Povestea neştiută a masacrului de la Hiroshima. Totul ar fi început de la o “premoniție” a lui Albert Einstein. “Un oraș menit să ardă”

Hiroshima, 6 august 1945 și Nagasaky, 9 august 1945. Orașele gemene ale morții… Al Doilea Război Mondial se încheia, practic, odată cu momentul capitulării Japoniei în fața SUA, dar tot atunci începea a treia conflagrație globală, competiția nucleară, aflată astăzi la apogeul cercetărilor sofisticate și al experiențelor. Lucrarea „Enola Gay”, scrisă de jurnaliștii Gordon Thomas și Max Gordon Witts și publicată în România încă din anii comunismului, la Editura Politică, dezleagă multe dintre ițele „momentului Hiroshima”. Istoria aventurii atomice a bombardierului B-29, numit „Enola Gay” de căpitanul Paul Tibbets după numele mamei sale, și care purta la bord prima bombă nucleară, supranumită „Little Boy”, a început încă dinaintea războiului și a ascuns implicarea marilor savanți ai lumii, precum Albert Einstein, dar și o mulțime de jocuri de culise. 

De asemenea, vom descoperi că, așa cum s-au petrecut lucrurile în Germania lui Hitler sau în SUA, cercetătorii niponi trudeau și ei la dezvoltarea proiectului atomic, pentru a salva Imperiul într-un război dezechilibrat cu americanii. Autorii cărții au dialogat cu mulți dintre membrii echipajului de pe „Enola Gay”, cu oameni de știință, soldați, civili, mai mult sau mai puțin implicați în evenimentul desfășurat la 6 august 1945, la orele 8.16, dimineața, atunci când prima bombă cu uraniu, lansată din aer deasupra spitalului de chirurgie Shima, avea să planteze moartea la o scară de nebănuit.

Gordon Thomas și Max Gordon Witts au zăbovit asupra arhivelor ultra-secrete americane, la care au avut, în sfârșit, acces, după o mulțime de intervenții. Ei au devoalat o serie de mituri false, dar, în același timp, au produs dezvăluiri de senzație, precum aceea că, înaintea morții, președintele Franklin Delano Roosevelt și-a anunțat intenția de a convoca, sub protecția drapelului alb, observatori japonezi care să asiste la experimentul exploziei unei arme nucleare, pentru a le dovedi acestora inutilitatea oricărei rezistențe.

Premoniția lui Albert Einstein l-a convins pe președintele Roosevelt să investească în bombă, în ajunul atacului de la Pearl Harbor

Cursa nucleară a început cu mult înaintea momentului 6 august 1945, mai exact la 2 august 1939, cu o lună înainte ca în Europa să izbucnească Cel de-Al Doilea Război Mondial. Atunci, savantul american (naturalizat) Albert Einstein a semnat o scrisoare adresată președintelui SUA, Franklin Delano Roosevelt…

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

„Întocmită în termeni aleși, scrisoarea arăta că o serie de cercetări nucleare recente indicau posibilitatea realizării cât de curând a „unor bombe extrem de puternice, de tip nou”, pe bază de uraniu. Einstein avertiza că în Germania nazistă se desfășurau experiențe secrete cu uraniu. El stăruia ca experiențele similare americane să fie grăbite”, se arată în lucrarea intitulată „Enola Gay”.

Alexander Sachs, economist și om de afaceri, prieten cu Roosevelt, a consimțit să transmită scrisoarea președintelui. Însă, „înainte ca el s-o fi putut face, în Europa a început războiul și Roosevelt n-a mai fost disponibil până la mijlocul lui octombrie. Atunci, datorită persuasiunii lui Sachs, Roosevelt și-a notat scrisoarea lui Einstein, în vederea unei acțiuni”.

Autorii lucrării-document „Enola Gay” notează că primul rezultat al hotărârii președintelui a fost cheltuirea sumei de numai 6000 de dolari: „S-a cumpărat grafit, esențial pentru una dintre primele experiențe, care cu timpul au dus la bomba atomică. Fonduri substanțiale pentru scopul concret al producerii unei asemenea bombe au fost aprobate pentru prima oară de către Roosevelt abia la 6 decembrie 1941. Întâmplător sau nu, a doua zi a avut loc atacul japonez de la Pearl Harbor. Roosevelt a jurat răzbunare. „Nu uitați Pearl Harbor!”, a devenit strigătul unanim”.

