Povestea românului care nu se teme de moarte! “Frica nu mai există!”

SPECIAL FANATIK
Adrian Bucur    Silviu Ghering   
in Stiri sportive
08/04/2018, 16:11
Povestea românului care nu se teme de moarte! “Frica nu mai există!” GALERIE FOTO

Revista Fanatik / Septembrie - 48 de pagini, numai 5 lei
48 de pagini, numai 5 lei

Petre Cozma, răvăşit de eliberarea ucigașilor fiului: „Îi iau cu lopata!”
Acum la toate punctele de presă

Dintr-un orăşel mic din Caraş Severin, Flaviu Cernescu a ajuns pe paginile marilor ziare internaţionale cu pasiunea sa nebună. Este greu de făcut cu acurateţe o descriere a bănăţeanului. Acesta escaladează turnuri de sute de metri înălţime, merge pe marginea lor cu monociclul în timp de jonglează cu mingi, trăieşte fiecare moment la maximum mergând pe slackline (coardă elastică specială) la înălţimi ameţitoare şi spune că face totul pentru că este stilul de viaţă pe care şi l-a ales.

De multe ori îşi petrece şi noaptea pe coşurile de fum din vremea comunismului, dar provocările nu au limită pentru el. A escaladat cel mai înalt coş de fum din Europa, 365 de metri, după o întreagă aventură în Slovenia, a mers cu monociclul pe marginea barajului de la Vidraru şi a căutat mereu noi limite. De aceea s-a apucat recent şi de paraşutism. În rândurile ce urmează veţi descoperi un personaj surprinzător, foarte sigur pe el, care debordează de umor şi care recunoaşte că nu vrea să predea lecţii nimănui, ci vrea doar să îşi trăiască viaţa la extrem.

Flaviu, cum ar suna o descriere a ta? Paraşutist, alpinist, monociclist, sportiv complet?
– Un om care încearcă să facă şi el câte ceva. Încerc să îmi umplu şi eu viaţa cu iaca, una alta. Preocupări poate prea motrice pentru unii, dar pentru mine au intrat în normalitate.

Cred că dintre toate, cele mai spectaculoase sunt escaladările tale ale coşurilor de fum.
– Coşurile de fum de la CET-uri şi alte industrii comuniste sunt o pasiune, recunosc. Navetez de vreo 20 de ani şi tot mi-au atras atenţia. M-am tot întrebat ce-or fi chestiile alea. La Revelionul din 2004 am fost în judeţul Alba la un coleg de bancă, pe vremea aia, şi în vârful dealului am văzut un ditamai turnul. Mi-a apărut chiar un vis apoi că voi dori să urc pe acea construcţie, dar era un vis relaxat, iar lucrurile au venit pas cu pas. Aşa am început şi cu monociclul, care apoi s-a transformat în ceva impertinent după părerea multora (râde). La început au fost ca nişte curiozităţi, iar în timp s-au deschis ca nişte posibilităţi. Au fost nişte întrebări la care eu căutam răspuns.

Cum decurge o pregătire pentru aşa ceva pentru că nu există un manual?
– De unde pregătire? În 1999 am escaladat primul pilon GSM. Uite, mă laud cu nişte chestii care nu sunt chiar de lăudat. Făcuseră greşeala să facă un pilon la mine la Bocşa şi chiar la eclipsă în 1999 am zis că este locaţia perfectă pentru a observa acel eveniment special. Ar fi fost prea sec să mă urc doar pe casă sau să aleg o variantă prea uşoara, nu? Atunci mai veniseră mai mulţi oameni, era o construcţie de vreo 50 de metri şi mi-am dat seama că chiar îmi era frică. Nici nu am mers până sus atunci. Mă uitam la cei care au ajuns pânâ în vârf şi mi-am zis că dracul nu este atât de negru şi asa m-am motivat şi eu pentru ceea ce a urmat.

Păi pare-se că nu te-ai mulţumit doar să ajungi în vârf. Acolo ţi-au luat monociclul şi ai început să mergi pe marginea construcţiilor.
– În 1999 nici nu ştiam de monociclu. Prin 2000, pe internet dial up, cum eram pasionat şi de ciclism, mi-am luat şi un mountain bike bun şi am început să mă documentez şi despre monocicluri. Mi-a plăcut mereu să fiu autodidact, să aflu lucruri noi. Şi aşa a început pasiunea până când într-un final am ajuns să mă întreb cum ar fi să mă dau cu monociclul pe acele coşuri de fum. Sunt nişte trăiri speciale când eşti pe marginea unui turn la vreo 300 de metri înălţime. Sunt puţine lucruri care pot bate chestia asta în viaţă. După aceea mă simt extrem de puternic pentru câteva minute. După nişte momente de concentrare maximă parcă te acaparează toate trăirile, îţi auzi fiecare bătaie a inimii.

Pentru cei care nu înţeleg cât de departe ai mers. Există şi o imagine cunoscută cu tine, pe bara de protecţie a unui pod, la Dunăre, la capul lui Decebal.
– Acel moment este chiar mai recent, de vreo 3 ani. Era o balustradă rotundă, dar îţi spun sincer că chiar nu îmi doream să fac baie, chiar dacă erau doar vreo 5 metri până la apă. Oricum, teama nu mai exista atunci, era doar un sentiment foarte plăcut. Cădeam şi gata, nu ar fi fost sfârşitul lumii.

