ADVERTISEMENT
News

Povestea tulburătoare de viaţă a Ilenei Vulpescu: „Primii șapte ani au fost singurii în care n-am urât!”

Autor: Andrei Dicu | 13.05.2021 | 12:56
Povestea tulburătoare de viaţă a Ilenei Vulpescu: „Primii șapte ani au fost singurii în care n-am urât!”
Ileana Vulpescu „Primii șapte ani au fost singurii în care n-am urât și n-am disprețuit!” (sursa facebook.com)

Ileana Vulpescu, cunoscută, în primul rând, grație romanului „Arta Conversației”, îşi aminteşte cu drag de primii șapte ani, petrecuți la Bratovoești. Totuși, viitoarea scriitoare a fost nevoită să-și perfecționeze, în copilărie, „arta conversației” cu drama singurătății. „Primii șapte ani au fost singurii în care n-am urât și nu am disprețuit. Am fost copil singur la mama. Tata a murit când aveam opt ani”, avea să declare scriitoarea, într-un interviu publicat la începutul anilor ’80.

ADVERTISEMENT

Ileana Vulpescu a plecat dintre noi, la vârsta de 88 de ani. FANATIK vă prezintă amănunte inedite din viața timpurie a scriitoarei, pe care mulți o compară, ca stil literar, cu Marin Preda, și care, la sfârșitul anilor ’70 și la începutul anilor ’80, era una dintre cele mai citite și mai respectate autoare din România. „Am crescut la marginea unui sat din Oltenia, departe de orice vecini. Deși mi-a plăcut să stau de vorbă cu oamenii, mai ales cu cei mai bătrâni (și pentru că nu aveam cu cine să mă joc), petreceam timpul plimbându-mă prin câmp, vorbind de una singură și inventându-mi povești”, avea să mărturisească Ileana Vulpescu.

Solitudinea a jucat, așadar, un rol primordial în educația sa. În destăinuirile soției scriitorului Romulus Vulpescu, publicate într-un număr al revistei „Vatra”, din Târgu Mureș, în anul 1981, Ileana Vulpescu a detaliat: „Dragostea pentru cirezi, de la Veronica, vaca noastră, se trăgea. Tot pe acea vreme, am fost și colecționară. Am avut colecție de nasturi! Unde vedeam un nasture care-mi făcea cu ochiul, hârșt! Îl tăiam, fără niciun scrupul. Câte colecții nu s-au făcut prin mijloace asemănătoare…”

Ileana Vulpescu și drama copilăriei: „Primii șapte ani de acasă și adolescența sunt decisive pentru viața socială”

Ileana Vulpescu s-a născut la 21 mai 1932, în comuna Bratovoești, județul Dolj. A urmat școala primară și liceul la Craiova, iar la București – Facultatea de Filologie, unde i-a avut colegi pe scriitorii Fănuș Neagu, Sorin Titel și Nicolae Velea.

ADVERTISEMENT

Scriitoarea a vorbit îndelung despre copilăria petrecută în Oltenia, în satul Bratovoești. „Copilăria, primii șapte ani de acasă, cum se spune, și adolescența sunt, de multe ori, decisive pentru întreaga viață a omului. Atunci iei act de viața socială, te modelezi, îți îndrepți preocupările spre o meserie. Sunt ani de viață pe deplin conștienți, în care arzi și în care respingi. Nu contest importanța acestei vârste în formarea mea, dar îmi aduc aminte cu drag numai de primii șapte ani”, a declarat Ileana Vulpescu.

Romanciera a dezvăluit și faptul că, după moartea tatălui ei, în anul 1939, mama sa s-a recăsătorit: „Plecarea din marginea satului Bratovoești, de pe malul unui pârâu cât un fir de ață, a fost una dintre cele mai mari dureri din viața mea. La Craiova, aveam vecini, aveam copii de o vârstă cu mine și descopeream cinematograful, pe care îl socotesc și astăzi o minune a lumii”.