Două miliarde de dolari, investiți într-un proiect secretizat față de Congres

Pentru proiect a fost inventat un nume conspirativ, „The Manhattan Engineer District”, redus mai târziu la „Manhattan Project”, iar în octombrie 1942, Locul Y din Los Alamos, în deșertul New Mexico, a fost ales de fizicianul J.Robert Oppenheimer, un fost elev al școlii de băieți din Los Alamos, pentru a deveni principalul său laborator de cercetări. Oppenheimer refuzase să participe la construirea bombei cu hidrogen și s-a pronunțat pentru utilizarea energiei atomice. Astfel, vechile săli de clasă ale școlii au început să fie folosite de eminenți oameni de știință, precum italianul Enrico Fermi (premiat cu Nobel), Edward Teller (care spre deosebire de Einstein și Oppenheimer a fost principalul susținător al bombei termonucleare) și un alt gigant al fizicii europene, Niels Bohr.

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

Imediat, lucrurile au intrat pe turnantă, iar autorii lucrării citate notează: „Cruciala experiență din 2 decembrie 1942, care a dus la reacția în lanț necesară pentru realizarea unei bombe atomice, a fost un produs al minții lui Fermi. El și-a desfășurat expriența într-o zi înfiorător de rece, într-o curte nefolosită a Universității din Chicago. Existau temeri că orașul ar fi putut fi pus în pericol, din pricina energiei eliberate. Dar reacția a fost controlată și oamenii de știință au demonstrat că la dezintegrarea unui atom de uraniu se eliberează neutroni, care, la rândul lor, pot dezintegra mai mulți atomi de uraniu, generând reacția în lanț. Ei au botezat acest proces „Factorul K”, iar între ei îl numeau „Marele Zeu K””.

Potrivit aceleiași surse, „în lunile următoare, în uzinele militare secrete sentimentul urgenței a dominat procesele complexe pentru producerea cantităților relativ mici de uraniu 235, necesar realizării bombelor atomice. De asemenea, se producea plutoniu, un compus potrivit pentru aceste arme”.

Președintele SUA, F.D Roosevelt, a sprijinit proiectul fără știrea Congresului și a electoratului. „Fondurile pentru această acțiune au fost disimulate în bugetul federal. Până la urmă, s-au cheltuit pentru finanțarea lucrării două miliarde de dolari”, se specifică în cartea scrisă de Thomas&Witts.

 „Enola Gay”, bombardierul botezat cu numele mamei căpitanului Paul Tibbets

Cititorul are posibilitatea să corecteze din mers informații eronate, care facuseră vogă, până la un moment dat. Spre exemplu, am aflat că Bob Claude Eatherly, pe care multă lume îl cunoaște drept „pilotul de la Hiroshima” și care, ulterior, și-a pierdut mințile, nu se găsea la bordul avionului care a aruncat „Băiețelul” (n.r „Little Boy” fusese denumită bomba), ci într-un altul care l-a precedat și a comunicat condițiile meteo de la Hiroshima.

Poate că, în zilele noastre, ca și în momentul publicării cărții „Enola Gay”, anumite detalii par să-și fi pierdut rostul, dar situația lui Bob Eatherly, aflat atât de aproape și totuși, atât de departe de „ciuperca” de la Hiroshima și de consecințele ei, merită să fie consemnată de istorie.

Pe de altă parte, despre căpitanul Paul Tibbets, adevăratul comandant al bombardierului „Enola Gay”, care a dat numele de fată al mamei sale, o femeie blândă și înțeleaptă, avionului care avea să semene moarte și distrugere, s-a spus frecvent că n-ar fi dispus să vorbească. Cu toate acestea, el a discutat timp de 50 de ore cu autorii volumului.

