepotul, pe prințul Ferdinand, pentru a-l desemna moștenitor oficial și pentru a-și asigura succesiunea. Fiu al lui Leopold, fratele mai mare al lui Carol, Ferdinand își trăgea numele după cel al bunicului dinspre mamă, regele Ferdinand al II-lea al Portugaliei. Se pare că din acest motiv, al „viței nobile”, lui Ferdinand nu i s-a permis, „din rațiuni politice”, s-o ia în căsătorie pe femeia pe care o iubea, Elena Văcărescu.

Carol s-a împotrivit mariajului, în ciuda faptului că Elena era o fată fermecătoare și mai ales o prietenă intimă a reginei, căreia îi era domnișoară de onoare. Însă, era româncă, ceea ce reprezenta un obstacol de netrecut în calea căsătoriei cu moștenitorul coroanei. Pentru a evita fricțiunile interne, regele a hotărât ca Ferdinand să-și caute soție printre prințesele străine.

Când Ferdinand s-a îndrăgostit de Elena Văcărescu, legătură încurajată de regina cu suflet romantic, regele a luat măsuri draconice. L-a constrâns pe tânăr să aleagă între tron și Elena, dar, de fapt, nu i-a oferit nicio posibilitate de a decide, expediindu-l din țară, într-un lung voiaj. Mai mult, furios, Carol a trimis-o și pe regină la mama sa, la Wied.

Regina Elisabeta a lipsit din țară doi ani, dar Ferdinand s-a întors mult mai curând. Se spune că și-a plimbat prin Europa sufetul rănit, ceea ce poate că o vreme a fost adevărat, însă, la întoarcerea în România multă lume s-a mirat văzându-l însoțit de o logodnică, dar mai ales de originea acesteia. Ei bine, aceasta nu era altcineva decât principesa Maria, nepoata de fiu a reginei Victoria. Tatăl Mariei era principele Alfred, ducele de Edinburgh, iar mama, principesa Maria Alexandrovna, fiica unică a țarului Alexandru al II-lea.

Cum a ticluit monarhul întâlnirea dintre „Nando” și viitoarea regină Maria

Principesa și viitoarea regină Maria evocă în „Memoriile” sale cele trei ceremonii matrimoniale, două religioase (catolică și ortodoxă) și una civilă, dar, cum nu împlinise încă vârsta de 18 ani la momentul căsătoriei, este puțin probabil să fi avut vreo bănuială asupra sentimentelor soțului ei pentru Elena Văcărescu.

Întâlnirea celor doi tineri fusese, de fapt, plănuită în secret de regele Carol, care, evident, se felicita pentru rezultatul stratagemei sale. Noua principesă a României era frumoasă, inteligentă și romantică. Avea să se dovedească o personalitate de prim plan, al cărei caracter avea să se răsfrângă inevitabil asupra copiilor ei. Ferdinand („Nando”, cum îi spunea Maria), care era cu cel mult zece ani mai vârstnic decât ea, era un om pașnic, înțelegător, timid, care se servea de soția lui pentru a-și transmite mesajele pentru popor. Din acest motiv s-a răspândit mai târziu părerea că Ferdinand era un om slab, iar Maria o femeie de caracter. Realitatea este că, de fapt, se completau unul pe celălalt…

Dacă regele Carol I s-a arătat mulțumit de felul în care Ferdinand își alesese logodnica, a fost extrem de încântat mai ales atunci când tânăra pereche a zămislit rapid un fiu, care să asigure succesiunea la tron. Acesta va deveni ulterior rege, sub numele de Carol al II-lea, un personaj controversat, dar asta este deja… altă istorie.

Răscoala de la Flămânzi și tunurile lui Averescu

Aceasta este povestea, mai mult sau mai puțin romanțată, a primului rege al României. Carol I a dat țării prima Constituție (la 29 iunie 1866) și de numele lui se leagă începutul industrializării României, aflată până atunci la statutul de țară eminamente agrară. În plan politic, regele Carol I consulta frecvent opoziția și mai ales urmărea presiunile exercitate de presă asupra opiniei publice, pentru a afla când trebuie să schimbe un premier.

Probabil, singurul moment discutabil din întreaga domnie a lui Carol I s-a petrecut în 1907, atunci când, pe fondul răscoalei începută la Flămânzi, le-a promis țăranilor că va înfăptui o reformă agrară, în urma căreia aceștia urmau să fie împroprietăriți. Și-a uitat rapid promisiunea, ba, mai mult, se spune că, în timpul revoltei, i-a ordonat generalului Averescu să „pună tunurile” pe țărani.

Momentul a fost exploatat la maxim de istoricii comuniști, însă, în realitate, decizia de a deschide focul i-a aparținut, în exclusivitate, viitorului mareșal Alexandru Averescu, după ce țăranii furioși molestaseră o mulțime de oameni nevinovați, cu precădere femei.

„Tot pentru Țară, Nimic pentru mine!”

Regele și-a întors fața către „talpa țării” abia în timpul campaniei românești din Bulgaria, pe vremea celui de-al doilea război balcanic, când trupele românești, formate în majoritate din țărani, au constatat, după ocuparea teritoriilor inamice, că vecinii de la sud de Dunăre trăiau decent, fără umbra de feudalism care încă mai persista în societatea românească.

Nu există lumină fără pete și privind istoria în ansamblul său, concluzia este că, odată cu încoronarea regelui Carol I, însăși România s-a încoronat.

În testamentul său, regele Carol I a scris: „Cu toate greutățile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am pășit, fără frică și fără șovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu și în bunul simț al credinciosului meu popor. Înconjurat și sprijinit de fruntașii țării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoștință și o vie afecțiune, am reușit să ridic la gurile Dunării și pe Marea Neagră un stat înzestrat cu o bună armată și cu toate mijloacele spre a putea menține frumoasa sa poziție și realiza odată înaltele sale aspirațiuni. Succesorul meu la tron primește o moștenire de care va fi mândru și pe care el o va cârmui, am toată speranța, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza „Tot pentru Țară, Nimic pentru mine””.