Ţi-ai dat seama ce cauţi în expediţiile acestea ale tale? Este vorba doar de adrenalină sau şi de altceva?
– Să ştii că încă nu mi-am dat seama ce caut. Trăim într-o lume dinamică, ne agită pe toţi, nu pot să spun că ajung vreun om mai astral sau că am descoperit cheia vieţii, dar nici nu sunt ca un pantofar care acum a găsit o chestie şi bate cuie în tălpi de cauciuc timp de 20 de ani. Vreau să descopăr mereu lucruri noi, tocmai de aceea m-am apucat recent şi de paraşutism. Cred că toată viaţa mea va funcţiona pe principiul că vreau să am ceva al meu, în care să mă pot refugia. Ceva ce să fac de bunăvoie, nu dintr-o constrângere sau o obligaţie.

Ţi-ai filmat aventurile iar în mediul online ai avut un succes uriaş. Ai zeci de milioane de vizualizări. Ce vrei să le transmiţi oamenilor prin ceea ce faci? Este o lecţie şi pentru alţii?
– Nu mi-am propus asta, să ştii. Sub nicio formă nu fac ceea ce fac în scop educativ. Lumea asta are deja foarte multe tutoriale. Eu vreau să ofer puţină autenticitate, îmi place să cred că lumea o percepe ca pe ceva artistic. Dar uite, există şi reversul medaliei. Primesc foarte multe mesaje, acuze, mulţi îmi doresc să mor, ajung la jigniri extrem de personale. Alţii mă înjură şi îmi spun că merit să mor. Pe unii îi înţeleg, dar atacurile gratuite pe dezgustă. Îi înţeleg pentru că şi eu sunt lovit de repulsie la unele imagini. De exemplu nu mă pot uita la ceea ce fac islamiştii radicalizaţi, sunt imagini pe care eu nu le pot privi şi atunci încerc să îmi explic că cei care văd imaginile cu mine îşi ating acea limită a repulsiei. De aia eu sunt de părere că nu tot ceea ce vezi pe internet trebuia copiat. Uite, eu nu am văzut pe nimeni până acum să se dea cu monociclul pe turnuri şi poate nici nu este o idee extraordinară. Nu sunt vreun revoluţionar sau nu cred că clipurile mele ar trebui să fie revelatoare pentru împlinirea umană. Este pur şi simplu viaţa mea şi mi s-a părut interesant să le-o arăt şi altora. Nu trebuie să uităm că trăim într-o lume liberă. Trăim într-o lume atât de liberă încât unii oameni cred că pământul este plat.

Ai avut şi momente limită? Momente când ai crezut că se termină totul?
– Ştii cum e? Am vorbit despre capul lui Decebal. Dacă picam acolo în apă, aia era, făceam roşu în gât, cum am şi acum. Am căzut în schimb de la 9-10 metri pe beton odată. De la o treabă care se voia mult mai inofensivă şi mult mai puţină dificilă motric. Eram chiar în sandale şi în cămaşă, puteai să mă duci direct în târg. Mă urcasem tot aşa pe o chestie, iar aia s-a rupt toată cu mine. Deci nu a fost vorba neaparat de o greşeală de-a mea, ci a fost hazardul. Am învăţat o lecţie foarte importantă atunci. Mă mai rog să am noroc câteodată la treburile astea, pentru că altfel şi în casă îţi dai cu capul de etajeră.

Cauţi acea împlinire totală de fapt?
– Cred că în definitiv este vorba despre o împlinire. Ceea ce fac eu nu mi se pare fabulos. Alţii poate simt ceea ce simt eu mergând şi plimbându-se pe munte. Trebuie să ieşi din zona de confort. Pofta vine mâncând şi câştigi o toleranţă. Mă întreabă mulţi ce presupun aceste momente de escaladare. Mulţi se gândesc doar la moarte. Ei, până la moarte sunt o grămadă de alte lucruri. Să te muşte un câine, să te răneşti prin tufe şi sârme ruginite, să te curentezi, să te infectezi. Eu le-am păţit toate. Acestea sunt grijile mele. Fricile le au toţi. Dacă mă duci acum în Himalaya cred că aş fi îngrozit că voi degera şi îmi vor tăia degetele. Oamenii sunt diferiţi. Cred că Tibi Uşeriu ar spune că aia e situaţia şi că ar vrea să meargă înainte.

Practic prin nebunia asta a ta ţi-ai găsit şi jumătatea. Chiar şi nunta ai celebrat-o cu soţia ta pe un turn din acela.
– Aşa s-a creat legătura noastră. Ne cunoşteam de mai mult timp şi acum doi ani am întrebat-o dacă vrea să mă însoţească la aceste aventuri. Credeam la început că este doar o chestie trecătoare, că voia să mă impresioneze (râde). Na, a venit şi ea, s-a zgâriat, s-a julit şi-a rupt şi pantofii şi a tolerat toate aceste întâmplări fără probleme.
 

Închide ×