O bombă cu forța echivalentă a 20.000 de tone de explozibil convențional

Dar, pentru că am ajuns la Paul Tibbets, să aflăm și cum a fost el ales comandatul celei mai cunoscute aeronave din istorie. Totul s-a petrecut la o întâlnire cu generalul Uzal G.Ent, comandantul Armatei a 2-a de aviație, la care mai participau colonelul John Lansdale, din Serviciul de Informații al SUA și profesorul Norman Ramsey, un fizician de la Harvard în vârstă de 29 de ani.

Paul Tibbets a început discuția, fiind conștient de faptul că nemții făceau experiențe pentru a obține apa grea, necesară fisiunii atomului. De altfel, la vremea aceea, în Norvegia ocupată de naziști exista singura fabrică de apă grea din lume, „Norsk Hydro”, la Ryukan, în provincia Telemark. Reproducem exact dialogul prezentat în carte, cu adnotările autorilor:

„ – Bun. Binevoitoarea apreciere a lui Ramsey era mai potrivită într-o universitate, decât în biroul mohorât al unui general. Făcu o pauză, cântărindu-și cuvintele, o particularitate pe care Tibbets avea s-o recunoască.

Ramsay continuă:

–      Statele Unite au provocat fisiunea unui atom. Facem o bombă, pe această bază. Bomba va fi atât de puternică, încât va exploda cu forța a 20.000 de tone de explozibil convențional.

Apoi, generalul Ent îi spuse lui Tibbets că fusese ales să lanseze acea bombă. Era 1 septembrie 1944. Locul: Cartierul General al Armatei a 2-a de aviație a Statelor Unite, Colorado Springs”.

„Un tip îndesat, care l-a dus pe Eisenhower în Gibraltar pentru a plănui invazia aliaților”

Să aflăm, însă, cine a fost acest Paul Tibbets, pentru care lansarea bombei de la Hiroshima nu a fost singura misiune secretă. Le oferim, din nou, cuvântul autorilor: „Era un bărbat îndesat, de talie mijlocie, cu atitudine energică și cu purtare degajată. Cu greu puteai ghici că este unul dintre cei mai buni piloți de bombardament ai Americii; un comandant veteran care zburase cu primul B-17 peste Canalul Mâncii, în misiune de bombardament în Cel de-Al Doilea Război Mondial; cel care i-a dus pe generalul Dwight D.Eisenhower și pe generalul Mark Clark în Gibraltar, pentru a plănui invazia aliaților în Africa de Nord”.

Întors în țară după ce l-a condus în siguranță în Africa pe Eisenhower („Ike” fiind comandantul trupelor americane din Europa și ulterior liderul operațiunii „Overlord”, debarcarea în Normandia de la 6 iunie 1944), Tibbets a primit misiunea de testare a noului bombardier B-29. Acest prototip era numit „Fortăreața”, deși în acel moment se credea că avionul era prea periculos pentru a zbura, întrucât primul său pilot de încercare își pierduse viața. Însă, „Tibbets era curajos, obișnuit să comande, capabil să dea și să execute ordine, cu viteză și cu eficiență”.

Autorii cărții „Enola Gay” au zăbovit asupra profilului comandantului avionului de la bordul căruia a fost lansată prima bombă atomică: „Totuși, unii găseau că e greu de lucrat cu el. Nu-i suferea pe proști. Reținut și necomunicativ, Tibbets apărea ca un model de corectitudine în serviciu. Puțini știau că își ascundea sensibilitatea printr-un control de oțel, că în spatele aparențelor era un bărbat timid, care a suferit profund la pierderea unor colegi în timpul acțiunilor. Tot ce găseai invariabil pe fața lui era o inteligență amabilă, neangajată”.

Tibbets s-a născut la Quincy, Illinois, în 1915. Am aflat că „tatăl său, un cofetar angrosist, era foarte disciplinat și pedepsea sever cea mai mică încălcare a numeroaselor reguli din perioada de formare. Mama lui Paul, Enola Gay, era la fel de blândă ca și prenumele ei, neobișnuit. Își adora unicul fiu și s-a opus cu fermitate deciziei soțului său de a-l trimite pe Paul, la 13 ani, la Academia Militară de Vest din Alton, Illinois. Apoi, ea a fost prima care l-a încurajat să se facă doctor. (…) Mai târziu, la înrolare, în 1937, mama i-a spus: „Fiule, într-o zi vom fi, într-adevăr, mândri de tine!””.