În clasa a III-a de liceu, Ileana Vulpescu s-a îmbolnăvit și a trebuit să se retragă de la școală. „Nu venea nicio colegă să mă vadă. Toată lumea se ferea, pe bună dreptate, de tuberculoză, boală fără leac pe vremea aceea. Boala îmi dădea timp să mă gândesc, să citesc, să ascult muzică”, avea să povestească. Peste doi ani, a fost nevoită să stea, timp de 15 luni, în ghips. „Mi-am dat seama cât de ușor este să fii exclus, dintr-un moment sau altul”, a completat scriitoarea.

ADVERTISEMENT

În tinerețe, viitoarea scriitoare și-a dorit să devină medic

Ileana Vulpescu putea rata o carieră de scriitoare de succes dacă, în tinerețe, își asculta inima și dădea examen la Facultatea de Medicină, așa cum își dorea. A intervenit, însă, hazardul, și lucrurile au luat altă întorsătură.

„Prima profesie pe care am vrut s-o fac a fost medicina. Totuși, în 1953, am intrat la Facultatea de Filologie a Universității din București, la secția de limbă franceză. În ciuda nivelului la care ajunsese învățământul în acea vreme, am avut, totuși, parte de profesori de la care am învățat carte, și nu numai carte”, a povestit romanciera.

ADVERTISEMENT

În perioada studenției și-a dezvoltat apetitul pentru scris: „Am început să scriu din anul întâi de facultate. Am publicat pentru prima oară în revista „Familia”, în 1966, o povestire numită „Scrisoare către un cunoscut”, bucată pe care n-am inclus-o în sumarul întâiului meu volum de proză și de teatru scurt”.

„Mă întrebați ce m-a îndrumat spre literatură: nemulțumirea și dezamăgirea. De întâmplări nefericite n-am dus lipsă. Totuși, amprenta lor asupra mea este mai puțin adâncă decât amprenta stărilor de durată. Nemulțumirea și dezamăgirea aveau nevoie de o compensație potrivită cu firea mea închisă, în ciuda unei exuberanțe exterioare”, a continuat, pe parcursul respectivului interviu.

ADVERTISEMENT

„Eu am un suflet provincial, pe care nimeni nu-l poate schimba”

Tot la perioada copilăriei, Ileana Vulpescu s-a referit și într-un alt interviu, publicat în anul 1982, în revista „Înainte”, care apărea la Craiova. Se întâmpla cu un an înainte ca scriitoarea să împlinească 30 de ani de când se mutase la București, dar încă se considera ca aparținând exclusiv zonei Olteniei.

„Eu am un suflet provincial, pe care nimic nu-l poate schimba. Folosesc și astăzi toate expresiile de acasă, auzite în copilărie, poate și pentru ca uitarea să nu le poată acoperi. Îi spun mereu fetei mele: „La noi, la Bratovoești, așa zicea lumea…”. Sau „la noi, la Craiova”… Copilăria sau adolescența lasă urme de neșters în viața oricui, nu numai în viața unui scriitor”, a explicat artista.

Ileana Vulpescu a rememorat și perioadele petrecute în străinătate, care, însă, nu puteau rivaliza cu amintirile trăite în Oltenia: „De când am plecat din Bratovoești și din Craiova, am văzut Parisul și Roma, Florența și Bruges. Trec luni de zile și nu-mi aduc aminte de ele. Nu trece, însă, nicio zi în care să nu-mi fugă un gând, măcar, spre locurile copilăriei. Și visele tot acolo mă poartă. Ce datorez acelor locuri? Mă datorez pe mine. Prin urmare, și sursa inițială și de neînlocuit a resurselor acumulate de-a lungul anilor…”.

ADVERTISEMENT

Cum se explică sinceritatea debordantă a artistei? Am aflat dintr-un interviu publicat în revista „Astra” din Brașov, la 1 ianuarie 1983: „Nu poți face pe cineva să creadă ce-i transmiți, dacă tu însuți nu crezi în ceea ce-i transmiți. Este inutil ca emițătorul să simuleze în fața receptorului, deoarece acesta va ști totdeauna să despartă adevărul de minciună. Credința în ceea ce face – și credință fără sinceritate nu există – este un element ce nu poate fi despărțit de artă”.

 

 

 

CITEȘTE mai multe articole interesante din categoriile NEWS, SPORT sau LIFE
ADVERTISEMENT