Japonia nu pierduse niciun război din 1598

Să ne oprim, însă și la partea cealaltă a poveștii noastre, și anume asupra inamicului japonez. În „Țara Soarelui Răsare”, o armată impresionantă aștepta să dea lovitura nimicitoare americanilor, iar spiritul triumfător de la Pearl Harbor încă stăruia. Mai mult, Japonia nu pierduse niciun război din anul 1598, atunci când, la insistențele Chinei, niponii au fost nevoiți să părăsească teritoriile coreene cucerite.

Cu toate acestea, japonezii cedaseră în dauna americanilor insula Tinian, la începutul lunii iulie a anului 1945, însă credința în victorie a sublocotenentului Tatsuo Yokoyama, tânărul comandant însărcinat cu apărarea Hiroshimei de la baza de artilerie aeriană de pe muntele Futaba, la limita de nord-est a orașului, era de nestrămutat.

Yokoyama le spunea oamenilor săi că trebuie să privească retragerea din insulele Marine, Saipan, Tinian și Guam ca pe o acțiune predeterminată, parte a unui plan pregătit cu grijă pentru a-l aduce pe inamic mai aproape de Japonia.

„Hiroshima semăna cu mâna unui om. Un oraș menit să ardă”

Autorii cărți „Enola Gay” au realizat o descriere a orașului Hiroshima, văzut prin ochii acestui comandant riguros, iar „tabloul” este cât se poate de grăitor: „Când, cu un an în urmă, scrutase prima oară orașul din locul său avantajos, aproape de muntele Futaba, Yokoyama fusese izbit de o ciudățenie: Hiroshima semăna cu mâna unui om. Desfăcând mâna dreaptă, cu palma în jos, cu degetele răsfirate, reproduse conturul sumar al orașului. Portul era la sud, la vârful degetelor; dincolo de el se întindeau adâncurile golfului Hiroshima și Marea Interioară”.

„Încheietura mâinii corespundea zonei unde fluviul Ota își sfârșea cursul neîntrerupt din dealurile de nord și intra într-o deltă largă, în formă de evantai. Acolo se ramifica în șase canale principale, care împărțeau orașul în insule. Acestea erau legate prin 81 de poduri. Chiar sub palmă era castelul Hiroshima, centrul unei ample operațiuni militare”, a continuat descrirea.

Într-adevăr, Hiroshima devenise un important factor în uriașa mașinărie de război japoneză. Uzinele, împreună cu o mulțime de mici fabrici din oraș, lucrau în schimburi. „Un ordin recent hotărâse ca și copiii să muncească opt ore pe zi la confecționarea de arme. Aproape fiecare bărbat, femeie și copil din oraș era complet angajat în efortul de război”, notează autorii cărții.

Altceva era, însă, esențial: „Dar, după părerea lui Yokoyama, Hiroshima era extrem de vulnerabilă la un atac aerian. Tot ce trebuia să facă un bombardier era numai să arunce încărcătura în această cupă, pentru a fi aproape sigur de producerea pagubelor. (…) Hiroshima era făcută să ardă. 90% din case erau din lemn și în plus, erau foarte înghesuite”.

Mai mult, încă din 1943, de la moartea comandantului șef al flotei japoneze, amiralul Isoroku Yamamoto, în portul Hiroshima nu mai exista nici măcar o navă de luptă.

Cartierul felinarelor roșii și înghesuiala din cinematografe, ultimele bucurii ale victimelor

Dincolo de capacitatea… „ofertantă” în a „invita” inamicul la un atac devastator, orașul căpătase o imagine dezolantă. „Grădinițele și școlile erau acum închise, elevii și profesorii fuseseră evacuați la țară, pentru a-i feri de raidurile aeriene și a ușura problemele de raționalizare din oraș”, se specifică în lucrarea citată.

Iar atmosfera înnegurată a fost completată cum nu se putea mai bine: „Femeile din Hiroshima nu arătaseră niciodată atât de otova. Majoritatea umblau îmbrăcate ca bărbații; ambele sexe purtau jachete prost croite, închise cu nasturi până la gât, și pantaloni. Guvernul încuraja această vestimentație”.

Existau, însă și excepții: „Numai fetele din cartierul cu „felinare roșii” continuau să poarte kimonouri. Erau mii de prostituate în casele de plăceri invadate de șobolani. Dar se duseseră nopțile când mii de soldați, aflați în drum spre Pacific, mișunau prin această zonă. Cinematografele și teatrele erau accesibile. Filmele și piesele erau de multe ori inferioare, dar căldura colectivă generată de mai multe sute de oameni înghesuiți unul într-altul era o experiență plăcută”.

Doctorul Asada, șeful proiectului nuclear nipon, luat peste picior

În tot acest timp, competiția nucleară se desfășura în spatele ușilor blindate. Doctorul Tsunesaburo Asada, savantul japonez cu cea mai bogată imaginație, lucra, în secret și în contra-timp, la fabricarea bombei atomice: „Târșâitul saboților lui pe dușumeaua de piatră era un semn că Asada era mulțumit… Lăsându-și greutatea de pe un picior pe celălalt, savantul în alb studia ultima sa creație, un focos radio. Era similar în desen și scop cu acelea care se perfecționau la Los Alamos”.

Dincolo de ocupația didactică, Asada lucrase cu autoritățile militare înainte de intrarea Japoniei în război, iar la 17 decembrie 1941 devenise unul dintre savanții desemnați să lucreze la „Proiectul A”, denumirea codificată pentru cercetarea atomică în Japonia. La 11 zile după ce președintele Roosevelt autorizase punerea în lucru a „Proiectului Manhattan”, niponii se angajaseră, pe aceeași cale, hotărâți să creeze o bombă atomică.

Din nefericire pentru Imperiu, situația nu era atât de propice unei asemenea aventuri, ca în cazul inamicului american. Thomas și Witts notează, în acest sens: „Asameda își amintea mereu de starea de patriotism orb care pusese stăpânire pe participanții la reuniunea de la Clubul naval din Tokyo, după evenintele de la Pearl Harbor. Se făcuseră promisiuni de finanțări generoase pentru cercetarea atomică. Avertismentele lui privind vastele probleme tehnice ce trebuiau depășite fuseseră trecute cu vederea. Erau zilele când japonezii se credeau invincibili”.

Mai mult, iluzia unui aliat discutabil îi „îmbătase” pe mulți dintre conaționalii pofesorului. „Un ofițer de marină spusese că, poate, noii lor aliați, germanii, i-ar putea ajuta. Asada aminti că mulți dintre savanții de frunte în cercetarea atomică erau evrei și dacă ei nu fuseseră expulzați din țară, atunci erau, probabil, morți. Unii dintre aceștia, adăugă el, s-ar putea să fie în Statele Unite. Își exprimă părerea că era posibil ca America să aibă potențialul necesar realizării armelor nucleare”, au adăugat autorii.

Din păcate, se pare că lui Asada, un ofițer fanatic i-a răspuns „din vârful buzelor”, în felul următor: „America, dar și Japonia!”. Avertismentul nu a fost luat în seamă, iar profesorul Asada nu a avut soarta fericită a lui Einstein. Acesta a fost destinul celor care s-au ocupat de raza morții, în Imperiul de la Soare Răsare…

„Transportăm prima bombă atomică din lume”

Să ne întoarcem la ziua de 6 august 1945. La ora 2:45 AM, „Enola Gay” a decolat de pe aerodromul aflat pe insula Tinian. La câteva minute distanță, s-au ridicat de la sol alte două bombardiere, „Marele Artist” și „Nr.91”, participante la Misiunea specială de bombardiere nr.13. Ulterior, radarele japoneze urmau să semnalizeze, în trei rânduri, apariția unor avioane inamice. Cu toate acestea, „pe muntele Futaba, sublocotenentul Tatsuo Yokoyama se târî somnoros înapoi la locuința lui. S-a dovedit o noapte proastă: trei alarme și nici urmă de bombardier. Dădu liber tunarilor și-i ceru ordonanței să-i aducă o cană cu ceai”…

„Enola Gay se afla pe direcția nord-nord-vest, pe care trebuia să o mențină în drumul de trei ore până la Iwo Jima. În timp ce avionul își crea drum prin noaptea din Pacific, zece din cei doisprezece oameni de la bord își găseau de lucru. Tibbets privea fix în noapte. Stelele străluceau în bezna de smoală a cerului; sub ele, părând foarte albi, se adunau norii. În „Enola Gay” era calm și plăcut”, aveam să aflăm.

Trebuie spus că nu tot echipajul fusese pus la curent cu încărcătura transportată în aeronava B-29, iar acest lucru este evocat de dialogul dintre Paul Tibbets și mitraliorul de coadă Bob Caron:

„- Bob, ți-ai imaginat ce vom face în această dimineață?

–      Domnule, nu vreau să mă văd pus la zid și împușcat.

Tibbets zâmbi, aducându-și aminte de ziua în care Caron îi promisese înflăcărat că-și va ține gura închisă. De atunci, mitraliorul de coadă fusese un exemplu pentru toată lumea când era vorba de secrete.

–      Bob, acum poți vorbi.

Caron ghicise deja că „Enola Gay” transporta un nou euperexploziv.

–      Transportăm ceva ce poate fi un coșmar pentru un chimist?, întrebă el.

–      Nu, nu tocmai.

–      Ceva care poate fi un coșmar pentru un fizician?

–      Da!”

Ulterior, întregul echipaj a aflat vestea: „Transportăm prima bombă atomică din lume!”.

La ora 7:09 AM, postul de radio Hiroshima și-a întrerupt programul, anunțând o altă alarmă. Pe străzile orașului se auzea șuieratul sirenei, ceea ce indica un atac iminent…

80.000 de oameni omorâți sau grav răniți, într-o fracțiune de secundă

În volumul la care am făcut referire se menționează că, la ora 8:00, în centrul Hiroshimei, sute de tineri începeau să lucreze la barajele de foc care duceau spre podul Aioi. În apropiere, pe terenurile castelului Hiroshima, mulți dintre cei 40.000 de soldați aflați în oraș își făceau exercițiile de dimineață. Ceea ce a urmat pare desprins dintr-un scenariu de film:

„Exact la ora 8’15’17, ușile galeriei proiectilului de pe „Enola Gay” s-au deschis și prima bombă atomică din lume s-a desprins din colierul care o ancora și și-a început, lin, cursa. Cablurile de ghidare ale bombei au fost trase și tonul de semnal a încetat. Devenind, brusc, mai ușor cu 9000 de livre, „Enola Gay” a zvâcnit zece picioare în sus. În coadă, Caron a înșfăcat aparatul de fotografiat și, orbit de ochelarii de sudor, se întreba încotro să-l îndrepte”.

Un alt membru al echipajului a strigat: „Bomba a plecat!”. Din acel moment, mai erau 20 de secunde până la detonare. Pe cer, Tibbets continua să țină „Enola Gay” într-un picaj abrupt, iar la sol, feldmareșalul japonez Hata, care își îngrijise grădina și se rugase la altarul său, se îmbrăca pentru a merge la o întâlnire importantă. În același timp, crainicul de la Radio Hiroshima ajunsese în studio, pentru a anunța raidul aerian…

Ce s-a întâmplat începând cu acea clipă a intrat direct în cărțile de istorie: „Precis la 8:16 AM, după 43 de secunde de cădere în care a străbătut aproape șase mile, fără a nimeri podul Aioi, bomba atomică a explodat mai încolo cu 800 de picioare, exact deasupra clinicii doctorului Shima”.

Din cei 320.000 de civili și soldați cât se aprecia să fi fost în oraș, 80.000 au fost omorâți pe loc sau grav răniți. „Aproximativ o treime dintre răniți au fost soldați. Cel mai mare număr de morți a fost înregistrat în zona de patru mile pătrate din jurul podului Aioi, care cuprindea principalele cartiere rezidențiale, comerciale și militare”, se arată în cartea scrisă de jurnaliștii Thomas și Witts.

Misiune îndeplinită cu gust de plumb și cum scap soldații de căsătorie

Cifrele masacrului au crescut de la o zi la alta. Inițial, s-a vorbit despre 180 de doctori decedați, din cei 200 ai orașului, cărora li s-au adăugat 1.654 de asistente. Din cele 55 de spitale și puncte de ajutor, doar trei mai erau disponibile. „Cel mai mare grup de oameni afectați era în jurul castelului Hiroshima, la aproximativ 900 de iarzi de epicentru, unde, afară, în aer liber, mai multe mii de soldați și un prizonier american au fost expuși direct exploziei. Corpurile lor au fost arse până la carbonizare, pe terenul de paradă. O soartă asemănătoare au avut și alte mii de oameni care munceau în aliniamentele de tragere”, notează sursa citată.

Sus, în cer, fiecare component al echipajului de pe „Enola Gay” a văzut lumina care înfășurase pământul și a fost copleșit de intensitatea ei. După acea strălucire isterică, nimeni n-a scos un cuvânt. Nimeni n-a putut să „guste” bucuria misiunii împlinite. Avea gust de plumb…

Dar, ca orice „film”, iată că și povestea noastră are un final cinematografic: „Pe muntele Futaba, sublocotenentul Yokoyama nu-și mai aducea aminte de fulgerul inițial și de căldura ucigătoare. Primul lucru de care își amintea era că stătea în picioare, aproape în pielea goală, agitând amenințător sabia de ceremonie și urlând după echipa sa de tunari, să deschidă focul. Dar nu aveau în cine să tragă. În centrul acestei ceți, comandantul său, colonelul Abe, murise, împreună cu fiica sa. Nu mai era nevoie ca Yokoyama să inventeze o scuză, pentru a nu se căsători cu ea…”.

Scandal monstru cu Paul Tibbets în 1976, pe tema reconstituirii istoriei

În zilele noastre, Hiroshima este un oraș aglomerat, cu o populație de peste 1,20 de milioane de locuitori

. Aceștia vorbesc rar despre ziua de 6 august 1945. Domul Atomic (fosta clinică „Shima”) a fost lăsat în ruină, în toată grozăvia lui, ca o mărturie ulrând peste timp.

Autorii cărții „Enola Gay” notează că, „în anul 1976, numele lui Paul Tibbets a apărut din nou în titlurile presei internaționale, cu ocazia unei expoziții aviatice din Texas, unde s-a simulat lansarea bombei atomice din avionul B-29 pe care eroul l-a pilotat. Inginerii militari au furnizat explozive pentru a produce un nor de forma unei ciuperci. Multă lume s-a îngrozit. Guvernul japonez a protestat, iar cel american a prezentat scuze”.

În presa vremii, Tibbets a considerat acuzația drept „ridicolă” și a susținut că „demonstrația a fost, pur și simplu, o reconstituire a istoriei, similară cu multe asemenea acte care se desfășoară cu regularitate, în toată lumea”.

Papa Francisc și Barack Obama, în vizită la „Templul morții”

La începutul anilor ’80, bombardierul „Enola Gay” a intrat în custodia Institutului Smithson, donat de Ministerul Apărării, după ce ajunsese în paragină. Până atunci, zăcuse desfăcut într-o mulțime de piese, așteptând să fie reasamblat și expus în Muzeul Spațiului și al Aeronauticii, din Washington.

Anii au trecut și lumea s-a schimbat. Abia în anul 2016, un președinte american aflat în exercițiu, l-am numit pe Barack Obama, a avut curajul să viziteze Hiroshima. A fost o reparație morală, deși una tardivă… La rândul său, Papa Francisc a mers în „orașul martir”, unde a ținut o slujbă religioasă.

Aceasta este povestea lui „Little Boy”, prima bombă atomică din istoria omenirii. Peste numai 3 zile, la 9 august 1945, americanii au lansat cel de-al doilea atac nuclear, asupra Japoniei. Când „Fat Man”, bomba care a spulberat orașul Nagasaky, a ucis pe loc 39.000 de oameni, alți 25.000 fiind grav răniți, Japonia a capitulat necondiționat.